Două idei de odihnă activă lângă București

Ouououoou, e vară-vară, e soare afară, ouououoou, e vară-vară iară… ăăă, sună cunoscut? Nu, nimic? Atunci trebuie să mă credeți pe cuvânt că așa începea o melodie a celor de la Genius, dacă mai știe cineva cine erau.  Iar dacă nu, n-are nimic, ce contează e că putem în sfârșit să ne bucurăm că-i soare afară și că pare că o să avem totuși un pic de vară anul ăsta. După o iarnă lejeră, o zăpadă zdravănă la final de martie, o vară precoce în mai și o toamnă foarte frumoasă și ploioasă în iunie-iulie, pare că vremea și-a băgat totuși mințile-n cap. Pentru moment.

Pentru că am ieșit puțin de sub amenințare ploii, dar și pentru că weekendurile de vară sunt puține tare și nu merită să le petrecem între patru pereți, m-am gândit să împart cu voi două idei de odihnă activă, aproape de București, că poate n-aveați planuri pentru weekendul viitor și mă simt și eu utilă în societate.  Amândouă sunt încercate și verificate, parol, iată-le mai jos.

 

Echitație – sau, mai corect, o plimbare cu căluții

Mie îmi plac mult caii. Am crescut o bucată bună de vreme la țară, unde tataie avea mare, mare grijă de Mugurel și Piciu, iar dragul de ei a rămas, așa că acum câțiva ani am început să-mi doresc mult să merg și la o plimbare în șa, că în căruță mă plimbasem suficient. Am făcut research și așa am ajuns la Clubul de Echitație Cavalcada. Opțiuni sunt cu siguranță mai multe și o căutare pe Google vă poate ajuta în sensul ăsta, însă eu l-am ales pe acesta fiindcă era foarte aproape de București.

La Cavalcada se ajunge destul de rapid, este în Voluntari și dacă plecați sâmbăta dimineața puteți face cam 20 de minute din centrul Bucureștiului. Vizitele la căluți se fac pe bază de programare telefonică, iar domnul Aurel este foarte de treabă. Nu vă așteptați să găsiți acolo un super complex, atmosfera este mai degrabă de “la țară”, caii au și ei programul lor, iar în unele zile pot fi mai prost-dispuși și poate nu au neapărat chef de plimbare.
Puteți opta și pentru cursuri de echitație per se, cu inițiere în manej, dar și pentru plimbări lejere la pas prin pădure. Eu am fost deja de două ori, iar plimbarea prin pădurea răcoroasă, în niște zile în care pe asfaltul bucureștean puteai prăji ouă, a făcut absolut toți banii și m-a relaxat extrem de mult. M-am plimbat o dată cu David și o dată cu Vijelia, mama lui, iar amândoi s-au purtat foarte civilizat 🙂

echitatie cai

Vijelia are, desigur, căpăstru roșu. Celălalt este David 🙂

Pe site-ul lor găsiți detalii privind costurile, adresa exactă și numărul de contact. Alte opțiuni de care am auzit ar fi Potigrafu (40 km de București) și clubul Equestria, din Snagov. Sunt convinsă însă că sunt mult mai multe opțiuni, după cum spuneam.

Recomandare foarte importantă: dați-vă cu un spray repelent pentru insecte din belșug. Pe noi ne-a prevenit domnul Aurel, ne-am dat bine de tot în partea superioară, însă nu și pe picioare. Prin pantalonii lungi m-au mușcat atât de mulți țânțari încât îmi venea să-mi leg mâinile la spate, doar-doar să nu mă scarpin.

 

O zi la Casa Comana (și Parcul de Aventură)

Am tot auzit în ultimii ani despre Comana și parcul de aventură de acolo, însă până de curând nu apucasem să-l vizitez. La începutul lunii iulie am ajuns într-un final acolo, într-un teambuilding cu echipa de la birou și chiar am avut o zi foarte reușită. Comana este cam la 40 de kilometri de București, pe drumul spre Giurgiu. Casa Comana este de fapt o pensiune cu un domeniu foarte mare, în care aveți de ales dintr-o mulțimeeee de activități, potrivite pentru toate vârstele.

Tiroliană  și trasee în parcul de aventură

În parcul de aventură există mai multe trasee, pe niveluri diferite de dificultate, care includ și bucăți de tiroliană. De asemenea, există o tiroliană mare care trece fix pe deasupra lacului, îmi închipui că e foarte fain. Eu recunosc că nu m-am dat pe tiroliană, mi-a fost puțin teamă, iar faptul că una dintre colegele mele s-a și lovit la tibie foarte rău m-a făcut să nu regret. Până la urmă fiecare știe câte riscuri își asumă, dacă sunteți aventurieri și vă țin brațele și picioarele, cred că vă veți distra foarte tare.

Plimbări cu bicicleta, trenulețul, vaporașul

Puteți opta fie pentru plimbări pe jos, să explorați parcul, să vă odihniți la umbră, pe iarbă, să vă așezați la terasă și să beți ceva răcoritor, sau vă puteți urca pe biciclete, ori în trenuleț și să dați câteva ture de parc. Excursia cu trenulețul e faină, are și puțină adrenalină în unele curbe și pe poduri, precum și un ghid audio, ca să știți ce vedeți în jurul vostru.
De asemenea, mai există varianta unei plimbări cu vaporașul, pe care o recomand din tot sufletul. Este o ambarcațiune micuță, făcută special pentru a putea naviga pe ape cu adâncimi mici, care vă va duce pe Delta Neajlovului sau Balta Comana, cum mai este numită. Delta este foarte frumoasă, am văzut o mulțime de nuferi, dar și de rațe, egrete și cormorani, dacă nu greșesc. Oricum, sunt vreo 140 de specii de păsări în această deltă, dintre care jumătate sunt protejate internațional. Plimbare în sine e extrem de relaxantă, pe alocuri m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși, vă spun sincer!

