Dorul e ca o durere de măsea pe care niciun stomatolog nu e dispus să ți-o scoată

heaven quotes

Sursa: weheartit.com

Atunci când pierzi pe cineva drag, durerea și dorul nu vin într-o găleată care ți se golește rapid în cap. Ar fi minunat dacă lucrurile ar fi așa. Dacă ți-ai plânge toate lacrimile, ți-ai frânge mâinile și ți-ai termina de rupt sufletul în bucățele în câteva zile, ar fi poate mai simplu. Ca atunci când îți scoți o măsea de minte nesuferită, te umfli o zi, ești atent câteva să nu strici ceva pe acolo, te doare poate o săptămână, iar după ce scoți firele începe totul să revină la normal. În câteva săptămâni și uiți că ai avut vreodată o măsea de minte.

Nu, atunci când pierzi pe cineva drag, dorul e ca o durere de măsea obișnuită, pe care dintr-un motiv neștiut, oricât ar durea, nu ți-o va scoate niciun stomatolog, niciodată. Îți vor spune că e normal, că toți trebuie să trecem prin asta, că nimeni nu e scutit de durerile astea. It’s life. Când se întâmplă, nici nu contează că începe brusc să te doară tare de tot sau că ai deja câteva semne că te paște. Ce urmează e tot greu. Vine o bucată scurtă de timp în care te doare tare, tare de tot. Plângi, îi îmbrățișezi pe alții, îți amintești ce bine era când nu te durea, începi să apreciezi o stare pe care ai luat-o for granted până atunci. Apoi durerea te lasă ușor, ușor, însă de acum știi că e acolo, undeva, și poate reapărea oricând.

Îți vezi de viață, de serviciu, de plimbări, de pizze și ciocolate mâncate cu ochii în Netflix sau cărți. E ok, măseaua e acolo, o știi, dar ești ok, doar te-ai obișnuit cu ideea. Apoi îți cumperi un gel de duș nou și în timp ce umpli baia de abur, te lovește o amintire. Un miros familiar, o zi caldă de vară, o curte umbrită de viță de vie. Și bam, lacrimile încep să curgă, măseaua aia pulsează, simți cum ți se strâng toate amintirile într-un ghem care își face loc în stomac. Câteva minute și câteva “nu-i corect”-uri mai târziu, începi să te liniștești. Ca și când tocmai ai luat un ibuprofen express.

Zilele trec, oamenii buni și dragi rămân sau vin aproape, te încurajează, ești bine. Te obișnuiești parcă și mai mult cu situația. Doar e normal, nu? Organizezi excursii, evenimente, te duci la film și teatru, te plimbi și bei cafele bune, citești cărți interesante și dormi mult în weekenduri. Cum ar veni, îți pui aparat dentar și visezi chiar și la o albire. Ah, ce dantură sănătoasă și frumoasă o să ai!

Apoi mănânci o bucată de clătită cu Nutella și mirosul bananelor te urcă într-un tren al amintirilor și regretelor. O alegere nefericită și imediat ai atins măseaua aia. Autobuze, bagaje grele cărate în spate, ochii tăi albaștri care căutau înflăcărați punga cu banane și pernuțele cu ciocolată, ochii ei albaștri care sticleau de fericire la vederea ta. Măseaua aia doare  acum de-ți vine să o smulgi cu mâinile tale. Te pufnesc lacrimile de durere și-ți dai seama că oricât de drepți și de albi vor fi dinții tăi, nu vor fi niciodată perfecți. Niciodată. Oricât de fericită ai fi, oricât de frumos evenimentul și muzica, va fi mereu un asterisc acolo, pe care îl citești simplu: “îmbrățișare lipsă”.

Lacrimile și frângerea mâinilor acționează din nou ca ibuprofenul. Încet, încet, până data viitoare. Cercul se reia. Dorul nu vine niciodată tot, deodată. Nu te trântește la pământ pentru câteva zile, nu te taie în bucăți, nu te sfărâmă, nu te lasă fără aer de tot. Nu. Când pierzi pe cineva drag, dorul vine ca o durere de măsea cu care înveți, cumva, să trăiești și care te lovește uneori când nici măcar nu te gândești. Când faci duș, când îți împachetezi hainele, când îți miroase a covrigi calzi sau când mănânci o gogoașă ori o banană.

