Un altfel de ambasador

Pe vremea când mi-am făcut eu prima și prima dată blog, adică undeva prin clasa a X-a (Dumnezeule, au trecut aproape 10 ani de atunci), nu prea știam exact ce și-au propus să fie jurnalele astea online. Pe de o parte credeam că-s pur și simplu asta, niște jurnale pe care le citesc foarte puțini oameni, în care pot eu să-mi etalez toate ideile crețe, îndrăgostirile, dezamăgirile și proiectele personale. Pe de altă parte aveam senzația că blogurile sunt o poartă către celebritate sau măcar afirmare, că te pot transforma instant în ”vedetă”. Ceea ce nu e complet neadevărat, ținând cont de cum au evoluat lucrurile și câți oameni faini au reușit să devină influenceri, să ia bucata lor proprie de univers, mai întâi virtual, și să facă lucruri frumoase în și pentru ea.

Timpul a mai trecut, mi-am mai așezat și eu puțin gândurile, a mai venit maturitatea, am văzut ca blogurile nu-s o mare catapultă, care să te scoată din anonimat cât ai zice blog și că de fapt necesită extrem, extrem de multă muncă, dedicare, timp și energie. Că ideile nu plutesc în jurul nostru, ci că trebuie săpat după ele, sau că, dacă plutesc, nu suntem mereu în stare să punem mâna pe ele și degetele pe taste. Și că dacă vrei să faci din blog mai mult decât un simplu hobby, nu poți să-i dedici o oră pe săptămână, să trântești niște idei neșlefuite într-o încercare de articol și să te aștepți să curgă cititorii, comentariile, comunitatea, brand-ul și parteneriatele.

Ah, parteneriatele. Recunosc, dacă aș fi acordat de-a lungul timpului suficient timp și suficientă energie scrisului pe blog (și cititului de bloguri, da, da), mi-ar fi plăcut foarte mult parteneriatele. Îmi place să împart cu alții lucrurile faine despre care aud, să ajut ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni și să mă asigur că lumea află de produse, servicii sau destinații de vacanțe cât mai diverse. Dar n-am făcut-o, i-am acordat atenție puțină și prea rar, așa că blogul meu rămâne o casă pentru spiritul meu creator, unde o să mai citiți atât povești, cât și cum m-am certat cu tipa de la metrou care mi-a dat cu geanta în cap, păreri despre cărți sau idei despre nemurirea sufletului, ori cum m-am îndrăgostit de Veneția și Lefkada (urmează, da).

În schimb, de visat vă rog frumos să-mi permiteți. Că tare m-aș visa blogger ambasador pentru vreun produs sau magazin online, să-mi pun la încercare capacitatea de a genera idei și parteneriate faine. De exemplu, aș putea să fiu ambasador pentru un magazin care vinde cafea și ciocolată. Oho, și încă cum. Sau înghețată. Sau vacanțe în insule grecești ori chiar în Maldive (vă rooog, vă rooog, măcar să visez). Și poate la un moment dat chiar aș putea să fiu ambasador pentru hotmama.ro, care, așa cum îi spune și numele, este un magazin pentru actuale și viitoare mămici. Sigur, aș prefera să fac asta într-o perioadă în care m-aș pregăti chiar eu pentru un asemenea eveniment, ca să pot să încerc și eu produsele lor. Mă rog, eu am și acum niște haine de gravidă, mai exact niște pantaloni de trening pe care i-am cumpărat demult, fără să știu că sunt pentru femei însărcinate, eram din alt film. Am fost chiar și cu ei la sală, dacă vă vine să credeți, dar asta e altă poveste.

Revenind, dacă aș fi eu ambasador pentru hotmama.ro, mi-ar plăcea să știu că despre el află tot mai multe femei însărcinate sau care tocmai au născut și au nevoie de haine de alăptare. Sau chiar și femei care știu că au planuri din astea de viitor și e bine să știe către ce se pot îndrepta. Ca să ajungem la ele, ar trebui să povestim despre magazin pe site-uri și bloguri legate de parenting sau pur și simplu dedicate femeilor, care să le inspire încredere, curaj și sentimentul că pot să traverseze cu brio această perioadă atât de plină, dar totuși atât de frumoasă. Să se simtă comod, să poarte lucruri de calitate și să se simtă frumoase chiar și după numeroase nopți nedormite, dar și să nu aibă probleme în a-și alăpta copilul în public, simțindu-se fix așa cum ar trebui: normale.

hotmama2

Parteneriatul cu un site precum MuJeR.ro s-ar putea desfășura frumos, atât sub forma unor articole mai ample de prezentare, cât și sub formă unora scurte, de tipul celor deja existente pe site, în care este prezentat pe rând câte un produs și locul din online din care poate fi achiziționat. Ar fi frumos să intri pe un site care are atât recomandări, cât și informații despre diverse evenimente, dar și astfel de sugestii de produse, toate la un loc. Faptul că informația este diversă, iar pe site găsești inclusiv ghiduri de shopping, te ajută să capeți o doză de încredere în recomandările pe care le fac și să începi să navighezi chiar mai mult timp pe site-ul cu hăinuțe.