Noi cam asta am făcut la ei, plus niște activități de teambuilding în natură, însă au cu siguranță mult mai multe facilități. Mai multe detalii despre toate activitățile disponibile, dar și despre prețuri, puteți găsi la ei pe site.

Acestea fiind spuse, vă urez weekenduri de vară cât mai relaxante și însorite, iar dacă aveți alte recomandări, le aștept cu drag! 🙂

Advertisements

De ce fură oamenii mâncarea altora la birou?

M-am gândit la început să nu scriu “fură”, ci “își însușesc”, dar m-am răzgândit. Nu văd de ce aș folosi un cuvânt mai blând, din moment ce vorbim despre un furt în adevăratul sens al cuvântului. Când m-am angajat prima dată, acum 4 ani, mi-am pus multe probleme, dar niciodată pe asta: că aș putea să rămân fără mâncarea pe care am pus-o în frigiderul de la birou. Și o perioadă bună nici nu am avut motive să-mi fac griji din cauza asta.

Mai târziu, la al doilea loc de muncă se mai întâmpla uneori, pe finalul zilei, să nu mai găsești bucata de pui pe care n-apucaseși să o mănânci la prânz. Nu în fiecare zi, nu foarte des, iar o perioadă am crezut chiar că știm cine e vinovatul. Însă nu era el mereu, ne-am convins atunci când a fost plecat în vacanță, iar noi tot rămâneam fără pilaf, varză friptură în frigider.
N-am aflat până la urmă cine se înfrupta din resturile noastre de la prânz, cert e că de câteva ori mi-am pus post-it-uri pe caserola cu mâncare, rugând să mă cruțe, fiindcă plănuiesc să mai mănânc o dată până plec acasă. Iar cu altă ocazie am făcut inclusiv un regulament ad-hoc de ordine interioară a bucătăriei. Mai exact am lipit un afiș pe care scria că dacă e după ora 16:00 și găsești mâncare pe blatul de la bucătărie, o poți lua. În alt context, big no-no. N-a funcționat, în caz că vă întrebați. Ocazional tot mai dispărea câte o aripioară de pui sau vreo ciupercă rătăcită.

Mi-am schimbat din nou jobul și în scurt timp am aflat că obiceiul ăsta nu e atât de izolat pe cât credeam eu. În mod frecvent dispare mâncare din frigider. Fie că-s iaurturi neîncepute sau jumătăți de porții de mâncare gătită, nimic nu pare să scape. M-am dus într-o zi la final de program la frigider, dornică să-mi iau acasă jumătatea de caserolă de legume la grătar. N-a fost să fie, legumele mele se odihneau bine-mersi în altă burtă. Altcineva și-a pus pofta în cui când a venit vorba de un iaurt simplu, iar altă colegă s-a trezit că borcanul ei cu icre de casă e pe jumătate gol.

Săptămâna trecută am dus niște prăjiturele la birou, cu ocazia faptului că-s mai înțeleaptă cu un an (haha, right). În seara respectivă am plecat înaintea colegilor mei, care, văzând că mai e o bucată de prăjitură rămasă, au tăiat-o în trei mai micuțe și au pus-o la frigider. A doua zi părea o idee bună de desert, așa că ne-am dus încrezători la bucătărie. În mod evident, prăjitura mea cu cremă de iaurt, brânză și fructe de pădure nu mai era acolo. Sunteți absolut surprinși, nu? Mă gândeam eu. Ne-am lins pe bot și de asta și am băut un pahar cu apă să țină loc.

joey friends

Joey doesn’t share food!

Acum serios, să-mi explice cineva, de ce naiba fură oamenii mâncarea altora din frigider?! Doamnelor, domnilor, nu suntem niște sălbatici, ați auzit de cei 7 ani de acasă? Ați auzit vreodată că e nasol să furi? Și nu-mi spuneți că fură de foame, vă rog frumos. În primul rând că asta nu e o scuză. Când le e foame, oamenii educați și cu principii muncesc și-și cumpără de mâncare. Sau dacă e dracul chiar, dar chiar atât de negru, cer cuiva care îi poate ajuta.
În al doilea rând, nu lucrăm la vreo fabrică de textile din Bangladesh, chiar cred că toată lumea din clădirea asta își permite măcar un leu pentru un covrig la prânz. Căci, ghici ce, așa cum ție ți-e foame, newsflash, și mie îmi e! Also, dacă ar fi furat doar de foame, s-ar mai fi găsit și alte lucruri de mâncat prin frigider, altele decât prăjitura mea de vară. Bașca, dacă ar fi fost de poftă, putea să ia o singură bucată din alea trei, nu? Nu pe toate. Așa că nu, nu de foame fură oamenii mâncarea din frigider la birou.

Și-atunci mă întreb: de ce? Aș vrea foarte mult să înțeleg, poate e vreun aspect care îmi scapă mie, cine știe, poate mă lămurește cineva. Aș aprecia foarte mult, fiindcă eu momentan găsesc o singură explicație: lipsă de educație, nesimțire, calitate umană slabă.

Sper că v-a plăcut prăjitura, aștept pe birou o atenție, cadou de ziua mea. Mersi!

O întâmplare drăguță cu un grec la miezul nopții

A fost odată ca niciodată o fată care visa la un concediu la mare, în care să n-aibă alte griji decât la ce plajă să meargă azi, ce costum de baie să poarte și cât de dulce să fie frappe-ul. Și pentru că toate poveștile au măcar un sâmbure de adevăr, aflați că m-am întors bine-mersi din concediul din Grecia, unde n-am făcut altceva decât să dorm, să mănânc, să stau pe plajă, să mă uit la peștișorii din apă, să citesc și să mă bucur de viteza mai mică a timpului.