O poveste cu o tunsoare nouă și o placă veche de 10 ani

bad hair day sheep

Sursa: everydaycheapskate.com

Azi dimineață, pe când îmi întindeam părul, mi-am dat seama că am placa asta de o grămadă de ani. Să tot fie vreo 10, dacă nu mă înșală memoria. O grămadă, nu v-am zis? Acum e drept că părul meu e destul de subțire și oricât de mult s-ar ondula el la vârfuri, reacționează destul de rapid la căldură. Cu toate astea, e totuși o placă pe care o am de 10 ani și care încă își face treaba ok pe părul meu. Nu e reclamă, nu-s așa șmecheră cât să am eu parteneriat cu Rowenta, dar să știți că e de la ei, dacă sunteți interesați.

Dar scopul acestui text nu e să-i fac statuie acestei plăci. Nici pe departe. Ci să vă povestesc cum am ajuns să mi-o cumpăr în primul rând. Ehe, maică, ale tinereții valuri. Să vedeți cum a fost.

Terminasem clasa a X-a parcă. Sau a IX-a? Nici nu mai știu exact. După experiența ratată cu piercingul pe care mi l-am făcut la finalul gimnaziului, simțeam nevoia de o schimbare radicală, dar mai cuminte în același timp. Și ce face orice femeie când vrea o schimbare mare și mică în același timp? Își face ceva la păr, îl tunde, își pune extensii, îl face blond platinat, roșu sau, de ce nu, mov ori verde praz.  Eu m-am dus să mă tund.

Orice minune ține până la prima spălare

Zis și făcut. M-am așezat pe scaun. Am zis că vreau ceva mult mai scurt, un pic în scări, un pic filat, poate un breton, ceva să mă schimbe, dar să meargă și cu ochelarii, ceva fain, în sfârșit. And oh boy, did that guy deliver! M-a tuns băiatul ăla așa mișto, de-mi venea să îmi fac cu ochiul în oglindă când mă vedeam. Un breton pe o parte, care nu-mi intra în ochi fiindcă se sprijinea perfect cumva pe rama de la ochelari, o tunsoare de adolesentă badass și sexy, cu păr drept, cum îmi doream dintotdeauna, din ăla ca în reclamele de la Pantene. Am plecat fericită, i-am lăsat chiar și bacșiș omului, din alocația mea.

Două zile mai târziu, sâmbătă, m-am spălat pe cap. Am cântat relaxat cât timp îmi ștergeam părul cu prosopul, l-am aranjat apoi cât să revină la forma dorită, apoi l-am lăsat la uscat.

Știți ce se întâmplă cu un păr subțire, din ăla ușor pisicos și cu tendință de ondulare de la jumătatea firului în jos atunci când se usucă fără să fie coafat?

Vă zic eu: capătă o textură ușor “afânată” și, surpriză!, să ondulează de la jumătate. Vă puteți închipui cum se afânase și ondulase bretonul meu filat? Cum mi se ridicaseră treptele de la claviculă la bărbie cât ai zice “tunsoare”? Cum se ridicaseră toate firele alea mici, care abia începuseră să crească și stăteau electrizate? Din lookul badass cu care ieșisem din coafor nu mai rămăseseră decât amintirile și o poză pe care mi-o făcusem cu webcamul  de la calculator. Inutil să spun că m-am pus pe plâns. Ia uite, domne, eu voiam o schimbare, un boost de încredere și acum ce aveam? Un mop pe post de păr și un milion de regrete. Unde nu-i cap, vai de .. tunsoare!

girl bad hair day

O tunsoare nouă vine la pachet cu un gadget nou

Norocul meu că i s-a făcut mamei milă de mine când m-a văzut cum sare cămașa de pe mine de la atâtea suspine. Mă rog, eu o bănuiesc că a speriat-o felul în care arătam, de parcă-mi băgasem degetele în priză, dar să nu mai dezgropăm trecutul. M-a pus să-mi șterg ochii, să-mi suflu nasul și m-a întrebat dacă putem face ceva să rezolvăm problema. Ceva care să nu implice să mă tund zero sau să-mi petrec jumătate de an cu un fes pe cap. Că era abia finalul verii. I-am zis că tunsoarea stă bine dacă părul e perfect drept și că băiatul ăla mi l-a făcut cu placa.

A oftat un pic, m-a luat de mână și-am plecat la cumpărături. După 15-20 de minute de uitat prin magazin, am ales o placă simplă de la Rowenta, am plătit de trei ori mai mult pe ea decât dădusem pe tunsoare și-am plecat acasă. Câteva luni bune mi-am îndreptat părul cu placa în fiecare zi. În. Fiecare. Zi. La un moment dat a crescut suficient de mult cât să se așeze omenește fără atâta bătaie de cap, iar aia a fost ziua în care am simțit că fericirea e ceva super palbabil. Atunci am apreciat cu adevărat ce înseamnă să n-ai nevoie să-ți aranjezi părul ca să arăți uman. Sigur, nu arătam ca scoasă din cutie, dar arătam ca un om, ceea ce era arhisuficient.

