Să nu lași urme!

Una dintre activitățile care îmi plac cel mai mult, mă relaxează și mă ajută să scap de stres este curățenia. Îmi place să întorc casa cu fundul în sus, ca apoi să organizez totul la milimetru și să știu și-n somn de unde să iau cutare lucru. Hm, cum mă descurc până aici, par credibilă? Adevărul este, de fapt, că dacă aș prinde într-o zi peștișorul de aur, aș cere în primul rând posibilitatea să am tot timpul casa lună fără să fie nevoie să mișc un deget. Îmi place mult să fie curat, însă de fiecare dată când fac curățenie, abia aștept să termin. Nu-mi place și pace bună.

Mama îmi zicea tot timpul, când stăteam la Târgoviște, că pe mine n-o să mă ia niciodată din cauza asta. Pe atunci eu îi ziceam că o să-mi angajez menajeră, ea dădea ochii peste cap și ne continuam curățenia, ea nemulțumită că nu șmotruiesc cu zâmbetul pe buze, eu grăbindu-mă să termin. S-a convins între timp că n-o să mor în mizerie și nemăritată, mai ales că, într-o perioadă, după ce dădeam cu mopul mai aspiram încă o dată, ca nu cumva să rămână scame din mop pe parchet. Adică ok, că nu-mi place e una, dar dacă tot facem, să scoatem și-un pic de OCD la lumină.

Ei bine, pe lângă discuția asta repetitivă, una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am de când eram de-o șchiopă este mirosul de detartrant. Când spăla mama cada cu Nufăr, intram în baie ținându-mă de nas și parcă tot simțeam mirosul înțepător, care ajungea până în creier. Nu mai zic de perioada aia de dinainte de sărbători, când înainte să miroasă a prăjituri, cozonac, friptură de porc sau ciorbă de miel, în casă trebuia să miroasă întâi a clor și țuică (îhâm, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior, mama spăla geamurile cu țuică), iar înainte să găzduiască oale cu bunătăți, aragazul trebuia frecat bine de tot cu Triumf, ca să învețe cine-i șeful și să nu cumva să mai lase grăsimea să se apropie de el.

Acum că luminițele de Crăciun sunt pornite, târgurile se deschid, iar toată lumea face listele de cadouri, simt că se apropie momentul ăla în care casa trebuie întoarsă cu fundul în sus. Asta pentru că peștișorul de aur încă nu s-a arătat, deci va trebui să ne descurcăm pe rit vechi, cu aspiratorul, mopul și lavetele, cu mânecile suflecate și încrederea că la finalul zilei o să ne putem acorda o diplomă de experți în curățenie.

Mi-am făcut deja planul. O să fie într-o sâmbătă (da, într-o singură zi, că nu stăm încă în casa aia cu living spațios, cireș și câini frumoși), suficient de târziu încât să fie curat de Crăciun și suficient de devreme încât să avem timp și de cozonac, și de relaxat. O să ne înarmăm cu răbdare, curaj și un braț de produse care fac curățenia mai ușoară și o să umblăm prin toate cotloanele, pe rafturi, prin sertare, în dulapuri, până când fir de praf n-o să mai rămână pe vreo carte sau pe vreo cutie de pantofi plină cu mărunțișuri, iar zeul curățeniei o să respire ușurat și-o să tragă ușa-n urma lui.

Sigur, o să simt în ceafă respirația mamei când n-o să mai am chef să mă întind și în colțul ăla îndepărtat de pe dulap, ca să mă asigur că nu stă ascunsă vreo pânză de păianjen. Așa că o s-o fac, deși ea n-o să fie aici să verifice, dar  măcar o să mă bucur că n-avem perdele, deci nici vorbă de dat jos, spălat, uscat, călcat și pus la loc. Mai puțină febră musculară și mai mult timp de ascultat colinde și scormonit internetul după cadouri frumoase și cu raport calitate preț corect.
Lista de cumpărături e deja făcută. Nu aia de cadouri, ci aia de produse care curăță repede, bine și fără prea multe bătăi de cap toate petele, urmele de grăsime, ce mai, ”toate micile mizerii unui suflet chinuit”, vorba lui Eminescu. Pe lângă Triumful pentru aragaz și Nufărul pentru toaletă și cadă, despre care știu de un car de ani că sunt eficiente, îmi mai trebuie un dezinfectant universal și, cel mai, dar cel mai important, o soluție pentru geamuri.