Astăzi în schimb n-am să vin cu impresii, detalii despre călătorie, recomandări și poze din Thassos, ci am să vă povestesc o întâmplare care poate fi lejer încadrată la categoria “omul sfințește locul”. Lucrurile încep cam așa: căutam într-o seară, în timp ce-mi uscam cosițele pe balconul apartamentului nostru din Thassos, o recomandare de tavernă în care să ne odihnim trupurile obosite de la atâta stat degeaba și să ne umplem stomacurile hrănite cu sandvișuri și pepene pe parcursul zilei. Cum mă uitam eu așa pe internetul ăsta mare, am găsit un articol pe un blog cu vreo 10 recomandări, am împărțit informația cu colegii de concediu și am ales taverna cea mai apropiată de noi, ce să vezi.

Ne-am îmbrăcat și-am pornit-o în pas alert (haha, not) pe faleză, unde l-am găsit rapid chiar pe domnul Kostis, proprietarul tavernei, despre care citisem noi deja pe net că e foarte primitor. Ne-a invitat la masă, ne-a arătat mesele aproape pline din porțiunea de lângă apă, ne-am liniștit mințile stresate cum c-ar fi goală taverna (semn deloc bun, știți) și i-am promis că ne întoarcem după ce ne facem niște cumpărături. Era 11 fără 25 și ora de luat ultima comandă era, teoretic, 11. Domnul Kostis ne-a întrebat de unde suntem, iar când i-am răspuns, ne-a zâmbit mai larg, ne-a strâns mâinile și ne-a zis: “aaa, da, București, vacanța”. Da, domnul Kostis, am da oricând Bucureștiul pe-o vacanță, m-am gândit eu 🙂

Când ne-am întors și ne-am așezat la masă, el ne-a adus meniurile, iar chelnerița ne-a dat tot timpul să ne decidem, deși era aproape 11, dacă n-or fi fost chiar trecute. Înainte de porțiile mari pe care ni le-am comandat, am primit două boluri cu tzatziki și pâine, iar eu am întrebat ce naiba pun în el de e așa bun, că avea un gust deosebit. Chelnerița mi-a zis că întreabă la bucătărie și în câteva minute a venit cu un răspuns. Nici nu contează dacă a întrebat sau nu, important e că s-a întors să-mi spună ceva. Aceeași chelneriță care ne-a auzit pronunțând “Giola” și ne-a recomandat să nu ne facem așteptări mari. Îi mulțumesc și azi.

Per ansamblu, mâncarea n-a fost impresionantă. Calamarul meu umplut și pus pe grătar a fost bun, cartofii prăjiți erau și ei buni, despre celelalte porții nu mă pot pronunța, însă nimeni n-a zis “vai, cât de bineee am mâncat, de mult n-am mai mâncat așa”. Când însă mă așezam mai bine în scaun, să-i fac loc calamarului, vine chelnerița cu o farfurie cu desert. Am oftat obosită, dar na, cineva trebuia să o facă și pe asta.

Asta este din parta de la casa!

Cu aceste cuvinte și cu un zâmbet de copil care știe că nu a învățat lecția bine, ne-a așezat farfuria pe masă, după care a completat în engleză că încearcă să vorbească puțin și română cu clienții din România.

După ce am lins și farfuria cu baclava, ne-am făcut curaj să ne ridicăm încet-încet de la masă. Era trecut de miezul nopții, eram cam ultimii clienți și calamarul se cerea plimbat un pic înainte de culcare. Nota ne-a adus-o domnul Kostis personal. Domnul Kostis nu vorbea cine știe ce engleză, dar zâmbetele sunt cam la fel în orice limbă, așa că am înțeles noi mesajul. Ne-am uitat împreună pe notă și pe total. Tzatziki-ul, pâinea și baclavaua nu erau pe notă, berile erau mai ieftine decât în meniu, iar totalul era 55 de Euro. Total pe care domnul Kostis l-a tăiat rapid cu pixul și ne-a scris dedesubt 50. Ok, yes, ne-a întrebat el ridicând ochii din foaie?

Cam așa am plecat eu cu burta plină de mâncare ok, bunuță (dar cam atât) și cu un zâmbet larg pe față, după o experiență extrem, extrem de plăcută. Dacă cineva ar fi vrut o poză pe care să scrie “client fericit în Grecia”, m-aș fi oferit drept model.

Meanwhile, oamenii care lucrează în servicii în România mai au încă multă carte de învățat de pe la alții. N-am s-o uit în veci pe fata aia din Expirat, din Vamă, care mai avea un pic și-mi trântea paharul de limonadă în brațe acum doi ani, probabil pentru că era 13-14 și ea încă nu se trezise bine după noaptea lungă. Pentru că era vina mea, desigur.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Aaa, Taverna Kostis se găsește pe faleza din Limenaria, Thassos, dacă ajungeți pe acolo și aveți chef de un calamar umplut și o primire caldă 🙂

grilled stuffed squid

6 luni cu aparat dentar

Știți vorba aia românească, timpul trece, leafa merge? Ei bine, cam așa mă simt eu acum cu aparatul dentar. Am avut o perioadă destul de zbuciumată, mi-am petrecut-o între zile pline la birou și seri în care încercam să mai pun câte o bucată de pânză la spălat, să nu merg chiar ca neomul la muncă, cu aceleași haine cu care am șters zidurile spitalelor câteva minute mai devreme. Și în toată nebunia asta, mi-am dat seama că n-am simțit cum a trecut o lună. M-am trezit că trebuie iar să merg la controlul ortodontic, deși puteam să jur că am fost abia acum o săptămână.