Da, doamne dragi, fericirea e și atunci când ai “a normal hair day”, parol! Iar când nu vine natural, o placă bună (sau un ondulator sau o perie, you name it) face toți banii. Mai ales când o ții și-o folosești și 10 ani mai târziu!

Mai e cineva care nu a învățat engleză din desene animate?

learn english watch cartoons

Eu am copilărit în anii 90. Aud des de la colegii mei de generație povești despre desene animate. Despre orele pe care le petreceau în fața ecranului, despre toate personajele preferate, despre cum abia reușeau părinții să-i ridice din fața TV-ului și să-i convingă să deschidă gura, ca să le bage o lingură de ciorbă.  La discuțiile astea, eu zâmbesc frumos și dacă evoluează trebuie să recunosc deschis: eu nu prea m-am uitat la desene animate.  Eventual povestesc o întâmplare amuzantă legată de subiectul ăsta. Ah, și-atunci să le vezi fețele oamenilor. Unii sunt șocați, altora nu le vine să creadă, iar multora pare că li se face cumva milă de mine, devin stânjeniți și schimbăm subiectul.

Mai mult decât atât, pare că toată lumea, dar toată lumea din generația mea a învățat engleza din desene. Cartoon Network rules, cică. Ce cărți, ce școală, ce profesori? Cartoon Network for the win! Și nu pot să nu mă întreb: mai e cineva din generația mea care nu a învățat engleza din desene animate?

Poate că v-ați prins până acum că vreau să-mi creez și eu un club, să am un grup de oameni ai mei care în epoca desenelor, a Cartoon Network-ului, a lui Tom și a lui Jerry, au învățat engleza din alte surse. Să mă simt și eu inclusă, haha.

Cum am învățat engleza?

Eu mi-am petrecut o bună parte din copilărie la țară. Aveam un televizor Diamant 227, alb-negru, pe care îl porneam apăsând pe un buton rotund cu o striație roșie. La un moment dat, butonul s-a stricat un pic și trebuia fixat cu un băț de chibrit ca să stea apăsat, altfel se închidea televizorul. Mai avea două butoane mai mari similare celor de la aragaz, dintre care doar pe unul îl foloseam. La prima treaptă, era programul 1. La treapta a doua, era programul 2. Ăsta nu mergea chiar mereu, dar în principiu era și el funcțional. Și să-mi fi dorit să stau cu ochii în CN ore întregi, n-aveam unde. Prindeam TVR1, TVR2 mai rar, precum și Bulgarii uneori, în rarele ocazii când foloseam al doilea buton de la televizor. Și da, cu B mare, fiindcă eu credeam că “Bulgarii” e un post TV, bine?

televizor diamant

Sursa foto: okazii.ro // Fix așa era și TV-ul meu. Alea trei butoane mici grupate, de pe stânga, nici până acum nu știu la ce folosesc.

M-am uitat și eu la ceva desene, să o spun pe-a dreaptă. Mai exact la ce prindeam pe TVR1 în diminețile de weekend. Mickey Mouse, rățoiul Donald și ciocănitoarea Woody, dacă îmi amintesc bine. Dar astea erau toate dublate, așa că ioc engleză, bine?

La vârsta de 5 ani m-am mutat înapoi în oraș, unde aveam o antenă mai bună și prindeam și alte câteva posturi românești, dar Cartoon Network tot n-aveam, fiindcă era scump cablul. În anul ăla mama nu m-a mai înscris la grădiniță, însă m-a dus la cursuri de dans, de șah și, ați ghicit, de engleză. Am luat ore private cu Dana, prima mea profă de engleză, despre care am mai povestit aici, într-un articol mai vechi. Dana mi-a desenat case, flori și garduri, mi-a scris pe caietul meu cu copertă roșie transcrierea fonetică a cuvintelor (cu litere de tipar, pe care le știam citi) și m-a învățat să pronunț r-ul ăla fițos, repetându-mi de zeci de ori cuvintele “car”, “mother” și “hamster”. Ca să nu uit, făcea mereu R-ul mai mic și îl poziționa ca pe un exponent. Să-mi amintesc de fiecare dată când îl văd.

learn english challenge accepted

Tot în perioada asta am început să mă uit la Sunset Beach și alte soap-operas cu mama, apoi lucrurile au mers combinat. Filme, seriale, școală, meditații, cărți, internet. 20 de ani mai târziu, am ajuns cumva să iau ca pe o normalitate faptul că vorbesc engleză. Așa se face că mă surprind enervându-mă fiindcă mă mișc greu cu învățatul unei anume limbi străine, de parcă mă aștept s-o vorbesc curând ca pe engleză, când engleza o învăț de… well, de o viață. Dar asta e o poveste pentru altcândva.