nufar geamuri
În toate celelalte sesiuni de curățenie din timpul anului, mă ocup conștiincios de tot felul de suprafețe de prin casă, dar singurele care nu reușesc să ajungă decât rar pe lista scurtă sunt geamurile, așa că de Crăciunul ăsta habar n-au ce le-am pregătit. Am de gând să le dezbrac până la piele, să le iau jaluzelele și plasele de insecte la o baie cu spumă în cadă, să se relaxeze, iar între timp să le aplic puf cu puf o poțiune magică cu miros floral, poate chiar de nufăr, cine știe. Ce e fain la detergentul lichid pentru geamuri de la Farmec e că nu lasă urme! Or toată copilăria mea spălatul de geamuri a fost echivalent cu mirosul de țuică, scârțâitul mototoalelor de ziar cu care mama freca foile de sticlă de parcă viața ei depindea de asta și acel ”ai grijă să nu lași urme!!” pe care mi-l striga din 10 în 10 secunde atunci când mă mai punea și pe mine să lustruiesc.
Sigur, e important și că-l mai pot folosi pentru oglinzi, ca să văd ce frumos îmi stă ținuta de gospodină, și chiar și pe faianță, însă altfel o să pun capul pe pernă seara când o să știu că am geamuri spălate fără urme. Și da, o s-o sun pe mama ca să mă laud(e).

Ehe, planu-i bun, unelte pare-se că am avea, o sâmbătă goală și chef de treabă să găsim, că sărbătorile vin. Acum eu nu știu dacă Moșul verifică geamurile, faianța și aragazul înainte să lase cadourile sub brad, dar recunosc că nu-s dispusă să risc, așa că mă apuc de consultat calendarul, ca să bifez ziua în care îmi pun rochia de cenușăreasă și mănușile galbene.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

Advertisements

Bittersweet Symphony

Îmi scrie într-o zi o prietenă să mă întrebe când am terminat masterul, că ea nu mai știe. A trecut abia un an, dar și mie mi se pare că a trecut o viață și încă un pic, toată facultatea pare undeva departe, dincolo de un perete de ceață. Nu mi-e foarte dor, recunosc, singurele lucruri care-mi lipsesc cu adevărat sunt ședințele și proiectele din VIP, organizația unde am făcut voluntariat. Dar și mai mult îmi lipsesc teambuilding-urile de atunci. Orele petrecute în autocar sau în tren, râsul zgomotos, glumele de interior și grătarele, jocurile, muzica și dansul.

De când am început să lucrez, n-am mai avut parte de niciun teambuilding și mai că-mi vine să mă apuc iar de voluntariat numai pentru asta. Să-mi fac iar bagajul în așa fel încât să-ncapă într-un rucsac, să alerg după troleu, apoi prin gară, după tren, să găsim loc lângă ușă, lângă oamenii cu manelele date la maxim și să facem haz de necaz pe tema asta. Sau să închiriem autocare mari doar pentru noi, să jucăm pe drum jocuri de cunoaștere și să bem cafea de la benzinărie, apoi să ne dăm jos în Poiană și să inspirăm aerul tare de munte. Un grup de peste 100 de oameni care împart atât de puține și totuși atât de multe.

N-ai nevoie de cine știe ce salon de evenimente în Poiana Brașov ca să te bucuri de un weekend de vis. Ai nevoie de un hotel călduț și spațios și de oamenii potriviți, chiar dacă vreo câțiva ar dormi pe paturile suplimentare. Noi să fim sănătoși, suntem obișnuiți cu studenția. Când am ajunge, ne-am trânti rucsacurile grele și am pune la punct programul zilei. Mâncare, odihnă și activități de echipă, jocuri și timp de socializare, de dat în leagănul din curte, de jucat cu cățeii aciuați prin zonă și de plimbat aiurea pe potecile bătătorite.

curte royal

Nu ne-ar trebui multe dotări. O sală suficient de mare încât să respirăm fiecare din bucățica noastră de aer, cu un ecran pe care să ne proiectăm filmulețele amuzante și un flipchart pe care să ținem scorul la ”Win as much as YOU can”, camere cu paturi comode, în care să dormim cele 4 ore de după răsărit, o parcare în care să se odihnească autocarele și o terasă pe care să ne bem cafeaua de dimineață. De atmosferă ne ocupăm noi.

royal tb

Toate jocurile, toate proiecțelele de echipă, toate căutările în care ne-am trimite unii pe alții, resursele limitate și cerințele amuzante, jocurile de negociere, în care toată lumea urmărește câștigul, toate astea ne-ar conduce pas cu pas, ca de fiecare dată, către o echipă mai puternică. La finalul zilei am proiecta din nou discursul lui Al Pacino din ”Any Given Sunday”, să ne intre tuturor bine-n cap cât de importantă e echipa: ”You gotta look at the guy next to you. Look into his eyes. Now I think you are going to see a guy who will go that inch with you. That’s a team, gentlemen and either we heal now, as a team, or we will die as individuals.”

