Premiile de la extratereștri

Nu vă speriați, n-a aterizat nicio navă dubioasă la mine în curte zilele astea, nici nu întrețin colaborări cu diverse ființe din afara globului nostru pământesc. Nu momentan, cel puțin. Însă dacă vă amintiți, povesteam în rezumatul de după SuperBlog că am câștigat o probă sponzorizată de InterComFilm, cea în care am scris despre invazia extratereștrilor. Și iată că săptămâna trecută, după câteva mici probleme de comunicare, care s-au rezolvat cu bine, am intrat în sfârșit în posesia produselor pe care mi le pusesem de ceva timp pe lista de dorințe. Au venit de la eMag și nu sunt așa multe, fiindcă lista mea de dorințe cam avea prețuri din trei cifre 🙂 Însă au fost deal-uri bune toate. Așadar, în ordinea numerelor de pe tricou, iată-le:

produse

Periuță electrică Philips Sonicare

Îmi doream de mult să încep să folosesc o periuță electrică, am mai tot citit despre variante și beneficii, iar odată ce mi-am pus brackeții m-am informat și mai atent și mi-am pus-o în lista de favorite pe cea HealthyWhite de la Philips. O folosesc deja de o săptămână, m-am obișnuit super rapid cu ea și până acum sunt foarte mulțumită de ce face.

Aparat de curățare interdentară Philips Sonicare AirFloss

Ăsta e un alt apărățel pe care îl aveam pe whishlist de ceva vreme, mai ales că odată cu aparatul dentar devine puțin mai complicată utilizarea aței dentare. Momentan nu pot să mă pronunț cu privire la eficiența lui, încă își așteaptă rândul până când medicul îmi va da ok-ul să-l folosesc. Ideea e că aparatele de curățare interdentară pot fi deseori ușor agresive cu gingia în primă fază, așa că dacă ați avut tratamente stomatologice în ultima vreme, e bine să agreați cu medicul momentul în care îl puteți folosi.

Epilator Braun

Când cel vechi a început să funcționeze cu pauze, mi-am pus la favorite epilatorul ăsta și i-am tot urmărit prețul o bucată de vreme. Odată ce am câștigat voucher-ul, l-am și trecut pe lista câștigătorilor și acum șade bine-mersi în husa lui, la mine acasă.

Perie rotativă Rowenta Brush Active Nano Smart

Da, o perie rotativă chiar îmi doream de ceva vreme. Am citit o mulțime de review-uri și m-am uitat la muuulte filmulețe ca să văd cam cât de greu este de folosit o asemenea unealtă și până la urmă am decis că da, am și eu suficientă răbdare cât să stau 20-30 de minute să-mi aranjez puțin mai mult părul. Am folosit-o deja de două ori, a doua oară cu mai mult succes decât prima și probabil că o să meargă tot mai bine de acum înainte. Bună achiziție.

Husă pentru Kindle

Ehee, de asta chiar aveam nevoie destul de tare, pentru că am primit Kindle-ul cadou de Crăciun și până acum am citit pe el doar acasă, pentru că nu aveam husă. L-am luat în poșetă de vreo două ori, într-un etui de piele întoarsă, dar nu era ce trebuie, așa că îmi tot căutam ceva simpatic și care să nu coste cât jumătate din valoare Kindle-ului. Recunosc sincer că dacă n-aș fi avut voucher-ul, mi-aș fi luat husă de pe AliExpress. E adevărat, vine în câteva săptămâni, poate mai mult de o lună, dar prețul e sensibil mai mic și oricum toate-s made in China 🙂 E acolo în spate, cu floricele albastre.

Un vas termorezistent

Ei bine, ăsta nu apare în poză pentru că inițial îmi propusesem să-l fotografiez plin. L-am folosit chiar din ziua în care am primit coletul, însă până să apuc să fac poza, am constatat că macaroanele deja erau începute și nu mai arăta fotografiabil. Așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt, e fix ce trebuie 🙂

V-am zis că nu-s multe, da? Păi n-au cum să fie când vrei să cumperi toată familia Sonicare și încă ceva în plus, dar premiul ăsta a venit la fix, la fix. Acum am și produsele din wishlist acasă la mine și pot să mă uit și de rochii și pantofi pentru nunțile ce se întrevăd la orizont. Mulțumesc, extratereștrilor, pentru inspirație și premii! 🙂

Advertisements

Trei locuri de care m-am îndrăgostit în 2017

Călătoriile. Oh, călătoriile. Cu aroma lor de nou, cu emoția și nerăbdarea care te încearcă în zilele de dinainte, cu planurile, așteptările și realitățile deseori diferite, dar un diferit bun, care te învață lucruri… oh, minunate călătoriile astea, vă zic. Uneori îmi doresc atât de mult să plec în lumea largă, să o văd pe (aproape) toată, să scriu și să fac poze și să fiu plătită pentru asta. Alteori mă consolez și-mi zic că de fapt e posibil să mă bucur mai mult de călătorii așa, de câteva ori pe an, ca atunci când mănânci o pătrățică de ciocolată pe zi și apreciezi altfel gustul decât dacă ai mânca dimineața, la prânz și seara, 7 zile pe săptămână.

Ca să fiu sinceră, până în 2017 nu am avut la activ cine știe ce călătorii, însă anul trecut a fost mare deschizător de drumuri și sunt convinsă acum că pot face lejer din călătorii un hobby. Unul destul de costisitor, desigur, dar asta e un pic altă poveste. Să revenim, însă la excursiile lui 2017. Am văzut locuri foarte frumoase, am fost la munte, la mare, am văzut orașe atât de vechi și parcă veșnic tinere, am făcut sute de poze și am zis wow de un milion de ori. Dintre toate locurile pe care le-am văzut în 2017, au fost însă trei care mi s-au cuibărit atât de adânc în suflet, că nu cred să le mai poată scoate ceva de acolo.