Ei bine, acum că v-am spus cum am învățat eu engleza, mai întreb o dată, poate a treia oară e cu noroc: mai e cineva care n-a învățat engleza din desene animate? Anyone? Hai, că ne facem club! 🙂

4 zile în Belgia: Bruges, Bruxelles, ciocolată și bere (II)

bruxelles central square

Piața Centrală din Bruxelles

Ehee, multă apă a mai curs pe Dâmbovița de când am promis că revin cu articolul ăsta. Știți, viața s-a întâmplat între timp, iar textul ăsta n-a mai ieșit din draft. Însă mă aventurez să spun că pe cineva tot o ajuta și materialul ăsta cu bucățele din mica mea călătorie prin Belgia, capitolul despre Bruxelles. Dacă vreți să citiți capitolul despre Bruges, îl găsiți aici.

Bruxelles, o capitală un pic cam murdară

Ei bine, dacă despre Bruges aș putea scrie o săptămână întreagă, Bruxelles-ul nu și-a făcut cine știe ce loc în inima mea. Noi am stat la 10 minute de mers pe jos de Piața Centrală, însă eu atâta gunoi pe trotuare n-am mai văzut de mult. Nu știu cum funcționează sistemul de salubritate la ei, dar nu mi se pare ok ca sacii de gunoi să stea pe trotuare, în fața blocurilor sau magazinelor o după-amiază și-o noapte întreagă, că de aia mirosea cum mirosea. În fine, poate am prins eu două zile proaste, iar cumulat cu faptul că în apartamentul nostru mirosea a canalizare, am avut nervii puțin călcați în picioare 🙂

În Bruxelles n-am făcut foarte multe. Ne-am plimbat în jurul Pieței Centrale, am admirat clădirea superbă a Primăriei, ne-am odihnit în catedrala Notre Dame des Sablons, am vizitat doar pe dinafară Atomium și ne-am plimbat printr-un parc în care toamna își făcea de cap. Ah, tot pe dinafară am văzut și Palatul Regal, fiindcă am fost într-o zi de luni, când era închis, însă am mers la Parlamentul European, să vedem și noi pe unde se iau atâtea decizii care ne privesc.

Parlamentarium – o experiență interesantă

Dacă mergeți în zona instituțiilor europene, veți putea avea acces la Parlamentarium, care este un muzeu multimedia al Uniunii Europene. Accesul este gratuit, iar după ce treceți de un control de securitate, primiți un ghid multimedia în limba pe care o doriți (da, este disponibil și în română, de vreme ce este limbă oficială a UE) și vă plimbați prin galerie. Veți citi și auzi materiale privind istoria Europei cam de la Primul Război Mondial până în zilele noastre, veți putea să vedeți clipuri cu europarlamentarii care ne reprezintă, veți putea intra în niște cabine de vot și să vă exprimați opțiunea cu privire la diverse moțiuni sau chiar într-o încăpere în care vă veți simți ca un europarlamentar, fiindcă puteți juca un joc de rol. La final, noi am prins și o expoziție temporară despre propagandă nazistă. Te ia cu fiori, vă zic!

This slideshow requires JavaScript.

 

Atomium, un parc fain, Palatul Regal și catedrala Notre-Dame des Sablons

Despre Atomium cu siguranță că ați auzit sau ați văzut poze cu această clădire în formă de atom, care găzduiește un muzeu de știință. Cum noi am stat doar o zi și jumătate în Bruxelles, nu am vrut să intrăm, fiindcă am preferat să ne plimbăm, să mai simțim vibe-ul orașului. Așa că am luat tramvaiul spre Atomium doar pentru a-l vedea pe exterior mai de-aproape.

bruxelles atomium

Numai bine că pe când mai aveam câteva stații de tramvai, s-a întâmplat o defecțiune, așa că am mers și pe jos vreo 20 de minute, printr-un parc foarte frumos, unde am făcut această poză care îmi place mult 🙂 N-am nimic special de spus despre Atomium, arată interesant, dar nu știu ce are pe dinăuntru.

park royal bruxelles

Nici în Palatul Regal nu am intrat, fiindcă nu se vizitează lunea, așa că l-am admirat pe dinafară și am luat-o din nou la pas. Am mai făcut o pauză să ne odihnim picioarele pe un scaun în catedrala Notre-Dame des Sablons, care arată tare fain, aduce bine de tot cu Notre-Dame din Paris, mi-a plăcut.