Seara am da scaunele la o parte din sala de conferințe și am pregăti-o pentru petrecere. Am cânta pe ”Bittersweet Symphony” și am dansa pe ”I follow rivers”, până la shot-ul tradițional de tequila sau până ne-ar durea tălpile, apoi poate că o parte dintre noi, cu chef de joacă și de rezolvat mistere, ne-am înghesui din nou într-o cameră ca să jucăm Mafia. Am căuta asasini și mobiluri ale crimelor, suspecți, cetățeni simpli și doctori, încercând astfel să-i cunoaștem mai bine pe oamenii cu care vom lucra un an întreg în echipe mai mici sau mai mari. Ne-am culca târziu, după răsăritul soarelui, după ce vom fi stat la povești șoptite pe holuri și ne vom fi făcut planuri de organizat Gala VIP, că doar e clar că ne pricepem la organizare de evenimente în Brașov, în București sau oriunde altundeva.

A doua zi, după cafeaua de pe terasă și plimbarea scurtă, ne-am înghesui lucrurile în rucsac și am începe să visăm la proiecte sau la patul de acasă ori de la cămin. La un somn lung, de vreo noapte și jumătate, în care să nu mai visăm asasini și crime și la un an cât mai plin alături de noua noastră echipă.

De acum însă mie îmi rămâne doar să mă bucur de vreun eventual teambuilding de la birou și să fiu recunoscătoare că am trăit cel puțin o dată toate lucrurile astea de care v-am povestit.

tbeco

Articol scris pentru SuperBlog 2017.
*Primele două fotografii sunt de pe pagina de Facebook a Hotel Royal, iar ultima este din arhiva personală.

Cum să (nu) obții un job

Cred că am știut dintotdeauna în sufletul meu că e mai bine să fii overdressed decât underdressed. Sau poate nu dintotdeauna, poate totuși am învățat asta la grădiniță, când eram în grupa mică și trebuia să facem poza aia de tablou, despre care tot povestesc. Știți voi, ziua aia în care eu aveam puloverul de lână pe mine, în timp ce lumea era toată aranjată, cu rochițe și costumașe, de-mi venea să intru-n pământ de rușine. Probabil că atunci când am primit și eu rochia de catifea și mi s-a luminat chipul, mi s-o fi activat și vreun beculeț, care de atunci se aprinde periodic ca să-mi amintească treaba asta.

Îmi place să pun pe mine o rochie elegantă dacă merg la balet sau la operă, chiar dacă în ultima vreme tot mai puțină lume se mai lovește de codul ăsta vestimentar și vedem sălile pline de tot felul de ținute, care mai de care mai casual. A fost o perioadă când judecam mai aspru treaba asta, însă după doar trei ani în câmpul muncii, înțeleg mai limpede cât de prețios e timpul liber și cât de greu e să faci de toate. Mai bine săli pline de blugi, decât goale pentru că oamenii nu au timp de schimbat.

Eh, și pentru că tot am adus vorba de munci și aniversări, chiar mă gândeam azi, în prima zi la noul meu loc de muncă, la toamna anului 2014, când îmi căutam eu primul job și mă duceam pe la interviuri. Am venit la unele direct de la Târgoviște, cu microbuzul, iar la altele m-am dus după-amiaza, după o jumătate de zi de căutat chirie prin prăfuitul București. M-am dus spre interviul de grup de la bancă într-o pereche de blugi, o bluză groasă, deși era cald, și o tunică de piele. Numai cizmele îmi mai lipseau ca să fiu complet aiurea îmbrăcată pentru temperatura de afară. Transpirasem fiindcă eram grăbită și mă duceam pornită în baia din pasajul Bălcescu, de la Universitate, să mă schimb. Aveam la mine niste pantaloni negri cu dungă, o bluză care nu se șifona și mergea ținută o zi în bagaj și niște pantofi cu toc, pe care eram dispusă să merg 15-20 de minute pe jos.