De asemenea, un parteneriat desfășurat cu un blogger precum Cristina Lincu, care pe lângă consultant în comunicare este și mama a trei copii, ar putea fi o variantă mai mult decât potrivită. Oamenii privesc cu mult mai multă încredere și deschidere recomandările care vin din partea unui om cu care rezonează, cu care pot împărtăși experiențe și sentimente, care a trecut deja prin perioada asta din viață și poate prezenta mult mai clar beneficiile și eventualele lipsuri ale unor produse de genul ăsta. Iar un concurs realizat pe un astfel de blog, în care participantele să poată primi spre testare un anumit set de produse sau chiar să le primească drept premiu și să le păstreze, ar fi, cred eu, super benefic, pentru că ar aduce ulterior feedback real din partea unor consumatoare reale.

Una peste alta, nu știu când și dacă se va întâmplă să ajung blogger ambasador al unui anumit produs sau magazin, dar promit, cu mâna pe inimă, că dacă o voi face va fi doar pentru produse pe care le-am încercat și/sau magazine cu care am interacționat.

Acest articol este ultimul din seria celor scrise pentru SuperBlog 2017 🙂

Advertisements

”Viața e o junglă, vrei, nu vrei”

”Adultul creativ e copilul care a supraviețuit.”
Mă uitam ieri de dimineață la un serial lejer, de duminică, și fix la asta m-am gândit când am văzut încă o dată cât de implicați, de absorbiți sunt copiii atunci când se joacă și cum își pun imaginația la treabă. N-ar fi rău să ne-o păstrăm intactă pe măsură ce trec anii sau măcar să o accesăm mai des. Noroc cu filmele, cărțile și jocurile, că ne mai transpun în universuri diferite și ne pun la treabă rotițele uneori ruginite ale creativității.

Apropo de jocuri și filme, vă amintiți ”Jumanji”, acel film cu Robin Williams și un joc fermecat, care îi ”fură” pe jucători în universul lui? V-ați gândit vreodată cum ar fi să vă jucați așa ceva și să vă treziți într-o junglă amazoniană, luptându-vă cu crocodili sau lei? Ei bine, eu m-am dus la culcare cu gândul ăsta când am văzut trailer-ul de la „Jumanji: Welcome to the Jungle”, care se lansează în România pe 29 decembrie 2017 și e o continuare a filmului din 1995.

Poster CC.indd

Vai, ar fi o adevărată aventură. În primul rând aș primi un personaj interesant, o tipă sexy, inteligentă, cu păr lung (nu neapărat roșcat, ca personajul lui Karen Gillan din film), prins în coadă, ochi albaștri și vestimentație de Xena-army-warrior girl, cu care habar n-aș avea ce să fac, eu de felul meu fiind tipa căreia îi place să stea în pantaloni scurți și să citească.
Mă trezesc de una singură, cu o armă neidentificată într-o mână și o banană primită de la o maimuță în cealaltă. Mă învârt. mă agit, țip după ajutor, până trezesc o mulțime de animale, nefericite de deranj. Oho, am talentul ăsta. Dar în felul ăsta atrag atenția altor tineri aventurieri ca mine, de pe partea cealaltă a râului murdar. Ah, bine că vin și ei încoace, n-o să mai fiu singură. Dar nuuu, îmi strigă că n-au de gând să vină spre mine, după cât s-au chinuit să treacă pe partea cealaltă. Mingea e în terenul meu.

 – Daaa, stați pe aici, că am să trec eu râul ăsta când o face plopul pere și răchita micșunele.
– N-ai cum să rămâi acolo! Dacă vrei să te mai întorci vreodată acasă, trebuie să mergi cu noi să căutăm nenorocirea aia de ușă secretă care să ne ducă înapoi! Revino-ți!
– Nu vin, mie mi-e frică de apă!!! Stau aici și gata, ce poate să se întâmple?
– Serios? Băi, hai să o lăsăm! Fată dragă, ai o privire inteligentă, dar pare degeaba.

Mă așez pe un trunchi de copac și lângă mine vine maimuțica de mai devreme. Îmi face semn către banană, încep să mănânc, iar ea se uită din când în când peste umăr, parcă pentru a-mi atrage atenția.

 – Tu știi ce superputeri ai? mă întreabă tipa blondă.
– Nu știu, lumea zice că mă pricep să scriu și că-s bun ascultător.
– Aoleu, măcar ai idee cum ai ajuns aici? Nu întreb de tine, cum te-o chema în buletin, zic de personajul cu care joci, soro!

Mi se aprinde brusc un beculeț, arunc coaja de banană și bag mâna în buzunar, de unde scot un controller mic. Apăs butonul verde și îmi apare poza. Mă uit pe descriere: ”frumoasă, puternică, se prinde greu, dar când se prinde poate rezolva situații aparent fără de soluții. Poate vorbi cu animalele când e în pericol. Posedă o capacitate specială pe care o poate afla doar după ce își înfrânge o teamă majoră.”

N-apuc să termin de citit, că îi aud pe cei trei cum țipă cât îi țin plămânii. În nici două secunde țipetele lor sunt acoperite de un răget puternic. Ups. Mă întorc cu spatele și văd cum se îndreaptă către noi un leu iritat. Încremenesc. Îmi simt transpirația rece pe spate, însă mă trezesc imediat și încep să-i vorbesc. Articulez cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, însă pe care le înțeleg. Leul face un pas în spate, nu era pregătit. Îmi zice că a auzit de mine, dar nu se aștepta să mă întâlnească așa repede. Mie îmi tremură picioarele, el își flutură coama.
Îl întreb de ai lui, încerc să-mi folosesc capacitățile de ascultător și empatia, el mă privește îngăduitor.