bruxelles royal palace

Palatul Regal din Bruxelles, fotografiat de peste gard

Piața Centrală din Bruxelles și primăria numai bună de pus în ramă

Piața Centrală din Bruxelles este un loc foarte fain, care chiar mi-a plăcut mult de tot. Nu știu dacă erau toate clădirile alea, oamenii care stăteau în fund pe jos super relaxați ori faptul că eram puși pe glume și ne-am făcut poze amuzante și am râs destul de mult, dar a fost un loc cu un vibe tare bun pentru noi.

This slideshow requires JavaScript.

Indiferent cui se datorează vibe-ul, cert e că primăria lor este oricum foarte frumoasă. Arhitectura mi s-a părut impresionantă, e o clădire specială, iar turnul ăla se vede de hăt, departe și inițial te face să crezi un pic că e al unei biserici. Pe mine m-a păcălit, recunosc.

Experiența culinară în Bruxelles

După ce în Bruges n-am avut prea mare noroc cu mâncarea, eram pregătită spiritual și pentru Bruxelles. Am avut însă parte de o experiență mai bună, ne-am plimbat destul de mult prin zona centrală și am mâncat o pizza tare bună la un local cu specific italian, dar și niște coaste cinstite la un local cu nume de compozitor. Mozart, da. Era ofertă all-you-can-eat, iar oamenii chiar ne-au rugat insistent să ne mai aducă măcar o porție pentru toți (eram 6 persoane), însă n-am mai putut. Porția inițială era enormă, venea însoțită de un cartof copt acoperit de sos și de niște salată de varză. Sosul de pe cartof era, din păcate, cu curry, așa că eu doar am salivat uitându-mă la el, căci mi-era teamă că elasticele de la brackets vor deveni fosforescente, yay! Îmi amintesc perfect că prețul pentru all-you-can-eat era 18 euro, asta în condițiile în care la multe alte localuri abia găseai un starter la 13-14.
La capitolul desert, am mâncat o porție de waffe de la un local din apropierea monumentului Manneken Pis (despre care nu, nu am să scriu mai multe, că nu prea am ce), iar în vreme ce ne curgeau balele privind în vitrină și vorbeam în română despre sosuri și prețuri, vânzătorul ne-a lămurit imediat… în română 🙂 A fost o întâlnire simpatică, trebuie să recunosc. Bune waffele, desigur.

Și, nu în ultimul rând, am băut bere. E păcat să ajungi în Belgia, să poți consuma alcool și să nu bei bere. Nu mai intru în detalii, am povestit un pic despre berea din Belgia în capitolul despre Bruges, așa că vă invit să (re)citiți acolo 🙂

Dragilor, asta a fost călătoria mea în Bruxelles. Foarte scurtă, nu pot spune că îmi fac planuri de întoarcere, deși dacă s-ar ivi ocazia probabil că nu aș spune neapărat nu, însă m-am bucurat de ea și acum, scriind despre asta, mă gândesc că de mult n-am mai plecat pe undeva. Parcă mă cam ard tălpile și-mi vine să-mi arunc niște lucruri în bagaj și să fug.

Sper că v-a ajutat articolul ăsta, că v-a deschis apetitul pentru călătorii, iar dacă aveți întrebări extra, vă rog să-mi scrieți cu încredere. Călătorii plăcute vă doresc!

Cum era să ajung de la bal la spital

girl falling down on the street

Sursa: giphy.com

Acum vreo 7 ani și jumătate am cunoscut o fată foarte antipatică. A intrat în camera mea de cămin cu o fostă colegă de liceu, s-a așezat pe patul unei colege fără măcar să ceară voie, părea prea flower-power și urma să mai fie și cu mine în grupă. Mi se părea chiar enervant. O bucată de vreme, niște proiecte, cafele și poezii mai târziu, a devenit cea mai bună prietenă a mea. Am râs cu lacrimi, am plâns cu sughițuri, am povestit lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui, am scris, am șters, rescris și trimis mesaje împreună, am cunoscut oameni și-am șters din memorie alții, am mâncat After Eight și-am chicotit în seminarele de la 7:30, am tremurat la examene și-am zâmbit la absolvire.