Ei bine, ce să vezi, peste vreo câteva zile se fac deja 6 luni de când mi-am pus aparatul dentar! Pe de o parte, mi se pare că e cu mine dintotdeauna, m-am obișnuit cu el și chiar e nevoie să număr lunile pe degete ca să-mi amintesc când l-am pus. Pe de altă parte, evident că-mi doresc tot mai mult să vină ziua în care să am dinții așezați cum trebuie, să-l dau jos și să zâmbesc cu gura până la urechi (nu că acum nu aș face-o, să nu ne înțelegem greșit).

Cum stau lucrurile după șase luni, ce s-a mai întâmplat?

Dacă m-ați fi întrebat pe mine ieri dimineață, aș fi spus că nu mare lucru. Că eu nu prea mai văd modificările, sunt destul de greu de văzut cu ochiul liber de acum. Însă aseară am aflat că după mai puțin de patru luni, dinții de jos sunt deja aliniați (remember, aparatul de jos l-am pus cu două luni și zece zile mai târziu). Serios?! Da, înghesuirea a fost mai mică în cazul lor, așa că acum se pare că putem începe să lucrăm la ocluzie. Yay, mare bucurie! Atâta doar că m-am ales cu un arc diferit, rectangular cică. În fine, e mai lat, mai gros, nu știu cum să-i zic, cert e că azi-noapte am visat că-mi cad jumătate din brackets, de unde am dedus că m-au durut dinții toată nopticica. Și acum vă scriu de la umbra urechilor mele lungite de la atâta foame. Nu mă îmbuib eu așa nici în general, însă azi am ținut-o pe iaurt și supă, de-mi vine să mănânc și varul de pe pereți.

Recunosc că nu mă așteptam să fie deja aliniați (deși la ochi, așa îmi păreau și mie), mai ales pentru că la controlul anterior unul dintre canini era cam rotit, așa că a fost nevoie să-mi dea bracketul jos și să-mi pună altul, într-o altă poziție. Cu ocazia asta am aflat și de ce spune toată lumea că e mai greu să dai jos brackets din safir. Nu doare, să ne înțelegem, doar că bracketul e efectiv sfărâmat, în timp ce este lipit pe dinte, ceea ce te face să simți că cineva stă la tine în creier și sfărâmă o coajă de nucă. E absolut minunat și aștept cu nerăbdare ziua în care o să-i dau jos pe toți, hăhă. Chiar și doctorița mea, în timp ce ce se apropia de mine, mi-a zis:

Acum o să fac ceva ce nu o să-ți placă și când o să crezi că mă urăști, te rog să-ți amintești că tu de fapt mă iubești, da?!

Da, rămânem doar la sentimente pozitive, fără griji!

Cât mai durează?

Știți, cu aparatele dentare e cam cum e și cu nemții. Că pe nemți cică nu poți să știi că i-ai bătut decât când îi vezi urcați în autocar. Ei bine, cu aparatul dentar nu știi c-ai terminat-o decât atunci când fugi din cabinet fără sârme pe dinți și nu strigă nimeni după tine.
Cu toate astea, pare-se că dacă totul merge bine, dacă planetele se aliniază și zeul aparatelor dentare nu-mi face vreo figură, dacă bracketul ăla buclucaș nu mi se mai dezlipește de dinte (da, am avut un dinte care a stat mai mult fără bracket decât cu, dar asta e o poveste pentru altă zi), dacă sunt cuminte, îmi mănânc legumele și mă culc devreme, atunci cel mai probabil aș termina afacerea asta cam în 8 luni de zile! Asta ar însemna cam 1 an și 2 luni cu totul, ceea ce e mai puțin decât mă așteptam eu inițial. Dar să trăim până atunci, nu mă entuziasmez PREA mult.

Cam ăsta a fost update-ul pe astăzi, mă duc să mai beau un pahar cu apă, să mai iau un Nurofen și să intru în starea de vacanță. Da, da, luni plec în concediu și abia aștept!

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

happy girl summer beach

Sursa: deviantart.com

Cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile

De curând am terminat de citit ”Și munții au ecou”, de Khaled Hosseini. Mai citisem acum vreo doi ani și ”Splendida cetate a celor o mie de sori”, așa că m-am avântat la o alte carte a lui, convinsă că n-are cum să nu-mi placă. Și așa a și fost: chiar mi-a plăcut mult, o recomand cu siguranță. Înlănțuirea poveștilor este foarte faină, iar scriitura bună, domnul ăsta știe cum să mânuiască bine cuvintele, în așa fel încât să ajungă acolo unde trebuie.
Povestea lui Abdullah și Pari, cea centrală, este frumoasă în sine, dar felul în care toate celelalte povești sunt împletite ilustrează foarte bine relațiile dintre părinți și copii și dintre frați, dar nu numai, greutățile și sacrificiile, indiferent de zona de pe glob în care se nasc. N-ai cum să nu oftezi pe măsură ce citești și îți dai seama că indiferent că locuiesc în Franța, Statele Unite sau Afghanistan, părinții se confruntă invariabil cu tot felul de frământări atunci când vine vorba de copiii lor, de exemplu. Iar relațiile dintre oameni sunt oricum, dar numai simple nu, indiferent de limba pe care o vorbesc.