 – Hai, zi că vrei să treci râul și să te duci la tine acasă, la blocurile gri, plicticoase, la camerele mici, la ecrane și la mâncarea procesată, iar acum ai nevoie de ajutor.
Zâmbesc pierdută. Băiat deștept.
– Cam așa ceva, dar să știi că nu-s toate blocurile gri. Și avem plante. Mă rog, eu nu.
– Trebuie să găsești puterea aia specială. Învinge-ți frica. Hai, că nu degeaba ești în zodia leu.

Se întoarce cu spatele și pleacă, iar eu îmi frâng mâinile. Ce am de pierdut? Ah, viața, da. Îmi fac curaj și pășesc încet în apa murdară, cu mâna dreaptă (în care țin controllerul ) ridicată deasupra capului. Mă afund pas cu pas, până când apa ajunge la abdomen, la gât, la bărbie și abia am mers un metru. Știu că dacă mai fac un pas, o să mă scufund. Dar fix când să pun dreptul în fața stângului, pe ecranul controllerului începe să lumineze un bec roșu și se aude o voce: ”Superputere deblocată! Țineți apăsat butonul verde și vizualizați mental, timp de 3 secunde, locul în care vreți să fiți.” Mă opresc și fac fix ce dictează vocea, iar în a patra secundă mă trezesc trântită la picioarele celor trei camarazi.

– După ce ajungem acasă, nu mai joc prostia asta de joc. Uite ce superputeri au unii, în vreme ce eu doar sar de pe o liană pe alta, se bosumflă tipa blondă.

În vreme ce ne tragem cu toții sufletul, încercând să decidem încotro o luăm, reflectez un minut la ce s-a întâmplat. Hm, e ca-n viață și-n jocurile astea. N-ai cum să ajungi undeva până nu faci primul pas, n-ai cum să îți găsești superputerile dacă nu găsești curajul să-ți învingi temerile. N-ai cum să câștigi jocul dacă te așezi pe un trunchi de copac și nu-l joci.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Teoria relativității explicată în 5 minute

6:00 – Sună alarma, deschid ochii, încerc să-mi amintesc ce zi e și îmi zic că mai stau în pat 10 minute.
6:11 – Mă sustrag în liniște din așternuturile calde și mă ascund pentru câteva minute bune în baie, începe ritualul de dimineață. Spălat, machiat, aranjat, pregătit pentru ieșit în lume. Durează câteva minute, nu mai mult.
7:09 – Ies din baie, deschid ușa dulapului și mă hotărăsc într-un minut cu ce mă îmbrac în dimineața asta.
7:20 – Gata, m-am îmbrăcat, pfiu, hai că a fost repede, dar chiar trebuie să-mi mai iau niște bluze, serios. Trântesc din greșeală o sticluță de ojă în timp ce-mi caut cerceii potriviți. Un murmur nemulțumit se aude din pat.

– Mmm. Neața. Cât e ceasul?
– 7:20, iar dormi până la prânz, dragule?
– Mhmmm. În cât timp ești gata?
– Eu cam în 5 minute, plec fără tine dacă nu te trezești.
– Mhmm, bine. Mă trezesc.

Trage cearșaful pe cap și adoarme la loc. Treaba lui, am să plec fără el, e avertizat.

7:45 – Îmi pilesc o unghie care s-a ciobit și acum agață tot ce prinde (nu și bărbați, să fim serioase), în timp ce dau refresh aplicației de vreme ca să mă asigur că m-am îmbrăcat corespunzător. Hm, pare că o să plouă. Asta e, o să-mi iau ghetuțele de piele întoarsă, că sunt singurele care merg cu fusta asta, ce să facem? Măcar pot să-mi iau umbrela mea faină cu dantelă și buline albe.

– Neața din nou! Cât am mai dormit, 2 minute? întreabă el ironic.
– Eh, un pic mai mult. E 7:45, hai, te ridici și tu din pat, că mă grăbesc, măi iubitule! În 5 minute plecăm!

Se ridică din pat, se ascunde în baie pentru trei minute, iese apoi spălându-se pe dinți, deschide ușa dulapului, ia o pereche de blugi, un umeraș cu o cămașă, înghesuit de cineva, nu știm cine, printre toate bluzele de damă,  îi aruncă o privire aprobatoare, da, e călcată, le pune pe spătarul scaunului. Se duce în baie, iese de acolo clătindu-se cu apă de gură, vreme în care își verifică portofelul, cheile și telefonul, le pune pe toate trei lângă blugi și își pune șosetele în picioare.

7:55 – Încă 10 secunde în baie și iese cu părul aranjat, își ia pe el hainele, apucă cele trei obiecte esențiale și se uită spre mine. Sunt deja pe hol, m-am încălțat și-mi verific poșeta încă o dată, să mă asigur că mi-am pus și căștile. Se încalță și el, repede, bineînțeles, că așa e cu pantofii pentru bărbați, n-au zece mii de șireturi și fermoare, ca ghetele mele, în fine. Își ia geaca și e gata. Îmi pun haina pe mine, mă închei și-mi aranjez eșarfa la gât, în timp ce el se sprijină de pervazul ușii și mă privește îngăduitor. Îi zâmbesc grăbită și mai arunc o privire în oglindă.