În primăvara lui 2018, fata asta minunată s-a măritat, iar eu am avut norocul să fiu acolo întreaga zi. Am râs, am plâns, am participat la cea mai lungă cununie civilă din istoria nunților, am ținut lumânarea în biserică, am stat cu sufletul la gură (și fără să filmez, asumându-mi reproșurile) în timpul dansului mirilor, am băut shoturi dulci la 4 dimineața în timp ce ea dansa desculță. Am avut mare noroc să fiu acolo toată ziua aia. Nu pentru că aș fi rămas blocată pe Autostrada Soarelui sau pentru că, Doamne ferește, ne-am fi certat înainte și m-ar fi concediat din poziția de domnișoară de onoare. Nu. Ci pentru că o clipă de neatenție și-o ușă buclucașă aproape că m-au costat un picior și-o nuntă. Să vedeți cum s-a întâmplat.

best man

Sursa: giphy.com // Best man, bridesmaid, whatever.

 

Ghid practic: cum să te lovești cu ușa, dar să nu îți rupi picioarele

M-am trezit ca o panseluță pe la 6 dimineața, am avut grijă să pozez de pe balcon soarele ce abia ieșise din mare, m-am pregătit, îmbrăcat, m-am urcat în mașină și-am pornit spre salonul unde urma să mă machiez. Nu era prea aglomerată Constanța la ora aia, am ajuns rapid, trebuia doar să găsesc loc de parcare. Și, ca să vezi, am găsit fix în fața porții. În timp ce-mi luam cheia și poșeta să ies din mașină, uitându-mă în același timp în telefon, am avut totuși grijă să-mi uit capul și norocul pe scaun. Așa se face că am ajuns puțin neatentă și puțin ghinionistă la ușa/poarta cu pricina.

Am deschis ușa, am pus piciorul stâng peste pragul înalt, urmând să-l trag imediat după mine și pe dreptul. Ușa, care îmi scăpase ușor din mână și se dăduse de perete, n-a rămas acolo, cum credeam eu, ci a venit peste mine într-o fracțiune de milisecundă. În momentul ăla am văzut toate culorile în fața ochilor, am avut prezența de spirit de a mă răsuci cumva cu spatele în interiorul curții și-am căzut în fund, cu piciorul stâng sub mine, iar cu dreptul prins între prag și nenorocita de ușă care se grăbise să mă strivească.

what just happened gif

Sursa: giphy.com // What just happened?

Din fericire, n-a fost atât de puternică încât să-mi rupă piciorul, deși pentru vreo 30 de secunde, asta am crezut. Cam atât mi-a luat să-mi revin, să-mi ridic fundul prăfuit de pe ciment și să-mi scot piciorul din strânsoare. În momentul în care l-am pus în pământ și-am simțit că pot să calc normal, am mulțumit cerului, apoi am scăpat printre dinți vreo 4 dintre cele mai urâte înjurături pe care mi le-am însușit de când conduc.

M-am scuturat, m-am îmbărbătat și m-am dus la machiaj. Apoi m-am dus la coafor, am povestit fetelor pățania, am băut o cafea și am luat un Nurofen și-am început să mai uit de durere. La ora 12 mi-am pus tocurile în picioare și-am stat pe ele până a doua zi la 6 dimineața. Până la urmă, rupt nu era, iar prietena mea se mărita o singură dată și-mi luasem niște sandale superbe pe care abia așteptam să le port.

Totul e bine când… ai ibuprofen și cafea

Am dansat, m-am distrat, iar a doua zi am intrat în recuperare. Piciorul meu a fost colorat fix așa ca-n poza de mai jos, m-a durut un pic zona o perioadă, însă suntem bine mersi acum, mulțumim de întrebare. Și în apărarea mea mai am de spus că tipa de la salon a zis că nu-s prima persoană care se lovește cu ușa asta, ar trebui să pună un semn (no, really?). Ce vreau să zic e că nu-s chiar așa de bătută în cap.

hurt leg

Sexy, right?

Eh, măcar nu m-a văzut nimeni, nu mi-am rupt picioarele și am ajuns și la nuntă. Totul e bine când se termină cu bine. Atâta vă zic, voi să nu faceți ca mine, stați cu ochii cât cepele, că nu se știe de unde cade ghiveciul în cap sau de unde te lovește ușa!

The eyes, chico… they never lie!

meryl streep devil wears prada

Sursa: monologuedb.com

Acum câțiva ani mi-am schimbat ochelarii. Trecuse cam un an de când mă angajasem, iar dioptriile îmi crescuseră vertiginos, de nu mai vedeam pe culoarele din supermarket dacă scrie “Pește” sau “Paste”. Ca de obicei, mă așteptam să dureze un pic să mă obișnuiesc cu schimbarea, însă după vreo 4-5 zile imaginea tot fugea din colțurile ochilor, iar capul îmi pulsa, gata-gata să explodeze. Am decis să intru într-un magazin de optică medicală (altul decât cel în care îmi făcusem ochelarii, desigur) ca să cer o măsurătoare, să mă asigur că nu mi-au pus ceilalți lentile cu dioptrii greșite, că mai auzisem și din astea. Zis și făcut.