În fine, nu mi-am propus să fac o recenzie de carte, deși cartea asta ar merita mai multă atenție, ba chiar îmi pare rău că nu i-am acordat mai mult timp ca s-o simt și mai bine. Am citit-o printre picături și e o bună candidată la o recitire. Așadar, tot citind eu așa, trecându-mi prin fața ochilor greutăți diverse, de la foame și lipsuri materiale, la boli care te macină sau te fac să fii diferit de restul și, cumva, o povară, până la pierderea oamenilor dragi, într-o formă sau alta, am ajuns la aceeași concluzie pe care am mai tras-o cândva: cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile.

brain wheels

Sursa: bipolarlemonade.com

Știți, toate bolile-s apăsătoare, nu-i ușor să fii bolnav în niciun fel, că de aia ne rugăm toți pe toate drumurile, mai pe față sau mai pe ascuns, să fim sănătoși. Doar că unele boli sunt mai egale decât altele, ca să-l parafrazăm pe George Orwell. Mi-ar plăcea să fiu ferită de o grămadă de boli, că-mi închipui cât de greu mi-ar fi să nu pot respira cum trebuie, să nu mă mai pot mișca, să nu mai văd, să nu mai pot mânca, să fiu dependentă fizic de altcineva,  să am dureri puternice non-stop, să…, să…, să…
Însă în momentele alea în care sunt doar eu cu mine și mă lovește gândul trecerii timpului, al bătrâneții, al bolii, al morții… atunci mă rog să nu-mi pierd mințile. Să-i recunosc pe oamenii dragi, să nu mă uit în gol când intră în salonul de spital sau în dormitorul meu. Și nu doar să-i recunosc, ci să pot fi prezentă acolo, cu toată ființa mea. Să știe, când se uită în ochii mei sau când îmi ating mâna, că-s acolo, că le simt iubirea și grija, că-i iubesc și eu, că nu mă doare corpul la fel de tare cum mă doare durerea lor.

Mi-e atât de teamă că o să-mi pierd mințile, încât nici nu pot descrie în cuvinte sentimentul care mă încearcă. De fapt nu e teamă, e groază! Mi se face un ghem în stomac și mă apucă greața de fiecare dacă când mă gândesc la asta. Da, mi-e groază să mă gândesc că aș putea să-mi pierd mințile și dacă aș câștiga un wildcard din partea divinității și aș putea alege o categorie de boli la care să fiu imună (știu, toți visăm), astea ar fi bolile mintale. Pentru că atunci când intru în camera bunicii mele, pe care de câteva săptămâni o macină o boală necruțătoare, văd durere și resemnare. Însă din ochi răzbat afecțiunea, grija și regretul că n-avem mai mult timp împreună. Răzbate iubirea. Or cu moartea ne întâlnim invariabil cu toții, pe când iubirea nu locuiește, din nefericire, în spatele oricărei uși.

Așa că da, de asta când zăresc vreo stea căzătoare pe cer, îmi doresc rar de tot vreo rochie nouă. Mai mereu mă rog să nu-mi pierd într-o zi mințile.

Cinci zile la Paris: un rezumat lung și niște poze

A trecut deja mai bine de o lună de când m-am întors din patria lui Voltaire, mai precis din orașul luminilor, al iubirii, al îndrăgostiților, al, al, al.  Parisul n-a fost niciodată în top pe lista mea de dorințe, n-aș putea să zic exact de ce, însă cert este că n-am simțit vreo atracție deosebită, vreo chemare puternică. La insistențele jumătății mele mai masculine, mi-am exersat însă franceza mea ruginită, mi-am cumpărat o pălărie și-am pornit în aventura pariziană.

Cum am călătorit

București – Paris

Noi am zburat cu WizzAir, așa că am aterizat în Beauvais, care e cam la o oră și un sfert de Paris. De acolo am luat un shuttle bus, care ne-a dus până la Porte Maillot (asta fiind la două stații de metrou de Arcul de Triumf). Dacă zburați cu o companie de linie cel mai probabil aterizați pe Charles de Gaulle și nu mai cheltuiți nici timp, nici bani pe shuttle, care costă 30 de Euro de persoană dus-întors. Pentru noi a fost mai rentabil așa, mai ales că în city-break-uri mergem doar cu bagaj de mână.

În Paris

După cum spuneam în articolul anterior despre Paris, metroul parizian e fix ce trebuie. Rețea bine dezvoltată, legături super bune, ușor de ajuns la toate obiectivele și nu numai, automate de bilete în foarte, foarte multe stații, orarul respectat pe ceas. Un bilet pentru o singură călătorie costă 1,90 Euro, iar un carnet cu 10 bilete costă 14,90 Euro. Ce să mai, era cât pe ce să-i ridic statuie, atât doar că în prima zi erau câteva stații închise, fix pe segmentul din apropierea apartamentului nostru, așa că a trebui să ne înghesuim în autobuzul 73. Astfel, metroul parizian rămâne fără statuie, c’est la vie.

La Versailles am mers cu trenul (biletele cred că au fost în jur de 4-5 Euro pe segment, nu mai știu exact) și noroc că ne-am luat o marjă mare de eroare, fiindcă cel pentru care ne-am dus noi a avut întârziere, pentru ca în final să ne anunțe că nu mai vine deloc. Am înjurat puțin, însă ne-am bucurat că timpul ne permitea să îl așteptăm pe următorul. Dacă nu știați, francezii au și prostul obicei de a face multe greve, deci mai bine să aveți marje de eroare, că nu se știe în ce toane îi prindeți.

Unde am stat

Dacă vă uitați pe site-uri de profil, veți vedea că în Paris cazările sunt scumpe și/sau înghesuite. M-am închinat cu două mâini când am văzut câteva studio-uri care aveau cabina de duș fix în mijlocul casei (nu e nicio exagerare), alături de o masă și o plită electrică, lângă care străjuia mândră o chiuvetă în care abia încăpea o mână. Toaleta era undeva pe hol, în afara studioului. Am zis ”merci, mais non”.