Când să intru la baie, ușa încuiată. Am simțit că se dărâmă pasajul pe mine și-mi venea să plâng. Mergeam spre interviu și mă gândeam cum aș putea să fac să rezolv. Să alerg, să ajung mai devreme, apoi să intru mai întâi la baie și să mă schimb? Mda, dar nu știam exact cum s-ar fi desfășurat lucrurile, poate mă băgau direct într-o sală de meeting și m-aș fi afișat acolo în toată splendoarea blugilor mei tociți în fund. Am mărit pasul, am ajuns pe la Bursa de Valori căutând din priviri vreo cafenea sau vreun bar în care să pot intra și să le folosesc baia. Nicio șansă. Până la urmă am găsit o florărie la vreo 5 minute de sediul băncii. Am intrat să-ntreb de vreo minune și mi-am vărsat oful, iar doamna de acolo m-a privit blând și mi-a zis că ea are o băicică în spate și dacă cred că am loc, mă pot schimba acolo.

Inutil să spun că îmi venea să-i sar de gât și să o pup, dar că doar mi-am făcut loc printre ornamente de flori și mi-am pus pantalonii cu dungă, bluza și pantofii cu toc pe mine, iar restul țoalelor în pungă. Ați crede că lucrurile s-au încheiat aici, nu? Ei bine, nu. Oricât de profi arătam eu, de simțit m-am simțit ca naiba tot interviul. Pantalonii aveau o talie mult mai joasă decât îmi aminteam, erau strânși pe fund, dar îmi veneau și puțin lărguți mai sus, așa că stăteam pe scaun și îi simțeam cum se lasă în jos de la spate, iar bluza nu e suficient de lungă și eu trebuie să am grijă să nu care cumva să mi se vadă lenjeria de pe dedesubt.
Deja trecusem de momentul de frustrare creat de lipsa unei cabine de schimb, acum începusem să-mi fac o sută de mii de procese de conștiință că n-am ales abordarea și ținuta potrivite. Normal, Ioana, normal, nu puteai și tu să mai faci un drum la București în altă zi, trebuia să umbli cu cârpele-n plasă după garsoniere. Dacă te aranjai de acasă, altfel îți dădeai seama cum îți vin pantalonii ăștia de rahat. Îi tăiai bucăți și-i aruncai pe Dâmbovița sau măcar căutai alții. Sau o fustă, o bluză suficient de lungă, sau o rochiță, ceva.

Bine, între noi fie vorba, nici n-aveam cine știe ce haine potrivite de interviuri, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Poate că dacă aș fi avut o rochie ca asta, de la Answear, altfel ar fi stat lucrurile. Sau măcar un sacou mai lung, să nu mă mai stresez că mi se văd cele de nevăzut pe deasupra pantalonilor cu pricina.

În fine, habar n-am cum m-am descurcat atât de bine la testul ăla și la discuție, mai ales că între timp mă luase și o durere de burtă infernală. Noroc că n-a trebuit să mă ridic de pe scaun și că după vreo oră jumătate s-a terminat chinul. Am avut grijă să ies ultima din sală, iar apoi am aterizat fix în baia de la parter. Am reușit să mă schimb rapid de pantalonii buclucași, care acum nu mai erau doar negri, dacă mă înțelegeți, și s-o întind spre casă.
Nu știu dacă a fost de vină ținuta, rezultatele la test sau amândouă, cert e că după câteva zile m-au sunat să mă cheme la un interviu individual, pentru un job full-time, nu pentru internship-ul la care aplicasem. Am făcut cruci, am venit direct de acasă îmbrăcată la dungă, în fusta neagră și cămașa bleu în care îmi susținusem licența, l-am așteptat pe vicepreședinte vreo oră și un sfert să ajungă la întâlnire, apoi, cu încrederea la cote maxime, am luat jobul. Și în primele zile de serviciu am cumpărat o ciocolată Poiana și-am mers la doamna de la florărie să-i mulțumesc. Cred sincer că energiile ei pozitive m-au ajutat să obțin primul meu job, că altfel, cu pantalonii ăia…

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Douăzeci de ani de vis american

Când eram mică nu mă uitam la desene animate, ba chiar mă enervam pe vecinul și prietenul meu, care venea la mine și se așeza pe covor, cu ochii pironiți în televizor, în loc să se joace cu mine. Mă uitam, în schimb, foarte concentrată la Sunset Beach și Beverly Hills 90210 de fiecare dată când le urmărea mama și mă prinsese atât de tare acțiunea din primul, deși aveam doar 5 ani, încât într-o zi am strigat în mijlocul episodului: ”Of, de ce nu-i spune odată că s-a culcat cu ea și gata?!”
Inutil să spun că am avut pentru câteva secunde un afiș în loc de mamă, probabil credea că știu să citesc doar pe cărți, nu că prind subtitrările, sau că în orice caz nu pricep mare lucru.