8:00 – Ieșim din casă, încui ușa, coborâm patru trepte.

   – Stai, trebuie să mă întorc, mi-am uitat umbrela. Că așa faci mereu!
– Uhm, eu? zice cu o voce moale.
– Tu, da, mereu mă grăbești, normal că uit ceva.
– Iubito, dar cum…când, adică…n-am zis nimic…
– Tu, tu, stăteai acolo sprijinit de ușă și te uitai la mine, mai să-mi dai și un șut în dos să ies din casă odată. Normal că uit chestii, dacă îmi sufli în ceafă întruna, hai-hai, hai-hai. Aoleu, și nenorocita aia de umbrelă unde naiba e?! Gata, hai că am găsit-o!

8:10 – Ieșim din scara blocului și ne îndreptăm spre metrou.

  – Oh, iar n-am dormit decât 6 ore și abia e miercuri. Ar trebui să mă culc mai devreme. Abia aștept să ajung la birou și să-mi beau cafeaua, că parcă-s trează de o jumătate de zi deja.
– Păi, știi, cam ești trează de ceva vreme, iubito. Ai putea să-ți faci cafeaua când te trezești și să o bei până plecăm, poate ți-ar fi mai bine, intră deja în sistem până ieși din casă.
– Să o beau acasă? Păi când? Nu am cum așa repede, că-s tot timpul pe fugă, ca să fiu gata la timp, știi și tu.
– Mhm, daaa, știu, știu, e greu dimineața, că trebuie să fii gata în 5 minute…

8:15 – Ajungem la metrou și-mi dau seama că nu am abonamentul în portofel, l-am scos aseară când am ieșit în oraș și am avut poșeta aia mică. Super, minunat, n-am mai avut timp să verific și asta înainte să plec. Of!

answear stil

***

Ia spuneți, doamnelor, vă sună cunoscută povestea asta? Pentru că, trebuie să recunosc, mie nu prea. Vă spun sincer că eu fac echipă cu băieții la treaba asta și în general sunt gata la timp sau chiar mai devreme decât am promis sau mi-am propus. Nu știu, poate că sunt eu mai dubioasă sau în lupta nature versus nurture la mine a câștigat partea de nurture.
Poate că faptul că în generală trebuia să prind troleibuzul de 7:10 m-a ajutat să simt exact cât înseamnă 5 minute. Sau poate s-a întâmplat în facultate, când aveam cursuri la 7:30 și mă trezeam la 7:20; stăteam la 50 de metri de clădirea în care aveam ore și era super fain, puteam să profit de avantajul ăsta, dar trebuia să fiu gata în 5 minute dacă voiam să dorm până mai târziu și să și ajung la timp.

Nu știu când și cum s-a întâmplat, cert e că nu m-aș trezi cu două ore înainte să ies din casă dimineața nici picată cu ceară. Nici Poate bine plătită! Eu mă trezesc odată cu el și sunt gata în 15 minute chiar dacă nu mă gândesc mereu de seara la ce voi purta. Bine, ajută și faptul că nu prea port machiaj, dacă-mi dau cu un rimel și un ruj e arhisuficient. Iar părului oricum n-am prea multe ce să-i fac, fiindcă deseori stă tot cum vrea el orice i-aș face, deci de ce să-mi bat capul?

Bine, când ieșim la cină, la teatru sau vreo petrecere, atunci da, mă pigulesc și eu, îmi iau mai mult timp, mai fac și pe interesanta și-l las să mă aștepte 5 minute. Dar dacă e nevoie să fiu gata în 5-10 minute ca să nu pierdem rezervara la masă, ei bine, o fac! Mai bine ne-perfectă și cu niște paste cu creveți în față, decât aranjată la zece ace și cu burta goală.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Liber la joacă!

Am început să mănânc echilibrat încă de pe vremea când mama ținea regim și mânca doar preparate gătite sănătos, fără excese de vreun fel. Deși uneori mă mai poticneam și-o dădeam de gard cu câte o gogoașă gustoasă prăjită în ulei vechi de câteva zile, sau câte un hamburger de la McDonald’s, asta se întâmpla rar de tot, când ieșeam la plimbare sau mergeam la doctor la București. Altfel aș fi putut să apar pe coperta unei reviste din asta de nutriție.

Dar ca orice minune, s-a spart și acest balon odată ce m-am mutat în capitală, am ajuns la facultate și am început să cochetez cu mâncarea mai ”păcătoasă”. În facultate am început să mai atentez la chipsuri și alte gustărele la punguțe, la sandvișurile de la automate, pline cu maioneză proastă, ori la pizza sau, și mai târziu, la mâncare chinezească. Prima dată am gustat-o într-un restaurant drăguț de pe lângă Grădina Icoanei, cu decorațiuni fancy și lumină difuză, cu bețișoarele lângă noi și furculițele în mână, cu morcovul așezat frumos sub noi pe scaun.
Am decretat atunci că mâncarea pekineză e de mâncat acasă sau în fast food-uri, unde-ți permiți să te prostești cu bețișoarele până dai jumătate din cutie pe tine și ajungi să te saturi din trei linguri de orez, cât ai reușit să mănânci într-o oră.

