Am cumpărat 6 șervețele cu 25 de lei

Dacă vă așteptați să vă povestesc ce șervețele minunate am găsit, unele cu care abia-abia îți atingi fața după o zi de muncă și te trezești mai proaspătă decât un bebeluș, drept pentru care își merită, evident, banii, atunci nu vă entuziasmați. Nu posed asemenea obiecte minune, dar promit să dau de știre în caz că se întâmplă. Altceva vrea să spună autorul.

Ei bine, aseară am pățit o treabă interesantă, care îmi va fi învățătură de minte. Vedeți voi, acum ceva vreme, când îi cumpăram mamei vopsea de păr din supermarket, casierele mă întrebau dacă am verificat vopseaua. Pesemne că doamnele cliente desfăceau cutiile, se uitau la tuburi și apoi le puneau la loc în cutia greșită. Așa puteai să-ți alegi un blond platinat de pe raft și să te trezești cu părul ca abanosul odată ce treceau cele 40 de minute de acțiune. Sau așa credeam eu.

Aseară am fost la cumpărături în Cora Sun Plaza. Pe lângă niște înghețată tare, tare bună (Betty Blue Pecan praline, dacă n-ați încercat, nu știți ce pierdeți), mi-am luat o cutie de benzi depilatoare. Sau cel puțin așa am crezut. M-am uitat la cutie, am văzut ce scrie pe ea, am văzut prețul, am zis că e ce-mi trebuie, am luat, am plecat spre casa de marcat înghețată. O oră și o cină mai târziu, mi-am amintit că ar trebui să scot benzile din poșetă, că le pot folosi și neplimbate pe la birou. Zis și făcut.
Oare vă puteți imagina fața mea când am desfăcut cutia și-am găsit doar cele șase șervețele de îndepărtat resturile de ceară? Da, da, cum ați citit. Nu era nici măcar o bandă depilatoare în cutia aia. Nici măcar una, una mică. Doar șervețelele. Am dat 25 de lei pe șase șervețele și o învățătură de minte.

empty box

Sursa: esquire.com

Nu mi-a trecut prin cap, vă zic sincer, că trebuie să verific cutia, că poate cineva a avut nevoie de niște benzi gratis. Bine, ele practic n-au fost gratis, știți, că le-am plătit eu, dar să nu intrăm în detalii. Efectiv eu nu m-am gândit că lumea așa face cumpărături azi: vii la supermarket, iei o pâine, o pungă de orez și o sticlă de lapte, apoi desfaci cutia cu benzi depilatoare și le pui în geantă, treci pe la săpun, îndeși unul în buzunar și lași cutia, doar ca să fugi la raionul de fructe și să bagi într-o mânecă și o lămâie pentru orezul cu lapte.

Na, poftim, pare-se că atunci când mă puneau casierele să verific vopseaua, nu se refereau să mă asigur că e aia bună, ci că este. Ce să zic, de acum mă uit în cutii, că-mi place să plătesc pentru lucruri, dar doar pentru alea pe care chiar le cumpăr.
On the bright side, vă dați seama ce bine or să curețe ceara șervețelele astea scumpe? 😆

Advertisements

Lara Fabian la București sau cum să faci o mamă fericită

Am așteptat concertul ăsta timp de opt luni de zile. Când am auzit că vine Lara Fabian în București, eram într-o perioadă în care cântam zilnic în casă ”Je suis malade” și ascultam obsesiv ”Caruso” în interpretarea ei. Când mi-am dat seama că se corelează așa frumos cu ziua mamei mele, am pus mâna pe laptop și-am cumpărat trei bilete, era cadoul perfect. Și chiar a fost cadoul perfect. O bucată dreptunghiulară de hârtie cartonată a smuls mai multe lacrimi și un zâmbet mai larg decât toate buchetele de flori din lume. Am ținut secret totul, am făcut lobby pentru schimbări în program, doar-doar să nu-i stricăm surpriza și să-i dăm cadoul de ziua ei. Ne-a reușit, în seara concertului eu am avut cea mai fericită mamă din lume.

Cum a fost de fapt?