Ei bine, recunosc acum, după douăzeci de ani (o, Doamne!), că ăla a fost pentru mine începutul visului american. Îmi plăcea să-mi imaginez că în America e tot timpul soare și e floare la ureche să ai o casă pe plajă, că aș putea să am chiar și eu o vilă ca a lui Ben, cu scară din aia interioară, să merg la mare în fiecare zi, nu o dată la câțiva ani și să mă și îndrăgostesc de un băiat așa fain. E drept că erau și familii mai sărace, dar hei, tot la mare stăteau, nu? Tot era bine.
Sigur că pe măsură ce a mai trecut timpul, am mai citit niște cărți, am mai văzut alte seriale, am mai învățat niște geografie și am început să realizez cam cât de departe e de fapt America asta și că e posibil să nu umble nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă. Mi-am mai domolit visele, apoi am schimbat țara țintă cu una mai europeană, iar până la urmă m-am scuturat și de accentul britanic, m-am mutat în București și m-am oprit din visat.

Până într-o zi. Eram în anul I de facultate și începeam să aud tot mai des vorbindu-se despre programul work and travel.  Printre colegii de grupă, cei din organizația de studenți, printre foștii colegi din liceu și prin feed-ul de pe Facebook. Auzeam peste tot despre programul ăsta mișto care te trimite la muncă în State, despre cum poți să vezi o grămadă din locurile alea faine la care ai visat tot timpul când te uitai la filme, fără prea mare cheltuială, ba chiar cu un plus în buzunar la întoarcere. Suna minunat. Și totuși, n-am făcut-o nici pe asta. Oricât de mult aș fi visat să găsesc plaja aia faină din Sunset Beach și să mă îndrăgostesc chiar și pentru o seară de un băiat interesant, sub cerul Californiei, am rămas în țară și mi-am petrecut verile la Târgoviște.

Sigur, au fost niște alegeri asumate, argumentate, am învârtit situația pe multe părți, ca și-n cazul programului Erasmus, și până la urmă am zis pas ambelor. Dacă regret că nu mi-am făcut bocceluța ca să zbor în țara tuturor posibilităților? Da, cumva o să fie un ”dar dacă…” cu care am să rămân toată viața. Sunt experiențe pe care merită să le aduni, te ajută să crești, îți deschid perspective noi, te pun față-n față cu situații și oameni diverși, mulți din alte culturi și poți să te alegi și cu un prieten bun, străin sau nu neapărat. Oamenii au tendința de a se conecta diferit atunci când sunt departe de casă. Și mai au tendința de a regreta mai degrabă lucurile pe care nu le-au făcut decât cele pe care le-au făcut.

Da, dacă aș putea să dau timpul înapoi și să mai am acum oportunitatea de a plecat în State cu un job work and travel, aș face-o. Aș trece peste limitări și temeri, mi-aș căuta un job prin Work and Travel Vacanțe Speciale, mi-aș pune în valiză aparatul foto ăla vechi și-o agendă, aș strânge-n brațe oamenii din țară și-aș pleca peste ocean. N-aș face cine știe ce nazuri în  ce privește jobul, că nu m-aș duce o vară acolo ca să fac carieră pe Wall Street. Dar cumva recunosc că aș prefera să fiu un ajutor de recepționeră la un hotel, decât menajeră. La fel cum aș prefera să spăl vase într-un resort cu vedere la munte din New Hampshire, decât într-un McDonald’s din Montana.
Nu doar pentru că nu mă mor după mirosul de fast food, ci și pentru că așa aș fi mult mai aproape de New York. Or, să fim serioși, ce student la finanțe nu-și dorește să vadă celebrul Wall Street ce fată care a văzut Sex And The City nu-și dorește să se plimbe prin Manhattan, prin Central Park, să defileze pe 5th Avenue cu o cafea în mână și ochelarii de soare la ochi, să viseze că are în pungă niște pantofi noi, iar apoi să se relaxeze cu un Cosmopolitan?