Și am mai căutat, tot căutat, am găsit chestii drăguțe, unele chiar prin Montmartre, însă eram condiționați de zborul de întoarcere, așa că am ajuns să găsim pe Airbnb un studio în Neuilly-Sur-Seine, la 2 minute de stația de metrou Pont de Neuilly.  Eram practic la două stații de celebrul cartier, La Défense. Cartierul nostru, deși mai mărginaș, mi-a plăcut foarte mult, cochet, curățel și cu verdeață, apartamentul era și el curat și cu de toate cele trebuincioase, iar baia avea…țineți-vă bine…cadă! Comunicare cu gazda foarte bună, balconaș cu vedere la verdeață, canapea numai bună de adormit pe ea la ora 22:30 🙂 Am ieșit bine și financiar, am ajuns cu bine la shuttle și am decretat că a fost alegerea perfectă.

Ce am văzut, făcut și ne-a plăcut

M-aș avânta să zic că n-a fost nimic care să-mi displacă în vacanța asta, însă n-am cum să uit frigul pe care l-am tras și politica de la Turnul Eiffel. Nu, nu, nu! În afară de prima zi, în care m-am plimbat pe străzi în tricou, în restul zilelor am înjurat printre dinți la fiecare pală de vânt care-mi pătrundea prin cele ț-șpe straturi de material pe care le aveam pe mine. Cât despre Eiffel, să zicem că am economisit banii pe bilet, fiindcă ei aveau cumva senzația că eu îmi bat joc de timpul meu liber. Merci, mais non.

Turnul Eiffel

Este fain, da, cum veghează el așa asupra tuturor, însă noi nu am urcat în el. Aș putea să scriu un articol întreg despre cum m-au enervat francezii la treaba asta, dar am să fiu totuși scurtă. Nu se pot lua bilete online, iar după ce treci de coada de la prima securitate, nu e fun să stai o oră la coada de bilete ca atunci când ajungi la casă să ți se spună că nu mai poți cumpăra bilet până în vârf (chiar dacă eu eram dispusă să aștept să se mai elibereze turnul sau să-mi pierd banii dacă nu se elibera până la finalul programului).
Așa că am făcut câteva poze la baza turnului și am plecat. Am revenit și în altă zi, însă prima coadă avea zeci de metri,  iar eu aveam chef să mă bucur de soarele care revenise ca prin minune, așa că i-am lăsat pe ei cu turnul lor construit în România și-am plecat în Montmartre.

tour eiffel paris     eiffel tower

tour eiffel paris

Plimbarea cu vaporașul pe Sena

Merită, neapărat! A costat 15Euro, a durat o oră și a fost finalul perfect pentru o primă zi pe care o începusem la 3 dimineața 🙂 Ne-am odihnit picioarele, în timp ce soarele se pregătea să apună, iar o voce înregistrată ne povestea ce vedeam pe stânga și pe dreapta. Da, și e și romantic așa un pic, e fain, chiar e fain.

seine boat

Alexander Bridge Paris

Podul Alexandru al III-lea, considerat cel mai frumos pod din Paris. E fain, nu zic nu, n-aș zice că e impresionant 🙂

paris sena notre dame

Notre-Dame la asfințit, îmi pare rău, fotografia nu e nici măcar aproape de view-ul din realitate.

notre dame paris

Notre-Dame, vedere de pe Sena

Palatul Versailles

Oh, Palatul Versailles e superb. A fost construit pentru că regele simțea că Luvrul e mult prea mic (da, ce să zic, și eu m-aș sufoca acolo) și are nevoie de un spațiu mai mare. Dacă mă întrebați pe mine, pur și simplu era o chestie de lux și opulență. Mi se pare că erau atât de plini de ei, atât de dornici de a arăta cât de multe au și cât de wow sunt, încât nimic nu li se părea suficient.
Versailles-ul este oricum o bijuterie. Luați-vă măcar trei sferturi de zi pentru el, cu bilete cu interval orar de acces (Timed Passport) și pregătiți-vă de colindat coridoarele, camerele și grădinile. Atât palatul principal, cât și clădirile învecinate (Le Grand Trianon, Le Petit Trianon) sunt foarte faine, iar grădinile sunt enorme și merită plimbat pe acolo chiar și pe vânt și frig, cum am prins noi.
Studiați atent prețurile biletelor de pe site și accesul pe care vi-l oferă, iar dacă aveți sub 26 de ani și sunteți cetățeni/rezidenți UE, aveți acces gratis (dar și pentru asta trebuie luat un bilet cu preț zero de pe site).
Puteți opta pentru audioguide, dar există și o aplicație gratis în Play Store cu tururi ghidate. Noi am folosit-o pe aia și a fost suficient. Ah, și îmbrăcați-vă corespunzător, eu m-am lăsat păcălită de soarele de dimineață și am cam făcut frigul pe un vânt de numa’!

versailles town

Versailles Palace Gate

Poartă de la Versailles. După cum spuneam, lux și opulență.

 

regele soare

Înainte de intrarea în Sala Oglinzilor, să nu uităm cine e regele. Fun fact: nimeni nu avea voie să stea cu spatele la vreun tablou/vreo sculptură cu regele, era ca și cum el însuși ar fi fost acolo.