Recunosc cu mâna pe inimă că a fost sub așteptările mele. Am ascultat cu câteva zile înainte și câteva melodii de pe albumul nou și numai una m-a făcut să dau replay, așa că eram cumva pregătită, însă tot n-am reușit să-mi reduc așteptările suficient.
Albumul nou al Larei Fabian, ”Camouflage”, nu este tocmai pe gustul meu. Pot aprecia efortul creativ, apreciez și îmi și plac unele versuri ale melodiilor, însă muzica efectiv nu mă atinge. Compoziția muzicală mi se pare mediocră (da, am zis-o) și, colac peste pupăză, în multe melodii vocea Larei nu este pusă în valoare la adevăratul potențial. Există, desigur și excepții, au fost vreo două melodii care chiar mi-au plăcut, dar per ansamblu, ”Camouflage” nu este un album care să-mi facă mie sufletul să vibreze.

Ce mi-a plăcut la concertul Larei Fabian?

Vocea ei și muzica veche, felul în care m-a făcut să mă simt pe anumite piese, cei mai dragi doi oameni de pe pământ la stânga și la dreapta mea, modul în care literalmente mi s-a ridicat părul pe mâini când a cântat ”Je suis malade”. Femeia asta are o voce pe care e greu să o descriu în cuvinte fără să abuzez de adjective și parcă simți cum își pune sufletul pe tavă în momentul în care cântă (anumite piese cel puțin).
Știam că nu va cânta ”Caruso”, deși în sufletul meu tot am mai sperat un pic, însă faptul că am ascultat live ”Je t’aime”, “Je suis malade”, “Pas sans toi” și ”Adagio” a fost suficient ca să plec de acolo fericită.

”Je suis malade” a fost piesa la care efectiv am simțit furnicături în picioare, parcă simțeam durerea din vocea Larei cum intră în sufletul meu și mă sfâșie. Poate veți crede că exagerez, însă vă rog să aveți încredere, muzica asta nu are doar un impact emoțional asupra mea, ci și unul fizic.

”Adagio” a fost piesa de la bis, pe care am ascultat-o în picioare,  cu mâinile strânse în fața pieptului și sufletul în gât și care m-a făcut să plec din sală cu un zâmbet mare pe față. Cumva, a fost confirmarea finală că, oricât de mult trece timpul, oricât și-ar schimba stilul, orice s-ar întâmpla, Lara îmi va transmite mereu aceleași emoții puternice în momentul în care voi asculta piesele vechi.

M-aș mai duce la un concert al Larei?

Da, m-aș mai duce. Mi-aș ajusta puțin mai  mult așteptările, dar m-aș duce din nou. Viața este despre experiențe și să asculți live ”Je suis malade” este o experiență în sine. Aș repeta-o fără regrete și aș asculta cu răbdare melodiile care mă atrag mai puțin, doar ca să mai simt din nou furnicături în picioare și goluri în stomac.

Momente de rebeliune – capitolul piercing

O spun din capul locului: eu am fost un copil cuminte. N-am avut nicicând ore de ajuns acasă, am învățat mereu bine, la un moment dat în viață am ajuns și să fac curat fără să fiu rugată/presată, ce să zic, copil model.
Dar ca orice copil model, a venit un moment în viața mea în care zeul rebeliunii a zis ”Mă, dar ce cuminte ești tu așa, nu crezi că e momentul să te faci mai cool? Ce-ai zice de un piercing, aa? Hai, că toată lumea își face, uite ce mișto e! Nici nu trebuie să fie prin zone prea complicate, în ureche e mai mult decât suficient.”
Și sămânța aceasta odată plantată a început să crească și să crească până într-o zi când i-a zis mamei ”vezi că eu îmi mai dau o gaură în ureche”. Terminasem generala, mă pregăteam să încep liceul și mama nu s-a împotrivit prea mult. Până la urmă nu cerusem niciodată cine știe ce, era tot mai la modă, se puneau cercei pe bandă rulantă, așa că a zis bine. Și ia uite, că trecem prin fața bijuteriei Coral, nu vrei să intrăm să-ți faci acum?

Și-am intrat cu mama de mână, am zâmbit fericită, am strâns din dinți și cât ai zice ”Au!” m-am trezit cu cercelul în ureche. Măi, măi, tare mândră am mai umblat în ziua aia. Mă durea un pic, dar ce naiba, baba suferă la frumusețe, nu?

rebellion quotes

Banii sau viața? Mai degrabă: cercelul sau urechea?