1. Veneția

Orașul ăsta m-a cucerit iremediabil. Am fost în ianuarie anul trecut și am petrecut acolo 4 zile reci, dar cu mult, mult, soare, în care am profitat cum se cuvine de perioada mai liniștită. E lucru cunoscut că e un oraș extrem de turistic, că localnicii înșiși nu ne mai suportă și și-ar pune ziduri la cetate doar să-i mai lăsăm să respire, așa că vă închipuiți probabil ce e acolo în sezonul turistic. Mie și jumătății mele mai bune nu ne place prea tare aglomerația și-am preferat să ne încotoșmănim cu câte două pulovere și geci groase, dar să evităm valul de turiști care se varsă peste Veneția odată cu începerea Carnavalului.

canal
Ne-am îndrăgostit de străduțele înguste și întortocheate, de canalele mici care răsar de te miri unde la fiecare colț de stradă, am urcat mii de trepte și am mers pe jos până nu ne-am mai simțit picioarele. Ne-am jucat cu porumbeii din San Marco și ne-am plimbat sub soarele blând pe Riva degli Schiavoni, am luat ”brunch”-ul în picioare în piațeta de lângă Mercato Rialto și-am băut vin la 11 dimineața, ca localnicii, iar apoi ne-am învârtit în jurul tarabelor cu pește proaspăt și fructe de mare încă mișcătoare.

brunch

“è un bicchiere di vino con un panino la felicità”

Ne-am minunat vizitând Palatul Ducal și ne-am plimbat cu vaporetto, la asfințit, pe Canal Grande, pe care Philippe de Commynes, ambasadorul Franței la Veneția pe la finalul anilor 1400 l-a numit ”cel mai frumos bulevard din lume”.
Ne-am îndrăgostit fără drept de apel de orașul ăsta, de unii iubit, de alții considerat supraapreciat. Ne-am îndrăgostit atât de tare încât ne-am întors anul ăsta, tot în ianuarie și atât de tare încât am să revin într-o zi cu un articol dedicat lui și doar lui.

venice

2. Lacul Como

Dacă ajungeți la Milano este mare, mare păcat să nu dați o fugă să vezi Lacul Como. E o călătorie de vreo oră cu trenul, iar în apropierea destinației peisajele sunt atât frumoase, că o să stați cu nasul lipit de geam. Noi am fost la final de aprilie și am făcut doar o excursie de o zi, însă zona este minunată și mi-ar plăcea să revenim cândva și să ne cazăm în apropiere, să ne deconectăm câteva zile de zgomotul orașului  și să ne întipărim în memorie  priveliștea de vis.

lacul como
Cadrul natural e absolut minunat, iar pozele pe care le-am făcut aproape că nu-i face cinste, însă va trebui să mă credeți pe cuvânt. Mi-a rămas adânc în suflet, pentru că, deși toată zona e plină de turiști, am simțit-o ca pe o oază de liniște, ca pe o gură de aer proaspăt. Am mers cu trenul până în Varenna, ne-am plimbat pe străduțele și pe malul lacului, apoi am luat feribotul și am poposit în Bellagio, cel mai cochet orășel de pe malul Lacului Como. Pe George Clooney nu l-am întâlnit, însă ne-am bucurat de soarele blând și ne-am încărcat bateriile pe străduțele aglomerate, cu aer aristocrat. Vom reveni, cu siguranță!bellagio como

3. Lefkada

Nu fusesem niciodată pe o insulă grecească până anul ăsta, dar în Lefkada visam să ajung de cinci ani. Când am citit pe blogul Andreei articolele dedicate minunatei insule și m-am uitat la toate pozele, de pe toate plajele, mi-am promis că trebuie să merg și să văd cu ochii mei dacă apa chiar poate să aibă atât de multe nuanțe și dacă albastrul ăla chiar există în realitate.
Există. Lefkada e o bijuterie, vă spun. Am stat într-un golfuleț din sudul insulei, cu o plajă micuță, mărginită de doi versanți, plină de pietricele albe și rotunde și cu cea mai cristalină apă pe care am văzut-o vreodată. Când stăteam în picioare, cu apa ajungându-mi până la talie, vedeam cu ochiul liber pești micuți care se plimbau în jurul meu.
Lefkada nu este însă o insulă în care să-ți alegi o plajă și să rămâi acolo, e păcat. Am făcut baie în apa liniștită din Agios Nikitas și m-am ascuns în tufele de leandri, am admirat apusul pe Kavalikefta, o mică plajă cu stânci de pe coasta de vest și am privit minute întregi albastrul incredibil al apei de pe plaja Egremni, cea care a fost afectată sever de cutremurul de acum doi ani și jumătate.

sunset beach

Kavalikefta

Am agreat că Porto Katsiki este, într-adevăr, chiar mai frumoasă decât pare în clasicele poze de pe internet și magneți. Apa are o altă nuanță de albastru și, deși valurile erau atât de puternice încât abia am reușit să înaintez un metru până să mă trântească și să mă acopere pe neașteptate, deși am simțit apa sărată ajungându-mi din gură și nări până în creier, Porto Katsiki a fost plaja care mi-a dat cel mai puternic sentiment de eliberare pe care l-am simțit în vacanță.