 

mirror hall

Sala Oglinzilor are, așa cum îi spune numele, un perete plin cu oglinzi. Pentru că la vremea respectivă oglinzile erau extrem de scumpe, ăsta e un statement practic.

turquoise

 

garden versailles

garden2

foisor   megarden

Muzeul Luvru

Mi-a plăcut și ăsta foarte, foarte mult. În primul rând este o atracție în sine, la cum arată, însă și operele de artă expuse acolo fac toți banii. Bine, eu am intrat gratis (multe atracții din Paris sunt gratis pentru cetățenii/rezidenții UE sub 26 de ani), poate nu e cea mai fericită exprimare, but well. Evident, Mona Lisa este overrated, dar până la urmă asta e o părere personală și aș fi gata să spun și despre Venus din Milo același lucru dacă nu ar avea totuși o însemnătate mitologică. Fiecare cu preferințele lui, eu am văzut niște picturi superbe la care mi-a stat inima în loc, deși nu erau acoperite cu sticle și păzite ca ochii din cap (precum doamna Gioconda) și m-aș întoarce cu siguranță să văd și alte aripi din muzeu.

Louvre

Louvre2

tablou louvre   louvre3

Catedrala Notre-Dame

Mi-a plăcut atât, atât de mult, foarte mult! Este pe locul 2 în topul preferințelor mele, după San Pietro, din Vatican (nu am văzut Barcelona, să știți 🙂 ) și mi-a dat o stare aparte vizita acolo, mă simțeam atât de mică, de copleșită și încântată. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite, dar mi-a plăcut mult de tot, mult, mult.

notre dame   notre dame inside

Montmartre

M-aș întoarce la Paris doar ca să stau mai mult în cartierul ăsta, parol. Boem, cartierul artiștilor, cu străzi pietruite și în pantă, cu un șarm aparte, cu Moulin Rouge și Sacré-Cœur, cu croissante și crepes, și tarabe cu fructe… oh, Montmartre, comme tu es beau!

Sacre Coeur      moulin rouge

Montmartre street oublier2

Am mai fost pe la sau am mai văzut: Muzeul d’Orsay, Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Place de la Concorde, Grand Palais, Petit Palais, Grădinile Luxembourg, Pantheon, Sainte Chapelle, Saint Sulpice, Muzeul Armatei (Hôtel des Invalides, cu Domul unde se află mormântul lui Napoleon), Galeriile Lafayette, am văzut doar pe dinafară Opera Garnier (îmi pare rău că nu am mers și în interior) și probabil că or mai fi și lucruri pe care tot le-am scăpat.

musee orsay

Muzeul d’Orsay, inițial gară

champs elysees

la defense

În depărtare, cartierul La Défense, văzut din Arcul de Triumf

Opera

Opera

lafayette1

lafayette2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La final, dovada vie că diavolul se îmbracă de la Prada, iar căluții de la Louis Vuitton 🙂

louis vuitton

Dacă francezii sunt cu greva, ei bine, eu am prostul obicei de a mă întinde cu vorba. Am scris un articol lung cât o zi de post, sper măcar că imaginile v-au clătit cât de cât ochii, că v-ați amintit cu drag de Paris sau că, poate, vă faceți de-acum planuri de călătorie. M-aș bucura să vă ajute informațiile și pozele. Gata, mă duc să-mi planific următoarea vacanță 🙂

À bientôt!

Cum am trăit victoria Simonei

Primul meci de tenis pe care eu l-am văzut integral a fost finala feminină de la Roland Garros din 2014. Atunci Simona Halep pierdea meciul în trei seturi în fața Mariei Sharapova și câștiga, probabil, mii de fani. Printre care și eu. În ăștia patru ani am devenit nu doar fan Simona, ci fan tenis. Eu, care până atunci nu înțelegeam de ce se uită oamenii atât de pasionați la sporturi (din 4 în 4 ani mă mai uitam și eu la gimnastică, na), am văzut în ăștia patru ani zeci, probabil sute de meciuri, ore întregi de tenis și-am căutat să-mi iau din treaba asta nu doar plăcerea de moment și relaxarea, ci și poveștile oamenilor din spatele rachetei, repere, modele, motivație și curaj.

Ieri Simona a jucat a patra finală de Grand Slam din carieră, iar eu n-am reușit să nu plâng. Au fost două săptămâni în care i-am văzut majoritatea meciurilor în reluare, dar pe toate pe livescore, în care am încercat să-mi temperez așteptările, dar în care m-am gândit că ar trebui să-mi las totuși liberă după-amiaza de sâmbătă, 9 iunie, dacă totuși ăsta e TURNEUL?
Așa că ieri, înainte de ora finalei, după ce am șters bine praful de pe televizor, ca nu cumva să văd dungi aiurea pe zgura de pe Philippe Chatrier, mi-am făcut o cafea, mi-am gonit demonul care începuse să se îndoiască de Simona, m-am așezat pe fotoliu și-am decretat: “nu prea mai am emoții, parcă a jucat finale de atâtea ori, încât ori o câștigă, ori, dacă nu, ne uităm la următoarea, asta e”.

Meciul a început așa cum deja știm cu toții. Simona nu juca rău, doar că Sloane juca al naibii de bine. Punea toate mingile înapoi în teren, în timp ce Simona încerca să facă o grămadă de lucruri, dar nimic nu mergea cum ar fi vrut. Ba un out, ba o minge în fileu, ba un winner al lui Sloane, iar mie îmi creștea un nod în stomac și după câteva game-uri deja băusem jumătate de cană de cafea.
Mă gândeam ce se întâmplă oare. Are tot ce-i trebuie ca să câștige și totuși ceva nu merge. În finala cu Sharapova îi lipsise experiența, în finala cu Ostapenko i-au lipsit curajul și inițiativa, iar în finala cu Wozniacki n-a mai avut, efectiv, forța fizică pentru a câștiga. Acum, însă, părea că le are pe toate, avea jocul, experiența, curajul, atitudinea și prospețimea fizică după două săptămâni cu meciuri nu prea lungi. Ce se întâmpla oare în căpșorul sau inima ei? Aș fi vrut să-i putem trimite cu toții energia noastră sau orice ar fi avut nevoie ca să câștige.
Pe când setul se îndrepta vertiginos spre final, la 5-3 pentru Sloane, m-am trezit zicând: “aș prefera să piardă setul aici, decât să-l ducă în tie-break și să-l piardă, ca pe cel din meciul cu Kerber, de ce să obosească aiurea?” Iar Sloane n-a clipit și a închis. La mingea în out a Simonei am strâns din ochi și mi-au transpirat palmele: “am zis că nu mai am emoții anul ăsta, ce vrăjeală!”