E adevărat că în ultimul an am mai tot încercat mâncare preparată în stil chinezesc de la cantina de lângă fostul loc de muncă, însă permiteți-mi să nu o includ în aceeași categorie. Dacă mă întrebați pe mine, când vreți să vă murdăriți la gură de sos de soia sau să vă dea lacrimile de la Furnicile în copac varianta picantă, e bine să sunați la Wu Xing și să le ziceți să vă aducă bunătățile acasă.
Chiar dacă veți vedea pe cutiile de la ei nume extrem de românești la rubrica destinată bucătarului, eu pot să garantez că mâncarea e la fel de bună ca aia de la restaurantul cu morcovi pe scaun la care am mâncat eu chiteluțe cu susan și rață fițoasă. Plus că, să fim serioși, partea faină atunci când comanzi mâncare acasă, mai ales dacă ești cu prietenii, e că poți să iei din toate câte un pic, să le încerci, să te mai lățești puțin pe canapea până se așază prima tură, să mai stai la povești între timp, apoi să continui festinul până se golesc cutiile simpatice de carton. Mie, de exemplu, îmi place să aleg un fel cu carne, unul cu cartofi și/sau urechi de lemn, iar lângă să pun o porție de orez, ca să pot să combin sosul de soia care se încăpățânează să rămână pe fundul cutiilor cu orezul mai uscat din cealaltă. Și să sting cu orez simplu, cu ou sau legume toată picanteria pe care mi-o servește unul dintre felurile alea cu carne. Of, că acum îmi plouă în gură.

La final, poți să-ți întinzi picioarele pe măsuța de cafea, printre cutiile goale și să respiri rar până se așază și ultima îmbucătură, iar apoi să vă apucați de jucat o partidă de cărți, un rummy, ori chiar o mimă dacă aveți suficientă energie încât să vă mișcați. Iar dacă vă simțiți în formă, puteți să vă jucați chiar cu recuzita de la Wu Xing. Hai, nu strâmbați din nas, nu vă mai amințit de copilărie, când și-un băț sau un balon spart puteau să fie amuzante? Sigur găsiți ceva de făcut cu câteva cutii de mâncare chinezească și bețișoarele aferente.

Vă dau numai eu câteva idei, poftim. Puteți să faceți un concurs pe echipe de câte doi (dacă sunteți patru) ca să aranjați cutiile și bețișoarele cu picioarele, stând relaxați, rezemați de spătarul canapelei. Echipa care pune prima cele, să zicem, 6 cutii una peste alta, iar apoi așază cele 4 bețișoare perfect simetric în cele 4 colțuri din cea mai de sus, câștigă dreptul să mai stea cinci minute în plus să se relaxeze, în timp ce ceilalți doi duc gunoiul și aerisesc camera (ați avut vreodată 12 cutii de mâncare chinezească într-o cameră?).
Pe de altă parte ați putea să jucați fiecare pentru el, să vă alegeți câte o cutie și cele două bețișoare aferente, să le puneți în cel mai îndepărtat punct de pe masă, apoi de la distanță să aruncați bețișoarele în așa fel încat să nimeriți fix în cutie și să nu o dărâmați (cine vrea să verse rămășițele de sos de soia pe masă?). Puteți să aveți doar două încercări sau să jucați pe sistemul best of 5, ca la tenisul de băieți de la Grand Slams, cine știe?
Iar dacă vi se pare că v-ați strâns totuși acolo și ați dat comandă în grup ca să socializați și să vă consolidați relația, mai degrabă, decât ca să concurați unul cu celălalt, puteți să mergeți pe un joc colaborativ. Intrați pe net, căutați poze cu ideograme chinezești, apoi încercați să vedeți câte din ele puteți reconstitui din cutiile voastre de mâncare și perechile de bețișoare. Dacă vă ajută, puteți să le clătiți un pic, apoi să le desfășurați și să le faceți chiar mai versatile, să afișați cuvântul aur sau verbul a vedea, soarele, luna sau un munte, ori chestii mai complicate precum un rege, mama sau, mai tare, prieteni, că doar de asta v-ați strâns acolo.

wu xing

Dacă vi s-a făcut poftă de furnici în copac, de stat la povești jumătate de zi cu prietenii și de jucat și de câștigat premii faine, puneți mâna pe telefon, chemați-i pe oameni la voi și apoi dați o comandă mare la Wu Xing. După ce terminați de mâncat, intrați pe site-ul campaniei Share and Play și înscrieți-vă în cursa pentru premii săptămânale sau chiar un Huawei P10 Lite. Trebuie doar să vă alegeți de pe site o provocare similară cu ce v-am povestit eu mai sus, să vă uniți forțele, să o fotografiați și să o înscrieți în concurs. Până pe 15 decembrie, când se termină campania, mai sunt vreo trei săptămâni, așa că eu zic să vă apucați de treabă. Hai, liber la Share&Play! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Fericirea are gust de cafea