Într-o seară am plecat încrezătoare de la birou, am intrat în prima optică pe care am întâlnit-o în drum, am spus ce doresc și i-am înmânat doamnei de la recepție ochelarii. Peste câteva minute, ea s-a dus în spate și s-a întors zâmbitoare cu ochelarii mei într-o mână și o hârtiuță mică, albă în cealaltă, Pe hârtie scria: +1.75, +2.50. M-am uitat chiorâș, mai întâi la foaie, apoi la doamna, am zâmbit frumos și-am început discuția:

Eu: Mulțumesc frumos! Să știți că în valoare absolută astea speram să fie dioptriile, dar semnul e greșit. Ochelarii mei sunt cu minus.

Doamna: Nu se poate, sunt cu plus, uitați!

Eu: Nu, să știți că sunt sigură-sigură că-s cu minus. Mă durea pe mine capul puțin de la ei, însă văd destul de bine, ceea ce înseamnă că semnul sigur este ce trebuie. Ochii mei nu mint!

Doamna: Nu se poate, dacă domnul a măsurat și a spus că astea sunt dioptriile!

Eu: Doamnă, vă mulțumesc frumos pentru ajutor, e suficient pentru mine, am zis doar să vă atenționez. Eu sunt sigură că sunt cu minus, fiindcă am miopie de vreo 11 ani, știu ce vorbesc și știu și cum mă simt dacă-mi pun la ochi ochelari cu plus. Am încercat.

Doamna: Nu se poate, o secundă, să-l chem pe domnul (tehnician parcă).

Vine domnul încrezător.

Doamna: Domnul X, uitați, domnișoara zice că ochelarii dânsei ar fi cu minus.

Eu: Bună ziua. Am miopie de vreo 11 ani, ochelarii ăștia n-au nicio șansă să fie cu plus. Dar nu e nevoie să mai discutăm, stați liniștit, mulțumesc pentru măsurătoare.

Și-acuma vă rog să fiți maxim pe fază. Căci domnul vine cu argumentul suprem. Întinde mâna după foaia albă pe care o trimisese mai devreme, o citește, se uită la doamna, se uită la mine îngăduitor, aproape dându-și ochii peste cap și…

Domnul: Nu, uitați, sunt cu plus, scrie aici!

are you kidding me gif

Sursa: Giphy.com

Eu, efectiv fără cuvinte: ..uhm… uhm, poftim? Păi vă uitați pe foaie? Sunt chioară, dar la apropiere știu și fără ochelari să citesc. Și doamna. Eu vă zic că ce scrie pe foaie e greșit!

Domnul & doamna: păi nu se poate, înțelegeți, asta e ce arată aparatul. Adică…

Eu, deja pierzându-mi răbdarea: ok, vă rog să-mi spuneți cât mă costă verificarea, aș prefera să încheiem discuția. Eu vă pot asigura că ochelarii sunt cu minus, că-s chioară, dar nu fraieră, dacă vreți să credeți și să verificați, bine, dacă nu, eu plec oricum.

Doamna: ei, nu, că nu vă costă nimic o verificare! (adevărul e că ar fi fost culmea să plătesc pentru asta, ar fi trebuit să le cer eu bani lor!)

Domnul, studiind atent foaia aia: nu, stați un pic să mă mai duc în spate o dată.

În acest ”în spate” se întâmplă mereu multe minuni. După încă vreo 5 minute, domnul vine spășit, cu capul în pământ și cu foaia aia în mână, pe care corectase insistent cu pixul plusul în minus.

Domnul: da, aveați dreptate, sunt cu minus, nu cu plus. Dar nu știu, nu-mi arăta aparatul ăla corect semnul.