porto katsiki beach

Porto Katsiki

porto katsiki

Porto Katsiki văzută de pe vaporaș

Ne-am plimbat pe străduțele pline de suveniruri și taverne din Nidri, cea mai animată stațiune, am explorat micul sat pescăresc din golful Vassiliki și am poposit câteva ore și pe plaja Agiofili,  în care apa are, desigur, altă culoare.
În final, ne-am retras pe plaja noastră micuță din Mikros Gialos, am mâncat cei mai buni ardei kapia umpluți cu feta, am citit, ne-am plimbat pe plajă și pe faleză, ne-am odihnit picioarele și sufletele pe stânci și ne-am făcut planuri. De a doua zi, de vacanță, de întors în Lefkada, de viață.

mikros gialos beach

Mikros Gialos

Acum, sub pătura de nori de deasupra Bucureștiului, visez la alte locuri pe care să le explorez, să le las să mi se întipărească pe retină și în suflet și să mă învețe despre mine lucruri pe care nu le știam.

Sursa foto: arhiva personală

 

Cum mi-am pus aparat dentar la 25 de ani

braces

Sursa: greatsydneysmiles.com.au

Nu-mi amintesc când m-am uitat ultima dată în oglindă și mi-am văzut dinții aliniați. De fapt, nici nu știu dacă i-am avut vreodată drepți, dacă stau bine să mă gândesc. C-o fi de la moștenirea genetică, de la faptul că mi-am ros cu insistență unghiile sau de la toate la un loc și de la încă ceva în plus, nici nu mai contează la urma urmei. Cert e că de când am amintiri cu dinții mei cei definitivi, n-am altă imagine decât cu ei înghesuiți.
Dacă m-a deranjat? Mult mai puțin decât ați crede. Sigur, mi-ar fi plăcut și mie un zâmbet din ăla până la urechi, cu dinți albi și parcă așezați cu mâna, dar dacă n-a fost să fie, m-am obișnuit și așa.

Cum am ajuns totuși să-mi doresc aparat dentar?

Dacă am visat vreodată în copilărie sau adolescență să-mi pun aparat dentar? Hmm, da și nu prea. Cu toții ne amintim, cred, perioadele alea în care părea horror să ai sârme în gură, iar când am prins o frântură din conversația mamei cu stomatologul, care cumva nu-i recomanda să-mi pună aparat, m-am bucurat mult în sinea mea că nu trebuie să trec prin asta. Oh, youth is wasted on the young, vorba cântecului. Am trecut, deci, cu brio prin adolescență fără să zâmbesc ca în reclamele de la pastă de dinți și fără să-mi doresc fierbinte să o fac.

Am început totuși să nutresc dorința de a-mi îndrepta dinții acum vreo câțiva ani, poate vreo 5 așa. Vedeam în jurul meu și pe bloguri tot mai mulți oameni care își puneau aparate dentare la vârstă adultă, eram tot mai aproape de a-mi permite singură costurile pe care le implică și chiar îmi amintesc că i-am zis mamei: “știi, după ce o să am banii mei, ai să vezi că-mi pun aparat dentar”. Însă fobia de dentist și teama că voi face carii de la purtarea aparatului erau mult, mult prea mari, așa că mi-am împachetat visul și l-am azvârlit elegant sub pat.

Când a început visul să se transforme în plan?

În vara asta. Când după multe, multe lupte interioare, am decis că e cazul să-mi înfrunt pentru totdeauna fobia, altfel risc să rămân fără dinți de la 25 de ani. Mă rog, acum exagerez, dar simțeam eu cumva că dinții mei slab mineralizați, poziția lor înghesuită și zahărul, oh zahărul, formează un cocktail perfect pentru carii. Și am avut dreptate, desigur. Când medicul stomatolog la care m-am dus ca să-mi spună cât de multă treabă am, mi-a spus din capul locului că în primul rând am mare nevoie de aparat dentar, am rămas un pic fără cuvinte. Vedeți voi, imaginea unui zâmbet de reclamă era una , dar cu totul alta a fost nevoia asta stringentă pe care mi-o expunea medicul. I-am mulțumit pentru întâlnire, mi-am luat frumos jucăriile, am plecat acasă și am început să caut visul prăfuit pe sub pat, să-l analizez, să-l lustruiesc și să-l așez la loc de cinste, pe o etajeră curată.

M-am învârtit, m-am sucit, am tocit butonul de ”search” de la Google și cred că am istoricul căutărilor plin de ”viața cu aparat dentar”, ”pro și contra aparat dentar”, ”what to know before getting braces”, ”before and after braces” și altele asemănătoare. Apoi într-o zi i-am scris Mirunei, pe care o citesc deja de atâția ani și la care mi-ar fi plăcut să merg să-mi scoată piticii din cap.
Știam însă și că nu s-a întors la cabinet, așa că i-am spus doar ce aveam pe suflet și am rugat-o să-mi spună părerea ei și să-mi recomande pe cineva. Știți, eu nu-i cerusem recomandare de ortodont, eu voiam să mai văd un stomatolog, să mai aud o opinie, însă în viață nu primești mereu lucrurile pe care le vrei, ci și pe cele de care ai nevoie. Miruna mi-a spus părerea ei, mi-a zis ce se întâmplă când dinții stau așa ca ai mei și m-a trimis la un specialist. “Scrie-i pe Facebook, mi-a zis, și spune-i că te-am trimis eu.” Și eu am ridicat o sprânceană. Și-apoi am amânat. Am tot amânat. Am fost și la lansarea de carte a Ioanei – Prințesa Urbană, am zărit-o pe Miruna și mi-a fost jenă să merg să o salut, pentru că tot amânasem. Până într-o zi când am pus piciorul în prag și mi-am făcut programarea.