Sunt seri în care pun capul pe pernă și zic: ”oh, abia aștept să vină mâine, ca să-mi beau cafeaua!”
Beau cafea de atât de mult timp, că mi se pare că am început de fapt într-o altă viață. Pe vremea când aveam câțiva ani și păr blond, mama mă lăsa să-mi bag degetul mic sau arătătorul în ceașca ei, ca apoi să gust cu emoție din lichidul negru și amărui, al cărui miros era de-a dreptul fascinant! De-atunci, lucrurile au mers într-un singur sens în povestea noastră de dragoste: spre mai bine. Îmi e alături, draga de ea, ca un partener fidel, atât în momentele bune, cât și atunci când lucrurile nu merg ca unse.
Mă face să zâmbesc și mă ajută să mă bucur de diminețile leneșe de weekend, a fost acolo când am fost tristă și obosită, m-a trecut prin sesiuni, proiecte, teambuilding-uri, licență și disertație, seri de ieșit în club în mijlocul săptămânii și cursuri la 7:30 a doua zi, n-a zis niciodată nu când am avut nevoie de ea și nu mi-a cerut explicații. Vorba aia, “coffee doesn’t ask stupid questions, coffee understands”.

cafea
Stăteam azi-dimineață și mă gândeam, în timp ce-mi sorbeam cafeaua la birou, că am o grămadă mare de amintiri care miros tare de tot a cafea . Chiulurile nevinovate din liceu, date-ul ăla important, la care am purtat un pulover roz aprins și am băut un cappuccino, serile lungi în care lucram la mate pentru bac și nopțile din sesiune în care ne făceam o cafea la 10 noaptea, ca și cum tocmai s-ar fi ivit zorii.

ada coffeeN-o să uit niciodată fața Adei, prietena mea, când a venit la mine la cămin să lucrăm la un proiect, i-am făcut o cafea și a decretat strâmbându-se: e groaznică! A băut-o pe toată, iar eu m-am simțit ca și cum i-aș fi prezentat un prieten bun. Numai noi știm câte cafele de la automatul ”ăla bun” am băut la seminarul de Monedă și câte sms-uri le-au precedat: ”iei și tu cafea când vii? O să adorm pe bancă dacă nu.”

Am organizat proiecte, iar apoi m-am trezit dimineți la rând la ora 7 ca să ajung să le văd întâmplându-se. Le-am savurat cu o cană mare de cafea și cu oamenii faini întâlniți acolo. Cu unii am mai băut cafele și după, unele în localuri călduțe, din cești albe, altele din pahare de carton, în mașină, seara, în parcare la McDonald’s, altele în parcuri, în oficiile de la cămin sau pe holurile înguste.
Am ieșit la o cafea de atât de multe ori, chiar și atunci când am băut doar apă sau am mâncat o prăjitură, încât mi-ar fi greu să-mi închipui viața fără lichidul ăsta magic, deși-mi agresează stomacul și-mi îngălbenește dinții. Nimeni nu-i perfect, nu?

parc cafea

Am băut multă cafea bună în acești nici eu nu mai știu câți ani, dar niciuna nu se compară cu cafeaua aromată făcută de el în primele dimineți petrecute împreună. Mirosul tare, aromat care se se năștea în bucătăria mică în vreme ce eu mai leneveam zece minute în pat, zâmbetul lui mulțumit atunci când mi-o turna în cana pentru zâne, minutele alea în care ne pregăteam amândoi pentru încă o zi lungă și parcă aveam tot timpul din lume să mai stăm împreună. Am băut multe cafele bune, dar niciuna nu mi-a schimbat viața ca asta. Atât de bună era cafeaua asta cu gust de ”ce bine că ne-am găsit, pe unde ai tot umblat până acum?”, încât o vreme bună nu mi-a venit să-i zic că eu nu obișnuiesc să beau cafea pe stomacul gol. Beam două guri și o lăsam în cană, doar de dragul acelor 10 minute.

zana powerpoint

De atunci, au urmat altele și altele, mereu altele, dar cu un gust comun de liniște și fericire. Flat white-ul de pe Lipscani, cafeaua băută pe balconul hotelului din Peștera, mocha de la locanda din Veneția, espresso-urile din Roma, la care primeam avertismente că sunt mici (”espresso Italy, yes?”), cafeaua făcută de mine la ibric în Lefkada și frappe-ul de pe plajă și, desigur, fiecare cafea pe care o bem împreună în weekend. La început ne bazam pe ibric, dar de când avem jucărie nouă, savurăm împreună câte un espresso dublu sau decaf în fiecare sâmbătă dimineață. Cu cafea boabe nu merge, dar din cafeaua măcinată face minuni, scoate fericire într-o ceașcă, și cică ar funcționa și cu monodoze de cafea, dar eu n-am de gând să încerc prea curând, mi-e prea drag ritualul ăsta în care îmi prepar cafeaua aproape de la zero.

Știu, nu există condiții cu care oamenii să nu se obișnuiască, știu, dar trebuie să vă zic: mi-ar fi greu să mă obișnuiesc cu viața fără cafea. Nu doar pentru că m-ar durea capul îngrozitooor, dar uitați-vă un pic, e ca o prietenă bună care-mi știe fiecare slăbiciune și fiecare fericire. Cum te obișnuiești fără un asemenea prieten?

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Să nu lași urme!