Work_and_Travel_Vacante_Speciale_06

Da, cu siguranță că aș alege să mă întorc în România doar cu 10 cenți în buzunar, dar să știu că am călătorit de toți banii, vorba aia. Până la urmă, ăsta ar fi primul motiv pentru care m-aș duce și de-asta aș fi dispusă să spăl vase de dimineața până seara, să schimb așternuturi sau să curăț după copii prin parcurile de distracții. Pentru ca apoi, în timpul liber, să pot să mă pierd câteva ore prin Times Square sau pe Broadway, să joc un Blackjack în Las Vegas și apoi să fug în orașul îngerilor. Să-mi fac poză artistică în care eu să mă văd cât o furnică, iar mare să apară ”Hollywood”, să ajung, în sfârșit, în Beverly Hills, ca să văd cu ochii mei dacă e la fel de frumos cum știam eu din 90210, iar apoi să mă trântesc pe nisipul cald din Sunset Beach.
Mi-ar plăcea să-mi găsesc o gașcă de oameni faini, de prin toate colțurile lumii, cu care să vizitez Marele Canion și Parcul Național Yellowstone, Cascada Niagara, Lacul Craterului, și cei mai înalți copaci din lume, din Redwoods. La fel de mult cum mi-ar plăcea să-mi petrec serile libere stând la povești cu ei, împărtășind fiecare din cultura proprie, încercând feluri de mâncare diverse și făcând planuri pentru excursia de weekendul viitor.

Cred că m-aș întoarce de acolo nu doar cu sute de poze în telefon și amintirea locurilor frumoase pe care le-am vizitat, dar și cu câteva lecții de viață și câțiva prieteni la mii de kilometri. Cred că în State ai șansa să înțelegi cel mai bine cât, dar cât de diverși suntem și câte versiuni corecte pot să fie pentru același lucru. E suficient, cred, să te rotești de două ori în Times Square ca să-ți dai seama că avem universuri individuale atât de mici, încât uităm cât de mare e lumea și câte avem de descoperit de fapt.
Da, dacă aș fi iar studentă, cred că aș intra pe site la CND Vacanțe Speciale și-aș pleca măcar o vară în State. Dar, deh, se spune că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată. De acum îmi rămâne doar să visez și să strâng bani de vacanțe (tot speciale, sper) pe cont propriu în New York și Sunset Beach.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Drumul spre succes e pavat cu cafea

Mă plimb agale printre mesele mici, mă așez pe un fotoliu moale și mă cufund în aerul călduț și aroma îmbietoare de cafea. Prăjiturile sunt proaspete și ciocolatoase, cafeaua caldă, cărțile la îndemână, pe raftul din colț, iar cafeneaua mea goală pentru încă o oră. Hm, a mea, ce frumos sună. Ehe, e încă un vis frumos, o idee de afaceri pentru care de vreo câțiva ani îmi tot surprind uneori mintea croșetând soluții. Poate un bilet câștigător la loto, poate o mătușă Tamara sau o seară într-un casino. Poate, mai realist, câțiva ani de pus bani deoparte și ceva timp liber pentru idei creative și un strop de documentare.

Cineva zicea că orice afacere de succes a fost mai întâi o idee răsturnată pe o foaie de hârtie. Aș zice, deci, că primul pas e făcut, nu? 🙂 Altcineva, un om fain pe care l-am cunoscut într-un moment din viață în care aveam mare nevoie de o dovadă vie că nu e niciodată prea târziu să ajungi să faci aproape tot ce-ți dorești, mi-a arătat și că n-ai nevoie chiar de o moștenire sau de o seară în Las Vegas. Soluții există atâta timp cât ești dispus să înveți, să muncești, să pui pasiune în ce faci și să repeți rețeta asta.