Cât timp a trecut de la primul consult până la montarea aparatului?

Drumul până aici a fost destul de lung și nu chiar ca o plimbare prin parc. Am avut prima consultație la începutul lui octombrie și la câteva zile după mi-am făcut dosarul ortodontic (radiografii, fotografii, modele), dar abia pe 18 ianuarie mi-a fost montat aparatul pe arcada superioară. Am avut multe lucruri de reparat și de pus la punct înainte, multe ore de stat pe scaunul ăla și gândit la un milion de lucruri, am avut săptămâni în care am mers și de 3-4 ori la stomatolog, zile în care nu mai aveam niciun chef de încă o anestezie, de încă o seară petrecută în cabinet, în loc să stau în fotoliu și să citesc.

Am ales să merg la aceeași clinică și la ortodont și la stomatolog, pentru că m-am simțit bine de când am pus piciorul acolo, deși tremuram de emoții. Am cerut ortodontului (cu care am rezonat din prima clipă) și o recomandare de stomatolog și am ajuns la un medic cu un zâmbet la fel de cald, care m-a încurajat și a avut toată răbdarea cu mine, mi-a explicat de fiecare dată ce urmează să facem și, vă spun din toată inima, m-a vindecat de fobia de stomatolog.
Știți, fobia de stomatolog este o realitate, nu o fiță, nu sunt povești de adormit copiii ce vă spun eu aici, nu vă doresc să simțiți vreodată ce simțeam eu când auzeam sunetul frezei apropiindu-se de capul meu, cum îmi transpirau palmele și mi se făcea rău de la stomac când doar ce intram în sala de așteptare, cum mă apuca greața și-mi venea să mă închid în baie sau să fug mâncând pământul. Din cauza asta am și ajuns să am nevoie de 4 luni de tratamente înainte să pot să-mi pun aparatul.

Cum m-am obișnuit cu aparatul?

Acum, după trei săptămâni de la montarea aparatului, am început să mă obișnuiesc din ce în ce mai mult cu el. E deja o parte din mine, deși doar temporar, e acolo să mă ajute să am un zâmbet mai sănătos și deja au apărut primele schimbări vizibile, se mișcăăă! Și încă nu mi-am pus și jos!

Dacă aveți nevoie de aparat dentar, dacă vă doriți să zâmbiți cu toți dinții ca-n reclamele de la pastă de dinți, puneți mâna pe Google, căutați câteva informații, dar nu le luați pe toate de bune. Căutați un ortodont sau mai mulți, cereți păreri avizate, alegeți un medic cu care simțiti că rezonați și în care aveți încredere, apoi lăsați Google-ul în pace și lăsați-l pe medic să vă trateze 🙂 Sigur, puteți să vă uitați la câte video-uri de ”înainte și după” vreți pe Youtube, sunt motivante, știu!

Acum că știți cum mi-am pus eu aparat dentar, promit să revin și cu alte articole pe tema asta, am să împărtășesc tot ce cred că i-ar putea ajuta și pe alții și da, am să revin într-o zi și cu numele medicilor datorită cărora merg acum la dentist ca la salon.

Până una, alta însă, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

 

SuperBlog 2017 – rezumat întârziat

Am avut mare nevoie de o pauză sănătoasă după toamna plină de cuvinte pe care mi-a adus-o participarea la SuperBlog. Așadar, după ce am publicat ultimul articol și l-am încărcat în platforma concursului, am închis laptopul și m-am băgat în pat, fiindcă aveam un avion de prins a doua zi dimineață. Dar despre asta într-o întâlnire viitoare.

Cum a fost să scriu 27 de articole în două luni după cel puțin un an de pauză scriitoricească? Greu, cu multe ștersături, cu mușcat capătul creionului, vorba vine, cu articulat cuvinte urâțele printre dinți sau în gura mare când ideea nu venea nici s-o pici cu ceară. A fost însă fain, provocator, cu un pic de adrenalină și ceva emoții înainte de aflarea notelor, dar și cu zâmbete mulțumite la trasul liniei.
Am scris despre cafea și cafenele, despre case de vis, despre pasiuni mai vechi pe care le-am uitat prin sertare, despre oameni dragi și doruri, despre cine romantice și dimineți grăbite. Da, am scris advertoriale, însă în fiecare dintre ele am încercat să pun o parte din mine, oricât de clișeic ar suna. A fost lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult atunci când am început concursul, deși nu l-am formulat sub formă de obiectiv: autenticitatea. Mi-am dorit mult să pot lega toate probele de experiențe personale și să nu folosesc o voce fabricată, pe care să nu o recunosc dacă voi citi articolele peste câteva luni. Și, deși au fost momente în care am simțit că mă expun, că dezvălui prea mult, că împărtășesc lucruri pe care aș putea, poate, să le țin pentru mine, a meritat.

Trei obiective setate, tot trei îndeplinite

Când am intrat în hora SuperBlog, mi-am  stabilit trei obiective mari și late:
1. Să scriu pentru toate probele, ca să pot să fiu finalistă. Și din ambiție, recunosc.
2. Să iau cel puțin 90 de puncte la fiecare articol.
3. Să nu încasez penalizări.

Ei bine, am ieșit din concurs cu trei realizări:
1. Sunt finalistă, am și diplomă, parol.
2. Cea mai mică notă pe care am luat-o a fost fix 90.
3. O penalizare tot am încasat, însă am reușit însă să termin concursul în Top 10, ceea ce a fost mult peste așteptări, dat fiind că nu știam exact cât de bine ascuțite îmi mai erau creioanele. Iar Chris Hemsworth în ”Thor: Ragnarok” a meritat să-mi iau penalizarea aia de 10 puncte, recunosc.