Eu, cu un zâmbet amar: super, mulțumesc frumos. Poate mai aruncați o privire la aparatul ăla din când în când. La revedere.

roll eyes sarcasm quotes

Sursa: Pinterest.com

Am ajuns acasă cu o durere de cap de cinci ori mai puternică decât înainte să intru în magazin. În timp ce încercam să țin drumul drept, mă gândeam la toți oamenii care și-or fi făcut ochelari acolo, după măsurătorile aparatului ăluia care nu arăta corect semnele. De zici că era aparat de făcut cafea, care în loc să arate minus la nivelul de zahăr, arăta plus. Mare pagubă, acum și c-o lingură de zahăr în plus în cafea…

Mie durerea de cap mi-a trecut după încă vreo trei zile, când ochii mei s-au obișnuit cu binele și-au oprit modul de panică. Gândul la oamenii ăia care poate au plecat cu ochelari făcuți greșit de acolo (și din alte părți, tot ce se poate) mă bântuie însă și azi, după cum vedeți. Iar problema cea mai mare e la copiii ăia de câțiva anișori, care nu știu să spună mereu că nu le e bine, care nu știu cum e să-ți fie bine cu ochelari, care pierd luni bune până se prind părinții că e ceva în neregulă. Asta e problema când nu știi dacă și când merge bine aparatul ăla.

Sigur, la prima vedere poate părea o întâmplare amuzantă. Și este, nu zic nu. Dar e o treabă serioasă și tristă în același timp. E bine să ne facem cu toții treaba bine, dar sunt oameni a căror treabă are impact mai mare și de aia de important ca ei să și-o facă bine, bine, foarte bine!

Ia ziceți, aveți faze din astea de râsul-plânsul de împărtășit? Sunt curioasă 🙂

Un an cu aparat dentar

Timpule, unde ai zburat? Parcă ieri mă întorceam de la cabinet încercând să-mi țin gura închisă cu mâinile și cu senzația că toată lumea știe că tocmai mi-am pus aparat dentar. De fapt, a trecut deja un an de când mi-am montat prima jumătate de aparat și parcă nici nu-mi vine să cred. UN AN! Deși uneori pare că-l am de o viață, așa de tare  m-am obișnuit cu el.

De la update-ul de 6 luni nu prea am mai văzut schimbările cu ochiul liber, însă bracketul ăla buclucaș nu s-a mai dezlipit, stă cuminte acolo și își face treaba. Cum ziceam, schimbările le vede doctorița mea la fiecare control și le văd și eu când mă uit la poze (pe care nu mi le fac suficient de des, note to self). Uneori mi se pare că nu se mișcă suficient de repede, că am intrat într-o perioadă foarte lentă, mă întristez un pic, apoi mă uit la poze, compar și-mi dau seama că schimbările se întâmplă. Apoi zâmbesc larg și-mi zic că trebuie să mai am un pic de răbdare.

Viața cu aparat dentar după un an este absolut normală. Sigur, nu mănânc chestii prea tari, nu mușc decât din mâncare foarte moale (gen banane), am o periuță și un tub de pastă la birou pe care nu mă sfiesc să le folosesc de mai multe ori într-o zi și încerc să mă abțin de la chestii foarte coloricioase pentru dinți, dar ăsta-i un plan pe termen mai lung. Toată viața mi-am dorit dinți drepți și albi. Acum îmi doresc dinți sănătoși, ceea ce pentru mine implică să fie aliniați corect, iar dacă s-o putea să-i fac și mai albi, Doamne ajută, vedem la momentul potrivit.

Dacă mă întrebați ce s-a schimbat cel mai mult de când mi-am pus aparat, ei bine, n-am să răspund că dinții. Ci, mai degrabă, sentimentul pe care îl am când îmi vine să zâmbesc și nu mai am rețineri în a deschide larg gura (mă rog, dacă-s la masă nu am s-o fac probabil, dar nici fără aparat nu-i indicat să zâmbești super larg când mănânci, hehe). E adevărat că poți să zâmbești din suflet doar cu ochii și că un zâmbet larg nu e suficient, dar dacă le aduci împreună… aș zice că-i combinația perfectă.

Și ca să nu credeți că vorbesc prostii, poftiți: prima poză e de la aniversarea de 10 ani a blogului Mirunei, cu două luni înainte de aparat. A doua este de la aniversarea de 11 ani, la zece luni de la aparat. Miruna mi-era foarte, foarte dragă și anul trecut și mă bucuram tare mult să o întâlnesc în persoană pentru prima dată. Anul ăsta însă am putut să zâmbesc așa ca-n a doua poză și ce bine a mai fost. Așadar, mersi, Miruna și Elvira pentru zâmbetul ăsta 🙂

miruna si blondele gandesc ioana

Sursa: Facebook Și Blondele Gândesc

miruna si blondele gandesc

Sursa: Facebook Și Blondele Gândesc

Acestea fiind spuse, vă doresc un an plin de zâmbete largi, dar mai ales din suflet, dinți sănătoși și curaj (dacă aveți nevoie) să vă puneți aparatul ăla dacă visați la el de ceva vreme 🙂

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!