Poate că ideea unei cafenele mici, comfy, cu cărți la îndemână și lumini calde, cu mine scriind la o masă în colț, în timp ce oamenii care ne trec pragul își încălzesc palmele pe cănile fierbinți, ar putea să fie un pic șlefuită, topită și apoi modelată precum plastilina, pusă în diverse forme până aș ajunge să strig „Evrika”! Poate că pentru cineva ca mine, care nu și-a mai băgat până acum nici măcar degetele de la picioarele în marea mare a business-ului, un start-up obișnuit n-ar fi neapărat varianta ideală.
Nu neapărat fiindcă mi-ar fi teamă de eșec, până la urmă toți suntem datori în viață și cu câteva mici eșecuri, care să ne aplice un elegant șut în fund și să ne trimită câțiva pași în față. Nici pentru că nu m-am visat vreodată a fi deschizător de drumuri, pentru că, oh, m-am visat. Ci mai degrabă pentru că la un moment dat maturizarea își face efectul și ajungi să analizezi lucrurile un pic, un pic mai limpede, mai la rece, pui pe hârtie avantaje și dezavantaje, sacrificii, lipsuri, emoții, limitări, perspective și priorități și te gândești că hei, până la urmă care e problema dacă ai alege calea puțin mai bătătorită? Oare n-ar fi o franciză o variantă mai bună pentru un investitor învățăcel, ca mine?

Nu e nicio rușine, atât timp cât oferi cafea bună, atmosferă prietenoasă și un loc în care clienții tăi să-și încălzească nu doar palmele, ci și sufletele. Cu zâmbete din partea oamenilor din spatele tejghelei, cu un cuvânt frumos dimineața, după ce au mers 10 minute prin zăpadă până la metrou și nesimțitul din mașina aia albastră i-a umplut până la genunchi de zăpadă topită pe lângă trotuar, cu o canapea moale în care să se relaxeze după o zi stresantă la birou și să se reconecteze cu un om drag. Dar hei, stai așa, știi imaginea aia comfy, cu lumini calde, cărți pe rafturi și pe mine scriind într-un colț? Nici măcar nu trebuie ajustată prea mult, fiindcă există deja locuri din astea faine în București, surpriză, în franciză. Pot să-mi investesc micile comori economisite într-o cafeana din franciza Tucano Coffee, să mă bucur de toate avantajele pe care mi le aduce modelul ăsta de business și să nu renunț la imaginea de vis pe care mi-am făcut-o eu despre cafeneaua mea.

tucano coffee

Sursa: tucanocoffee.com/ro/

Nu, n-am greșit mai sus când am zis micile comori, fiindcă investiția nu e tocmai mică, să nu ne ascundem după deget. Dar business-ul n-a fost niciodată ușor, contrar așteptărilor unora, iar o afacere de succes necesită timp, dedicare, spirit antreprenorial, proactivitate și, desigur, suficient capital de investit. Iar o franciză nu aduce niciunul dintre elementele astea. Și, mai ales, nu ți-l aduce pe cel mai important: visul.

francizeÎți aduce în schimb know-how, acces la echipamentele necesare, asistență și suport continuu, training-uri și ajutor în găsirea locației, precum și design-ul încăperii. Și mai vine cu ceva la pachet: cu capitalul de imagine, cu numele, cu impactul. E un concept verificat, pe care oamenii l-au îmbrățișat și pe care scrie deja cu litere de-o șchioapă ”succes”. În același timp, ca în orice contract, e bine să citești și ce scrie cu litere mici, în subsolul paginii. Cu alte cuvinte, e extrem de important să te documentezi, să înțelegi cum funcționează modelul ăsta, care sunt obligațiile tale contractuale și să-ți setezi niște așteptări realiste, niște obiective realizabile.

Hm, pare-se că din toată lista de elemente pe care nu mi le-ar aduce franciza am deja tot ce e mai important: visul. Am aburul cafelei calde în nări și mirosul cărților noi așezate lângă măsuțe, am imaginea prăjiturilor colorate în vitrină și dorința de a mă cufunda câteva ore într-o altă poveste scrisă de mine. Iar într-o zi… într-o zi o să am banii, timpul și dedicarea. Într-o dimineață friguroasă, înainte de deschidere, eu o să mă plimb cu o cană caldă în mână printre fotoliile moi  din cafeneaua mea.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

“Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul”

Închizi seara cartea și-o așezi pe noptieră, apoi stai cu ochii ațintiți în tavan, fiindcă nu te mai ia somnul. Probabil că nu te gândești neapărat la mine. E de înțeles, sunt până la urmă doar un pion pe marea tablă, o părticică dintr-un tablou mai mare, cu multă durere, mizerie și atâtea lupte încât te ia cu fiori când te gândești la noi.
Știu, aveai senzația că ai înțeles de la cursuri cum stă treaba cu Marea Criză, că e totul clar, de la cauze la efecte, de la Joia Neagră la revenirea economică. Însă toate astea se metamorfozează acum sub ochii tăi, sunt strânse cu putere între paginile din Fructele Mîniei, până se transformă în praf și se așază pe camioneta noastră, a familiei Joad.