Ce am câștigat?

În primul rând experiență și nu o spun ironic. Aveam mare nevoie de un boost, de niște brief-uri care să mă ajute să-mi revin din amorțeala ce pusese stăpânire pe mine, iar cele 27 de articole m-au ajutat mult să-mi așez condeiul la loc în mână.

În al doilea rând, câteva premii simpatice:
– un voucher de la editura Rao
– materiale branduite de la Swiss Solutions
– niște fiole cadou de la Farmec și un voucher câștigat la una dintre probe
– un voucher de 1000 de lei de la InterComFilm

Voucher-ul de la InterComFilm încă nu a ajuns, dar imediat ce vine acest Moș întârziat, am să defilez pe aici cu cadourile primite, promit.

Care au fost cele mai bine notate articole?

  1. Invazia intergalactică și licoarea magică – 100p. A fost și articolul cu care am câștigat proba și voucher-ul de la InterComFilm. Am învârtit mult în găleata cu inspirație până am scris articolul ăsta și m-am bucurat că am găsit ideea câștigătoare.
  2. ”Viața e o junglă, vrei, nu vrei” – 99p. M-am distrat mult scriind povestea asta și mi-am da seama că, deși amorțită, imaginația mea e încă extrem de vie și nici cuvintele nu m-au părăsit. Bonus: mi-a plăcut mult și filmul, pe care l-am văzut ulterior, am să revin cu păreri într-un alt articol.
  3. ”Drumul spre succes e pavat cu cafea” – 97p. Am visat, încă o dată, cu ochii deschiși la momentul în care într-o ”dimineață friguroasă, înainte de deschidere, eu o să mă plimb cu o cană caldă în mână printre fotoliile moi din cafeneaua mea.”

Am să mai particip la SuperBlog?

Cel mai probabil, da. Nu este un concurs perfect și oricum e greu să-mpaci și capra, și varza, însă una peste alta, după scăderi și adunări, după nervi și ore de somn pierdute, eu una m-am distrat. Îmi plac concursurile, mă motivează și chiar dacă probele nu vor fi nicicând pe placul tuturor, Zâna Inspirației se va mai lăsa așteptată, iar juriile vor rămâne mereu subiective, per total e o experiență pe care aș repeta-o. Cine știe, poate data viitoare mă ambiționez și mai tare și prind un loc pe podium. Mereu m-am visat eu cu medalie la gât când mă uitam la Jocurile Olimpice, iar la scris sigur am mai multe șanse decât la gimnastică artistică.

Până la ediția din primăvară însă, să avem un 2018 plin de succese și inspirație cât cuprinde!

Un altfel de ambasador

Pe vremea când mi-am făcut eu prima și prima dată blog, adică undeva prin clasa a X-a (Dumnezeule, au trecut aproape 10 ani de atunci), nu prea știam exact ce și-au propus să fie jurnalele astea online. Pe de o parte credeam că-s pur și simplu asta, niște jurnale pe care le citesc foarte puțini oameni, în care pot eu să-mi etalez toate ideile crețe, îndrăgostirile, dezamăgirile și proiectele personale. Pe de altă parte aveam senzația că blogurile sunt o poartă către celebritate sau măcar afirmare, că te pot transforma instant în ”vedetă”. Ceea ce nu e complet neadevărat, ținând cont de cum au evoluat lucrurile și câți oameni faini au reușit să devină influenceri, să ia bucata lor proprie de univers, mai întâi virtual, și să facă lucruri frumoase în și pentru ea.

Timpul a mai trecut, mi-am mai așezat și eu puțin gândurile, a mai venit maturitatea, am văzut ca blogurile nu-s o mare catapultă, care să te scoată din anonimat cât ai zice blog și că de fapt necesită extrem, extrem de multă muncă, dedicare, timp și energie. Că ideile nu plutesc în jurul nostru, ci că trebuie săpat după ele, sau că, dacă plutesc, nu suntem mereu în stare să punem mâna pe ele și degetele pe taste. Și că dacă vrei să faci din blog mai mult decât un simplu hobby, nu poți să-i dedici o oră pe săptămână, să trântești niște idei neșlefuite într-o încercare de articol și să te aștepți să curgă cititorii, comentariile, comunitatea, brand-ul și parteneriatele.

Ah, parteneriatele. Recunosc, dacă aș fi acordat de-a lungul timpului suficient timp și suficientă energie scrisului pe blog (și cititului de bloguri, da, da), mi-ar fi plăcut foarte mult parteneriatele. Îmi place să împart cu alții lucrurile faine despre care aud, să ajut ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni și să mă asigur că lumea află de produse, servicii sau destinații de vacanțe cât mai diverse. Dar n-am făcut-o, i-am acordat atenție puțină și prea rar, așa că blogul meu rămâne o casă pentru spiritul meu creator, unde o să mai citiți atât povești, cât și cum m-am certat cu tipa de la metrou care mi-a dat cu geanta în cap, păreri despre cărți sau idei despre nemurirea sufletului, ori cum m-am îndrăgostit de Veneția și Lefkada (urmează, da).