Una dintre activitățile care îmi plac cel mai mult, mă relaxează și mă ajută să scap de stres este curățenia. Îmi place să întorc casa cu fundul în sus, ca apoi să organizez totul la milimetru și să știu și-n somn de unde să iau cutare lucru. Hm, cum mă descurc până aici, par credibilă? Adevărul este, de fapt, că dacă aș prinde într-o zi peștișorul de aur, aș cere în primul rând posibilitatea să am tot timpul casa lună fără să fie nevoie să mișc un deget. Îmi place mult să fie curat, însă de fiecare dată când fac curățenie, abia aștept să termin. Nu-mi place și pace bună.

Mama îmi zicea tot timpul, când stăteam la Târgoviște, că pe mine n-o să mă ia niciodată din cauza asta. Pe atunci eu îi ziceam că o să-mi angajez menajeră, ea dădea ochii peste cap și ne continuam curățenia, ea nemulțumită că nu șmotruiesc cu zâmbetul pe buze, eu grăbindu-mă să termin. S-a convins între timp că n-o să mor în mizerie și nemăritată, mai ales că, într-o perioadă, după ce dădeam cu mopul mai aspiram încă o dată, ca nu cumva să rămână scame din mop pe parchet. Adică ok, că nu-mi place e una, dar dacă tot facem, să scoatem și-un pic de OCD la lumină.

Ei bine, pe lângă discuția asta repetitivă, una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am de când eram de-o șchiopă este mirosul de detartrant. Când spăla mama cada cu Nufăr, intram în baie ținându-mă de nas și parcă tot simțeam mirosul înțepător, care ajungea până în creier. Nu mai zic de perioada aia de dinainte de sărbători, când înainte să miroasă a prăjituri, cozonac, friptură de porc sau ciorbă de miel, în casă trebuia să miroasă întâi a clor și țuică (îhâm, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior, mama spăla geamurile cu țuică), iar înainte să găzduiască oale cu bunătăți, aragazul trebuia frecat bine de tot cu Triumf, ca să învețe cine-i șeful și să nu cumva să mai lase grăsimea să se apropie de el.

Acum că luminițele de Crăciun sunt pornite, târgurile se deschid, iar toată lumea face listele de cadouri, simt că se apropie momentul ăla în care casa trebuie întoarsă cu fundul în sus. Asta pentru că peștișorul de aur încă nu s-a arătat, deci va trebui să ne descurcăm pe rit vechi, cu aspiratorul, mopul și lavetele, cu mânecile suflecate și încrederea că la finalul zilei o să ne putem acorda o diplomă de experți în curățenie.

Mi-am făcut deja planul. O să fie într-o sâmbătă (da, într-o singură zi, că nu stăm încă în casa aia cu living spațios, cireș și câini frumoși), suficient de târziu încât să fie curat de Crăciun și suficient de devreme încât să avem timp și de cozonac, și de relaxat. O să ne înarmăm cu răbdare, curaj și un braț de produse care fac curățenia mai ușoară și o să umblăm prin toate cotloanele, pe rafturi, prin sertare, în dulapuri, până când fir de praf n-o să mai rămână pe vreo carte sau pe vreo cutie de pantofi plină cu mărunțișuri, iar zeul curățeniei o să respire ușurat și-o să tragă ușa-n urma lui.

Sigur, o să simt în ceafă respirația mamei când n-o să mai am chef să mă întind și în colțul ăla îndepărtat de pe dulap, ca să mă asigur că nu stă ascunsă vreo pânză de păianjen. Așa că o s-o fac, deși ea n-o să fie aici să verifice, dar  măcar o să mă bucur că n-avem perdele, deci nici vorbă de dat jos, spălat, uscat, călcat și pus la loc. Mai puțină febră musculară și mai mult timp de ascultat colinde și scormonit internetul după cadouri frumoase și cu raport calitate preț corect.
Lista de cumpărături e deja făcută. Nu aia de cadouri, ci aia de produse care curăță repede, bine și fără prea multe bătăi de cap toate petele, urmele de grăsime, ce mai, ”toate micile mizerii unui suflet chinuit”, vorba lui Eminescu. Pe lângă Triumful pentru aragaz și Nufărul pentru toaletă și cadă, despre care știu de un car de ani că sunt eficiente, îmi mai trebuie un dezinfectant universal și, cel mai, dar cel mai important, o soluție pentru geamuri.

nufar geamuri
În toate celelalte sesiuni de curățenie din timpul anului, mă ocup conștiincios de tot felul de suprafețe de prin casă, dar singurele care nu reușesc să ajungă decât rar pe lista scurtă sunt geamurile, așa că de Crăciunul ăsta habar n-au ce le-am pregătit. Am de gând să le dezbrac până la piele, să le iau jaluzelele și plasele de insecte la o baie cu spumă în cadă, să se relaxeze, iar între timp să le aplic puf cu puf o poțiune magică cu miros floral, poate chiar de nufăr, cine știe. Ce e fain la detergentul lichid pentru geamuri de la Farmec e că nu lasă urme! Or toată copilăria mea spălatul de geamuri a fost echivalent cu mirosul de țuică, scârțâitul mototoalelor de ziar cu care mama freca foile de sticlă de parcă viața ei depindea de asta și acel ”ai grijă să nu lași urme!!” pe care mi-l striga din 10 în 10 secunde atunci când mă mai punea și pe mine să lustruiesc.
Sigur, e important și că-l mai pot folosi pentru oglinzi, ca să văd ce frumos îmi stă ținuta de gospodină, și chiar și pe faianță, însă altfel o să pun capul pe pernă seara când o să știu că am geamuri spălate fără urme. Și da, o s-o sun pe mama ca să mă laud(e).