Am fost tare fericită în prima zi, atât de fericită că eram dispusă să ignor faptul că mă durea și se umflase puțin. Îmi spusese tipa de acolo că e posibil să mă doară, dar că trece în câteva zile, că e important să nu-l scot din ureche și să-l învârt din când în când ca să se formeze gaura. Și-așa am făcut până a doua zi, când deja se umflase prea tare ca să mai pot învârti ceva. Mama insista că nu e în regulă, eu mă țineam tare că n-am nimic, că e ok, că mă deranjează doar puțin. Eram la țară, orele treceau în defavoarea mea, iar în a doua noapte m-am trezit de durere și m-am așezat în fund în pat, cu urechea stângă pulsând și cu teama că e posibil să-mi rămână așa umflată și asimetrică.

Până la urmă, durerea, teama și rațiunea au câștigat procesul cu dorința de a fi cool și cea de a nu renunța și-am luat-o pe mama de aceeași mână de care am ținut-o când mi-am împușcat lobul, am urcat în autobuz și-am plecat val-vârtej la medicul de familie. După vreo zece minute de chin, după o grămadă de dezinfectant, niște pense care simțeam că-mi umblă prin creier, nu prin lobul urechii, după niște lacrimi și teama că o să ajung la chirurgie, am învins! Au reușit să-mi scoată din urechea umflată cercelul buclucaș și din capul de adolescentă ideile de dat găuri prin corp.

În seara aia am dormit în sfârșit liniștită, iar după câteva zile de tratament, m-am refăcut complet. O urmă mică de tot am și acum pe ureche, ca să nu cumva să uit vreodată ce-am pățit și să mă mai apuce vreun dor de cercei extra. N-a fost să fie la mine, ce să mai! A trebuit să mă descurc și să fiu o adolescentă cool chiar și fără a treia gaură în urechi, iar cu ocazia asta am învățat o lecție mare: nu, baba nu trebuie să sufere chiar AȘA de tare la frumusețe. V-aș arăta o poză, sincer, dar pe vremea aia aveam un Nokia 1101, așa că m-am tras în poză pe webcam. Or hardul de la calculatorul ăla nu prea mai cooperează, nu v-am zis că au trecut vreo 11 ani de atunci?

Și, mama, știu că o să citești articolul ăsta, nu-ți face procese de conștiință! Dacă m-ai fi obligat/convins să-l dau jos mai repede probabil că te-aș fi urât și-aș fi rămas cu un ”dar dacăăăă…” pentru toată viața. Așa, m-am lecuit singură, nu-mi mai trebuie piercing cât oi trăi!

 

Lacrimi într-un castron cu lapte

Acum câteva seri am mâncat lapte. Și am plâns. Nu, nu din cauza durerilor de dinți. Am plâns de dor, știi? Am rupt pâinea cu coaja crocantă în bucăți mici și am învârtit-o în laptele cald până s-a înmuiat bine. Am pus puțină sare și mi-am apropiat nasul de castron, am inspirat adânc și am călătorit în timp. Așa mirosea în bucătăria noastră ”de sus, din casă”, în serile în care eu aveam un pic peste un metru, iar tu te așezai în capul mesei, cu umărul stâng lipit de zid și un picior peste celălalt.

După ce am luat primele linguri de lapte mă gândeam oare ce părere ai avea despre faptul că mi-am pus aparat. Nimeni nu știe mai bine decât tine cam cât de serioasă e situația dacă am ajuns să mănânc lapte. Eu, care prefer să stau nemâncată o zi întreagă decât să apelez la varianta asta. Chiar, mai știi cum îmi zâmbeai îngăduitor de pe scaunul tău din capul mesei și mă întrebai ”De ce nu mănânci, măi, tataie, și tu lapte? Are mărăcini?”
Oare mi-ai fi zis că mă chinui, că e prea mare efortul sau m-ai fi privit cald și mi-ai fi spus plin de încredere, asa cum o faceai tot mereu in ultima vreme: ”tu știi mai bine, tataie, faci cum crezi tu că e bine, să fii sănătoasă doar”?

Azi aș fi pus mâna pe telefon și ți-aș fi zâmbit de la distanță, în timp ce ți-aș fi urat la mulți ani din tot sufletul. Pentru că da, mi-aș fi dorit enorm să te mai am mulți ani aproape. Să-ți mai aud vocea la telefon și să-mi mai ascund palma mea mică într-a ta, să mă întrebi dacă sunt bine, să-mi povestești pentru a zecea oară despre cum arătau străzile din Berceni acum 40-50 de ani și să ai grijă să iau toate bagajele la plecare. Și borcanele de compot, și punga cu ceapă și un sfat pentru drum: “Să conduci încet, da? Nu te grăbi prea tare, mai bine întârzii un pic, dar ajungi bine.”