În schimb, de visat vă rog frumos să-mi permiteți. Că tare m-aș visa blogger ambasador pentru vreun produs sau magazin online, să-mi pun la încercare capacitatea de a genera idei și parteneriate faine. De exemplu, aș putea să fiu ambasador pentru un magazin care vinde cafea și ciocolată. Oho, și încă cum. Sau înghețată. Sau vacanțe în insule grecești ori chiar în Maldive (vă rooog, vă rooog, măcar să visez). Și poate la un moment dat chiar aș putea să fiu ambasador pentru hotmama.ro, care, așa cum îi spune și numele, este un magazin pentru actuale și viitoare mămici. Sigur, aș prefera să fac asta într-o perioadă în care m-aș pregăti chiar eu pentru un asemenea eveniment, ca să pot să încerc și eu produsele lor. Mă rog, eu am și acum niște haine de gravidă, mai exact niște pantaloni de trening pe care i-am cumpărat demult, fără să știu că sunt pentru femei însărcinate, eram din alt film. Am fost chiar și cu ei la sală, dacă vă vine să credeți, dar asta e altă poveste.

Revenind, dacă aș fi eu ambasador pentru hotmama.ro, mi-ar plăcea să știu că despre el află tot mai multe femei însărcinate sau care tocmai au născut și au nevoie de haine de alăptare. Sau chiar și femei care știu că au planuri din astea de viitor și e bine să știe către ce se pot îndrepta. Ca să ajungem la ele, ar trebui să povestim despre magazin pe site-uri și bloguri legate de parenting sau pur și simplu dedicate femeilor, care să le inspire încredere, curaj și sentimentul că pot să traverseze cu brio această perioadă atât de plină, dar totuși atât de frumoasă. Să se simtă comod, să poarte lucruri de calitate și să se simtă frumoase chiar și după numeroase nopți nedormite, dar și să nu aibă probleme în a-și alăpta copilul în public, simțindu-se fix așa cum ar trebui: normale.

hotmama2

Parteneriatul cu un site precum MuJeR.ro s-ar putea desfășura frumos, atât sub forma unor articole mai ample de prezentare, cât și sub formă unora scurte, de tipul celor deja existente pe site, în care este prezentat pe rând câte un produs și locul din online din care poate fi achiziționat. Ar fi frumos să intri pe un site care are atât recomandări, cât și informații despre diverse evenimente, dar și astfel de sugestii de produse, toate la un loc. Faptul că informația este diversă, iar pe site găsești inclusiv ghiduri de shopping, te ajută să capeți o doză de încredere în recomandările pe care le fac și să începi să navighezi chiar mai mult timp pe site-ul cu hăinuțe.

De asemenea, un parteneriat desfășurat cu un blogger precum Cristina Lincu, care pe lângă consultant în comunicare este și mama a trei copii, ar putea fi o variantă mai mult decât potrivită. Oamenii privesc cu mult mai multă încredere și deschidere recomandările care vin din partea unui om cu care rezonează, cu care pot împărtăși experiențe și sentimente, care a trecut deja prin perioada asta din viață și poate prezenta mult mai clar beneficiile și eventualele lipsuri ale unor produse de genul ăsta. Iar un concurs realizat pe un astfel de blog, în care participantele să poată primi spre testare un anumit set de produse sau chiar să le primească drept premiu și să le păstreze, ar fi, cred eu, super benefic, pentru că ar aduce ulterior feedback real din partea unor consumatoare reale.

Una peste alta, nu știu când și dacă se va întâmplă să ajung blogger ambasador al unui anumit produs sau magazin, dar promit, cu mâna pe inimă, că dacă o voi face va fi doar pentru produse pe care le-am încercat și/sau magazine cu care am interacționat.

Acest articol este ultimul din seria celor scrise pentru SuperBlog 2017 🙂

”Viața e o junglă, vrei, nu vrei”

”Adultul creativ e copilul care a supraviețuit.”
Mă uitam ieri de dimineață la un serial lejer, de duminică, și fix la asta m-am gândit când am văzut încă o dată cât de implicați, de absorbiți sunt copiii atunci când se joacă și cum își pun imaginația la treabă. N-ar fi rău să ne-o păstrăm intactă pe măsură ce trec anii sau măcar să o accesăm mai des. Noroc cu filmele, cărțile și jocurile, că ne mai transpun în universuri diferite și ne pun la treabă rotițele uneori ruginite ale creativității.

Apropo de jocuri și filme, vă amintiți ”Jumanji”, acel film cu Robin Williams și un joc fermecat, care îi ”fură” pe jucători în universul lui? V-ați gândit vreodată cum ar fi să vă jucați așa ceva și să vă treziți într-o junglă amazoniană, luptându-vă cu crocodili sau lei? Ei bine, eu m-am dus la culcare cu gândul ăsta când am văzut trailer-ul de la „Jumanji: Welcome to the Jungle”, care se lansează în România pe 29 decembrie 2017 și e o continuare a filmului din 1995.

Poster CC.indd

Vai, ar fi o adevărată aventură. În primul rând aș primi un personaj interesant, o tipă sexy, inteligentă, cu păr lung (nu neapărat roșcat, ca personajul lui Karen Gillan din film), prins în coadă, ochi albaștri și vestimentație de Xena-army-warrior girl, cu care habar n-aș avea ce să fac, eu de felul meu fiind tipa căreia îi place să stea în pantaloni scurți și să citească.
Mă trezesc de una singură, cu o armă neidentificată într-o mână și o banană primită de la o maimuță în cealaltă. Mă învârt. mă agit, țip după ajutor, până trezesc o mulțime de animale, nefericite de deranj. Oho, am talentul ăsta. Dar în felul ăsta atrag atenția altor tineri aventurieri ca mine, de pe partea cealaltă a râului murdar. Ah, bine că vin și ei încoace, n-o să mai fiu singură. Dar nuuu, îmi strigă că n-au de gând să vină spre mine, după cât s-au chinuit să treacă pe partea cealaltă. Mingea e în terenul meu.