Ehe, planu-i bun, unelte pare-se că am avea, o sâmbătă goală și chef de treabă să găsim, că sărbătorile vin. Acum eu nu știu dacă Moșul verifică geamurile, faianța și aragazul înainte să lase cadourile sub brad, dar recunosc că nu-s dispusă să risc, așa că mă apuc de consultat calendarul, ca să bifez ziua în care îmi pun rochia de cenușăreasă și mănușile galbene.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

Bittersweet Symphony

Îmi scrie într-o zi o prietenă să mă întrebe când am terminat masterul, că ea nu mai știe. A trecut abia un an, dar și mie mi se pare că a trecut o viață și încă un pic, toată facultatea pare undeva departe, dincolo de un perete de ceață. Nu mi-e foarte dor, recunosc, singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt ședințele și proiectele din VIP, organizația unde am făcut voluntariat. Dar și mai mult îmi lipsesc teambuilding-urile de atunci. Orele petrecute în autocar sau în tren, râsul zgomotos, glumele de interior și grătarele, jocurile, muzica și dansul.

De când am început să lucrez, n-am mai avut parte de niciun teambuilding și mai că-mi vine să mă apuc iar de voluntariat numai pentru asta. Să-mi fac iar bagajul în așa fel încât să-ncapă într-un rucsac, să alerg după troleu, apoi prin gară, după tren, să găsim loc lângă ușă, lângă oamenii cu manelele date la maxim și să facem haz de necaz pe tema asta. Sau să închiriem autocare mari doar pentru noi, să jucăm pe drum jocuri de cunoaștere și să bem cafea de la benzinărie, apoi să ne dăm jos în Poiană și să inspirăm aerul tare de munte. Un grup de peste 100 de oameni care împart atât de puține și totuși atât de multe.

N-ai nevoie de cine știe ce salon de evenimente în Poiana Brașov ca să te bucuri de un weekend de vis. Ai nevoie de un hotel călduț și spațios și de oamenii potriviți, chiar dacă vreo câțiva ar dormi pe paturile suplimentare. Noi să fim sănătoși, suntem obișnuiți cu studenția. Când am ajunge, ne-am trânti rucsacurile grele și am pune la punct programul zilei. Mâncare, odihnă și activități de echipă, jocuri și timp de socializare, de dat în leagănul din curte, de jucat cu cățeii aciuați prin zonă și de plimbat aiurea pe potecile bătătorite.

curte royal

Nu ne-ar trebui multe dotări. O sală suficient de mare încât să respirăm fiecare din bucățica noastră de aer, cu un ecran pe care să ne proiectăm filmulețele amuzante și un flipchart pe care să ținem scorul la ”Win as much as YOU can”, camere cu paturi comode, în care să dormim cele 4 ore de după răsărit, o parcare în care să se odihnească autocarele și o terasă pe care să ne bem cafeaua de dimineață. De atmosferă ne ocupăm noi.

royal tb

Toate jocurile, toate proiecțelele de echipă, toate căutările în care ne-am trimite unii pe alții, resursele limitate și cerințele amuzante, jocurile de negociere, în care toată lumea urmărește câștigul, toate astea ne-ar conduce pas cu pas, ca de fiecare dată, către o echipă mai puternică. La finalul zilei am proiecta din nou discursul lui Al Pacino din ”Any Given Sunday”, să ne intre tuturor bine-n cap cât de importantă e echipa: ”You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.”

Seara am da scaunele la o parte din sala de conferințe și am pregăti-o pentru petrecere. Am cânta pe ”Bittersweet Symphony” și am dansa pe ”I follow rivers”, până la shot-ul tradițional de tequila sau până ne-ar durea tălpile, apoi poate că o parte dintre noi, cu chef de joacă și de rezolvat mistere, ne-am înghesui din nou într-o cameră ca să jucăm Mafia. Am căuta asasini și mobiluri ale crimelor, suspecți, cetățeni simpli și doctori, încercând astfel să-i cunoaștem mai bine pe oamenii cu care vom lucra un an întreg în echipe mai mici sau mai mari. Ne-am culca târziu, după răsăritul soarelui, după ce vom fi stat la povești șoptite pe holuri și ne vom fi făcut planuri de organizat Gala VIP, că doar e clar că ne pricepem la organizare de evenimente în Brașov, în București sau oriunde altundeva.

A doua zi, după cafeaua de pe terasă și plimbarea scurtă, ne-am înghesui lucrurile în rucsac și am începe să visăm la proiecte sau la patul de acasă ori de la cămin. La un somn lung, de vreo noapte și jumătate, în care să nu mai visăm asasini și crime și la un an cât mai plin alături de noua noastră echipă.

De acum însă mie îmi rămâne doar să mă bucur de vreun eventual teambuilding de la birou și să fiu recunoscătoare că am trăit cel puțin o dată toate lucrurile astea de care v-am povestit.

tbeco

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
*Primele două fotografii sunt de pe pagina de Facebook a Hotel Royal, iar ultima este din arhiva personală.