Când a început setul al doilea mi-am șters palmele pe tricou, am mai băut o gură de cafea și am început să vorbesc către televizor: “hai, Simona, hai în trei seturi, orice ar fi, victorie, înfrângere, dar hai în trei, luptă!” 
S-a făcut însă rapid 2-0 pentru americancă și m-am îndoit de Simona. M-am gândit că poate asta e, e o zi din aia în care adversara joacă tot ce trebuie, iar din terenul Simonei nu se văd soluțiile, până la urmă e un alt meci pierdut, ca-n viață, și n-o să moară nimeni, așa cum a zis chiar ea. Radu îmi șoptea din stânga: “măi, dacă se face 3-0 acum, eu mă duc și mă joc, să știi”. Și atunci speranța și-a făcut iar loc în mintea mea: “stai că nu e dracul așa negru, doar și ea a avut set, 3-0 și minge de 4-0 anul trecut și știm cu toții cum s-a terminat. Uite, servește bine, vai și ce unghi a prins, haide, fată dragă, așa, măăăăi a închis cu voleul, daaaaa!”

Și de aici am început să cred și mai puternic. Am văzut-o conducând, am văzut-o egalată la 4, mi-am amintit atunci de game-ul enorm de la 4-4 din semifinala cu Muguruza și-am știut că dacă ia game-ul, noi vom mai avea un set de tenis, iar ea șansa la cupă. Când a făcut break și a luat setul am strigat de atâtea ori “da” încât mi-am petrecut pauza într-un acces de tuse greu de descris. Pur și simplu uitasem de dureri, de tuse, de sirop, am uitat că încerc să-mi menajez gâtul. Urma decisivul, iar tensiunea mea era probabil 23.

În decisiv, Simona a venit ca un tăvălug peste Sloane, care nu mai juca nici ea tenisul de la început, iar când a făcut break-ul pentru 4-0 și a câștigat mingea aia minunată, absolut fabuloasă, am strigat din nou. Da, da, da, trebuie să fie meciul ei, trebuie! Uită-te și la Darren, nu l-am văzut nicicând așa, e ce trebuie! M-am bucurat enorm când am văzut cum atacă la 5-0, cum dă totul, pentru că știe că n-are nimic de pierdut, are atâtea game-uri avans, încât ăsta e momentul să forțeze, indiferent că-i iese sau nu.

Aveam palmele ude și îmi simțeam inima cum bate, am băut ultimele guri de cafea, chestie care nu m-a ajutat deloc cu inima, ca să fiu sinceră, apoi în stânga ecranului a apărut mesajul: ”Serving For The Championship”. Dumnezeule, Simona servea pentru meci! La prima minge de meci Simona a adus serviciul ăla bun, care a rămas fără răspuns în terenul lui Sloane, Simona a trântit racheta din mână, iar eu am sărit din fotoliu și am țipat, m-am învârtit și-am ratat momentul în care și-a pus mâinile pe față. Apoi m-am așezat la loc și-am încercat să nu plâng. Am încercat, dar sunt doar un om, până la urmă.

halep slam paris

Photo : Corinne Dubreuil / FFT

M-am bucurat pentru Simona așa cum n-am crezut vreodată că este posibil să te bucuri pentru cineva care nu-ți este familie sau prieten apropiat. Cu gura până la urechi și ochii împăienjeniți, cu mâinile reci de emoție și o căldură în piept. Pentru că Simona este o inspirație, pentru că putem doar să ne închipuim cât muncește, pentru că se deschide în fața noastră și pentru că și-a pus de fiecare dată sufletul pe farfuriile alea pe care le-a primit la celelalte finale și ne-a arătat cât de vulnerabilă și de puternică e în același timp. Pentru că ne-a arătat că e posibil să cazi de 99 de ori și să te ridici de 100, trebuie doar să crezi, să îți propui și să muncești întruna, întruna, întruna. Și, desigur, să ai niște oameni care să-ți întindă mâinile, să te ajute și să-ți amintească mereu că se poate!

halep hug cahill

Photo : Cameron Spencer / Getty Images

Și cred că atât de multe lume se bucură AȘA de victoria Simonei fiindcă e “de-a noastră”. Dar Simona nu e de noastră prin prisma faptului că e româncă. E de-a noastră fiindcă e atât de umană și atât de vulnerabilă și a avut atât de mulți demoni. Simona e de-a noastră indiferent de limba pe care o vorbim, Simona e un om care crede până în pânzele albe în visul lui și care muncește de dimineața până seara pentru a-l atinge. Așa cum am putea, la urma urmei, să fim și noi. Desigur că mulți dintre noi nu o vom face probabil niciodată, pentru că e al dracului de greu, de aceea Simona e campioana care e, iar noi… ei bine, om vedea.

halep grand slam

Photo : Raed Krishan

Mulțumesc, Simona, pentru tenis, pentru lecții, pentru inspirație, pentru că ești atât de ca noi și totuși atât de model. Și ăsta, doamnelor și domnilor, este motivul pentru care oamenii se uită la sport!