 – Daaa, stați pe aici, că am să trec eu râul ăsta când o face plopul pere și răchita micșunele.
– N-ai cum să rămâi acolo! Dacă vrei să te mai întorci vreodată acasă, trebuie să mergi cu noi să căutăm nenorocirea aia de ușă secretă care să ne ducă înapoi! Revino-ți!
– Nu vin, mie mi-e frică de apă!!! Stau aici și gata, ce poate să se întâmple?
– Serios? Băi, hai să o lăsăm! Fată dragă, ai o privire inteligentă, dar pare degeaba.

Mă așez pe un trunchi de copac și lângă mine vine maimuțica de mai devreme. Îmi face semn către banană, încep să mănânc, iar ea se uită din când în când peste umăr, parcă pentru a-mi atrage atenția.

 – Tu știi ce superputeri ai? mă întreabă tipa blondă.
– Nu știu, lumea zice că mă pricep să scriu și că-s bun ascultător.
– Aoleu, măcar ai idee cum ai ajuns aici? Nu întreb de tine, cum te-o chema în buletin, zic de personajul cu care joci, soro!

Mi se aprinde brusc un beculeț, arunc coaja de banană și bag mâna în buzunar, de unde scot un controller mic. Apăs butonul verde și îmi apare poza. Mă uit pe descriere: ”frumoasă, puternică, se prinde greu, dar când se prinde poate rezolva situații aparent fără de soluții. Poate vorbi cu animalele când e în pericol. Posedă o capacitate specială pe care o poate afla doar după ce își înfrânge o teamă majoră.”

N-apuc să termin de citit, că îi aud pe cei trei cum țipă cât îi țin plămânii. În nici două secunde țipetele lor sunt acoperite de un răget puternic. Ups. Mă întorc cu spatele și văd cum se îndreaptă către noi un leu iritat. Încremenesc. Îmi simt transpirația rece pe spate, însă mă trezesc imediat și încep să-i vorbesc. Articulez cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, însă pe care le înțeleg. Leul face un pas în spate, nu era pregătit. Îmi zice că a auzit de mine, dar nu se aștepta să mă întâlnească așa repede. Mie îmi tremură picioarele, el își flutură coama.
Îl întreb de ai lui, încerc să-mi folosesc capacitățile de ascultător și empatia, el mă privește îngăduitor.

 – Hai, zi că vrei să treci râul și să te duci la tine acasă, la blocurile gri, plicticoase, la camerele mici, la ecrane și la mâncarea procesată, iar acum ai nevoie de ajutor.
Zâmbesc pierdută. Băiat deștept.
– Cam așa ceva, dar să știi că nu-s toate blocurile gri. Și avem plante. Mă rog, eu nu.
– Trebuie să găsești puterea aia specială. Învinge-ți frica. Hai, că nu degeaba ești în zodia leu.

Se întoarce cu spatele și pleacă, iar eu îmi frâng mâinile. Ce am de pierdut? Ah, viața, da. Îmi fac curaj și pășesc încet în apa murdară, cu mâna dreaptă (în care țin controllerul ) ridicată deasupra capului. Mă afund pas cu pas, până când apa ajunge la abdomen, la gât, la bărbie și abia am mers un metru. Știu că dacă mai fac un pas, o să mă scufund. Dar fix când să pun dreptul în fața stângului, pe ecranul controllerului începe să lumineze un bec roșu și se aude o voce: ”Superputere deblocată! Țineți apăsat butonul verde și vizualizați mental, timp de 3 secunde, locul în care vreți să fiți.” Mă opresc și fac fix ce dictează vocea, iar în a patra secundă mă trezesc trântită la picioarele celor trei camarazi.

– După ce ajungem acasă, nu mai joc prostia asta de joc. Uite ce superputeri au unii, în vreme ce eu doar sar de pe o liană pe alta, se bosumflă tipa blondă.

În vreme ce ne tragem cu toții sufletul, încercând să decidem încotro o luăm, reflectez un minut la ce s-a întâmplat. Hm, e ca-n viață și-n jocurile astea. N-ai cum să ajungi undeva până nu faci primul pas, n-ai cum să îți găsești superputerile dacă nu găsești curajul să-ți învingi temerile. N-ai cum să câștigi jocul dacă te așezi pe un trunchi de copac și nu-l joci.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Teoria relativității explicată în 5 minute

6:00 – Sună alarma, deschid ochii, încerc să-mi amintesc ce zi e și îmi zic că mai stau în pat 10 minute.
6:11 – Mă sustrag în liniște din așternuturile calde și mă ascund pentru câteva minute bune în baie, începe ritualul de dimineață. Spălat, machiat, aranjat, pregătit pentru ieșit în lume. Durează câteva minute, nu mai mult.
7:09 – Ies din baie, deschid ușa dulapului și mă hotărăsc într-un minut cu ce mă îmbrac în dimineața asta.
7:20 – Gata, m-am îmbrăcat, pfiu, hai că a fost repede, dar chiar trebuie să-mi mai iau niște bluze, serios. Trântesc din greșeală o sticluță de ojă în timp ce-mi caut cerceii potriviți. Un murmur nemulțumit se aude din pat.

– Mmm. Neața. Cât e ceasul?
– 7:20, iar dormi până la prânz, dragule?
– Mhmmm. În cât timp ești gata?
– Eu cam în 5 minute, plec fără tine dacă nu te trezești.
– Mhmm, bine. Mă trezesc.

Trage cearșaful pe cap și adoarme la loc. Treaba lui, am să plec fără el, e avertizat.