Te sucești în pat, apuci volumul iar, îl frunzărești și îl pui la loc. Te gândești că nu e despre noi, Dodge-ul nostru și călătoria spre California, ci despre oameni și timpuri, despre empatie, solidaritate, suferință și supraviețuire, vise și sacrificii. Ca și viața, de altfel. Și de la adăpostul vremurilor în care trăiești tu, așa e. În schimb, când te cheamă Tom Joad, ca pe mine, ai nevoie de ceva timp și oameni în jur ca să crești și să spargi anumite limitări, să înțelegi că universul tău nu se limitează la familie și să înveți că oricât de ancorat ai fi în prezent, viitorul e ceva pentru care merită să lupți alături de oamenii cu aceleași dureri și năzuințe.

Să știi că am învățat multe de la Jim Casy pe drumul nostru prăfuit, fără el n-aș fi reușit probabil să ies dintre zidurile strâmte ale individualismului, dacă vrei să-i spui așa, și să nutresc sentimentul solidarității. Dar știi ce cred că m-ar mai fi ajutat? Cărțile. Ridici o sprânceană și te gândești că doar de citit nu ne ardea nouă în timp ce culegeam o mie de piersici pe zi doar ca să avem o turtă de făină de împărțit. Să știi că eu cred, totuși, că mi-ar fi plăcut ca Micul Prinț să fi prins viață cu niște ani mai devreme și să pot să-i aud uneori vocea răzbătând dintre paginile uzate.

antoine-de-saint-exupery-micul-print-1Cred m-ar fi ajutat să înțeleg mai repede că, oricât de mic ar fi universul fiecăruia dintre noi, poate cam cât planeta micului personaj, e important să vezi tabloul mare și să prețuiești legăturile dintre oameni mai mult decât orice. Și că uneori e nevoie să-i lași pe oamenii pe care îi iubești să plece. Că toți suntem datori în viață cu o călătorie de inițiere, mai zbuciumată sau mai lină, dar care să ne ajute să devenim ceea ce suntem. Aș fi împins cu coatele în zidurile conștiinței mele, m-aș fi uitat la oamenii din jurul meu și aș fi înțeles că nu suntem fiecare de capul lui și nu putem schimba nici măcar o frântură din lume singuri. Aș fi înțeles, poate, mai devreme că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, esențialul este invizibil pentru ochi.”

Să știi că uneori, în vâltoarea zilei sau a vremurilor, toți uităm de copilul interior. O să spui, poate, că e nepotrivit din partea mea să vorbesc despre asta, ținând cont de problemele de oameni mari cu care mă confrunt. Dar, ascultă-mă cu atenție, nu există vreme sau vremuri în care inocența copilului să împiedice găsirea de soluții sau supraviețuirea. Dimpotrivă, ea e cea care ne poate ajuta să accesăm resorturi interioare pe care altfel le-am crede pierdute. Doar nu știi cât de ușor își fac copiii prieteni, cât de ușor empatizează cu ceilalți? Cât de bine înțeleg, fără eforturi parcă, importanța cunoașterii celor din jur, apropierea de ei, crearea de relații durabile? Probabil aș fi recitit de zeci și sute de ori paragraful ăsta, până l-aș fi învățat pe de rost: „ Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

În plus, tot de la Micul Prinț aș fi înțeles și cum să ajung la oamenii din jur, cum să le insuflu, în final, valorile în care am început să cred, ca să putem să schimbăm împreună o fărâmă din lume:  „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

E târziu acum și știu că te întrebi cum de am reușit să-mi găsesc cuvintele în felul ăsta, mai ales că probabil n-am citit prea mult la viața mea. Pune cartea la loc, închide ochii, termin-o mâine și lasă finalul să sufle peste tine o rază de speranță. Poate o să inventezi o explicație. Noapte bună!

***

Articol scris pentru SuperBlog 2017. Recomand din tot sufletul să gustați din ”Fructele mâniei” măcar o dată în viață și să vă acordați din când în când, de cât mai multe ori, răgazul unei plimbări prin deșert cu ”Micul Prinț”. Sunt două cărți absolut mi-nu-na-te! Titlul este un citat din ”Micul Prinț”.