7:45 – Îmi pilesc o unghie care s-a ciobit și acum agață tot ce prinde (nu și bărbați, să fim serioase), în timp ce dau refresh aplicației de vreme ca să mă asigur că m-am îmbrăcat corespunzător. Hm, pare că o să plouă. Asta e, o să-mi iau ghetuțele de piele întoarsă, că sunt singurele care merg cu fusta asta, ce să facem? Măcar pot să-mi iau umbrela mea faină cu dantelă și buline albe.

– Neața din nou! Cât am mai dormit, 2 minute? întreabă el ironic.
– Eh, un pic mai mult. E 7:45, hai, te ridici și tu din pat, că mă grăbesc, măi iubitule! În 5 minute plecăm!

Se ridică din pat, se ascunde în baie pentru trei minute, iese apoi spălându-se pe dinți, deschide ușa dulapului, ia o pereche de blugi, un umeraș cu o cămașă, înghesuit de cineva, nu știm cine, printre toate bluzele de damă,  îi aruncă o privire aprobatoare, da, e călcată, le pune pe spătarul scaunului. Se duce în baie, iese de acolo clătindu-se cu apă de gură, vreme în care își verifică portofelul, cheile și telefonul, le pune pe toate trei lângă blugi și își pune șosetele în picioare.

7:55 – Încă 10 secunde în baie și iese cu părul aranjat, își ia pe el hainele, apucă cele trei obiecte esențiale și se uită spre mine. Sunt deja pe hol, m-am încălțat și-mi verific poșeta încă o dată, să mă asigur că mi-am pus și căștile. Se încalță și el, repede, bineînțeles, că așa e cu pantofii pentru bărbați, n-au zece mii de șireturi și fermoare, ca ghetele mele, în fine. Își ia geaca și e gata. Îmi pun haina pe mine, mă închei și-mi aranjez eșarfa la gât, în timp ce el se sprijină de pervazul ușii și mă privește îngăduitor. Îi zâmbesc grăbită și mai arunc o privire în oglindă.

8:00 – Ieșim din casă, încui ușa, coborâm patru trepte.

   – Stai, trebuie să mă întorc, mi-am uitat umbrela. Că așa faci mereu!
– Uhm, eu? zice cu o voce moale.
– Tu, da, mereu mă grăbești, normal că uit ceva.
– Iubito, dar cum…când, adică…n-am zis nimic…
– Tu, tu, stăteai acolo sprijinit de ușă și te uitai la mine, mai să-mi dai și un șut în dos să ies din casă odată. Normal că uit chestii, dacă îmi sufli în ceafă întruna, hai-hai, hai-hai. Aoleu, și nenorocita aia de umbrelă unde naiba e?! Gata, hai că am găsit-o!

8:10 – Ieșim din scara blocului și ne îndreptăm spre metrou.

  – Oh, iar n-am dormit decât 6 ore și abia e miercuri. Ar trebui să mă culc mai devreme. Abia aștept să ajung la birou și să-mi beau cafeaua, că parcă-s trează de o jumătate de zi deja.
– Păi, știi, cam ești trează de ceva vreme, iubito. Ai putea să-ți faci cafeaua când te trezești și să o bei până plecăm, poate ți-ar fi mai bine, intră deja în sistem până ieși din casă.
– Să o beau acasă? Păi când? Nu am cum așa repede, că-s tot timpul pe fugă, ca să fiu gata la timp, știi și tu.
– Mhm, daaa, știu, știu, e greu dimineața, că trebuie să fii gata în 5 minute…

8:15 – Ajungem la metrou și-mi dau seama că nu am abonamentul în portofel, l-am scos aseară când am ieșit în oraș și am avut poșeta aia mică. Super, minunat, n-am mai avut timp să verific și asta înainte să plec. Of!

answear stil

***

Ia spuneți, doamnelor, vă sună cunoscută povestea asta? Pentru că, trebuie să recunosc, mie nu prea. Vă spun sincer că eu fac echipă cu băieții la treaba asta și în general sunt gata la timp sau chiar mai devreme decât am promis sau mi-am propus. Nu știu, poate că sunt eu mai dubioasă sau în lupta nature versus nurture la mine a câștigat partea de nurture.
Poate că faptul că în generală trebuia să prind troleibuzul de 7:10 m-a ajutat să simt exact cât înseamnă 5 minute. Sau poate s-a întâmplat în facultate, când aveam cursuri la 7:30 și mă trezeam la 7:20; stăteam la 50 de metri de clădirea în care aveam ore și era super fain, puteam să profit de avantajul ăsta, dar trebuia să fiu gata în 5 minute dacă voiam să dorm până mai târziu și să și ajung la timp.

Nu știu când și cum s-a întâmplat, cert e că nu m-aș trezi cu două ore înainte să ies din casă dimineața nici picată cu ceară. Nici Poate bine plătită! Eu mă trezesc odată cu el și sunt gata în 15 minute chiar dacă nu mă gândesc mereu de seara la ce voi purta. Bine, ajută și faptul că nu prea port machiaj, dacă-mi dau cu un rimel și un ruj e arhisuficient. Iar părului oricum n-am prea multe ce să-i fac, fiindcă deseori stă tot cum vrea el orice i-aș face, deci de ce să-mi bat capul?

Bine, când ieșim la cină, la teatru sau vreo petrecere, atunci da, mă pigulesc și eu, îmi iau mai mult timp, mai fac și pe interesanta și-l las să mă aștepte 5 minute. Dar dacă e nevoie să fiu gata în 5-10 minute ca să nu pierdem rezervara la masă, ei bine, o fac! Mai bine ne-perfectă și cu niște paste cu creveți în față, decât aranjată la zece ace și cu burta goală.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.