Noi suntem bine, să știi. A fost o iarnă grea, dar e un aprilie călduț, cu soare blând și ți-ar fi plăcut mult, știu eu. Ne pregătim de Paști și să știi că-s fericită și zâmbesc mult. Însă Pastile nu vor mai fi nicicând la fel, iar eu am să plâng întotdeauna când voi mânca lapte cald cu pâine și sare.

Azi, în schimb, am să mă plimb pe o uliță din alt sat și am să aprind o lumânare într-o altă biserică. Am să răscolesc mai mult decât de obicei prin cutia cu amintiri, am să le scot la lumina pe cele mai dragi, am să zâmbesc cu ochii plini de lacrimi și-am să-ți spun în gând, ca de fiecare dată: “Sărut mâna, tataie!”

 

 

Răspunsul este că nu există un răspuns

parents bad news

Nu mi se mai întâmplase de mult să citesc o carte care să-mi provoace atâtea goluri în stomac. M-am surprins deseori lăsând Kindle-ul din mână, privind în gol, încercând să mă pun în pielea vreunuia dintre personaje și revenind la carte doar ca să exclam: ”Oh, Doamneee!” Pe Jodi Picoult o descoperisem odată cu ”Small Great Things”, o carte pe care am citit-o anul trecut și care spune o poveste tristă despre sacul de prejudecăți pe care îl cărăm încă după noi. Nu mă așteptam ca ”My sister’s keeper” să-mi placă la fel de mult și cu atât mai puțin mă așteptam să aibă impactul ăsta asupra mea. Însă citiți mai departe și-o să înțelegeți.

Anna are 13 ani, toată viața înainte și o soră bolnavă de o formă gravă de leucemie. Anna e sănătoasă, însă nu e străină deloc de paturile de spital, de ace mari și intervenții mai mult sau mai puțin invazive. Știți de ce? Pentru că Anna a fost concepută în mod supravegheat, în laborator, pentru a fi donatorul perfect de măduvă (și nu numai) pentru sora ei, Kate. Și Anna n-a pus niciodată la îndoială acest status quo. Până acum. Decizia pe care o ia într-o zi  îi va schimba complet viața și va trasa noi coordonate în familia Fitzgerald.

Sunt atât de multe probleme etice ridicate în cartea asta, care nu-i nici pe departe vreun mare roman dostoievskian, încât nu te mai lasă să învârți liniștită în oala cu mâncare fără să te gândești la Anna, Kate, părinții lor și toți ceilalți oameni implicați în poveste. Când Anna decide că vrea să ia ea însăși deciziile medicale care o privesc, chiar atunci când Kate riscă să moară dacă nu primește un rinichi, echilibrul și-așa precar al familiei Fitzgerald este zdruncinat.

Ce faci când ai un copil extrem de bolnav și afli că niciunul dintre membrii familiei nu este un match perfect pentru a fi donator, însă un membru nou ar putea fi? Ai face un copil pentru a fi ”rezervă” pentru fratele sau sora lui? Cum te raportezi la noul născut, cât de drept este față de el și câtă atenție îi poți acorda de fapt? Eu ce aș face în locul Sarei, mama copiilor? Nu, eu sigur nu m-aș purta așa, n-aș face AȘA CEVA niciodată. Părinții nu-și iubesc unii copii mai mult, cum ai putea acționezi așa? Doamne, dar e mamă, e normal, cum poți trăi văzându-ți copilul murind în fața ta și tu să nu faci nimic? Chiar dacă asta înseamnă să-ți supui un alt copil unor intervenții care nu-s deloc o plimbare în parc și care îi vor schimba indiscutabil viața.

Mi-e greu să explic în cuvinte cât de mult m-a frământat cartea asta. Am întors-o pe toate părțile, atât pe poveste în sine, dar mai ales pe Sara, mama în ai cărei papuci am încercat constant să mă pun. E greu, vă zic, e greu de tot să te gândești ce ai face tu într-o situație de asta. Iar plânsul și luatul câmpilor nu sunt soluții valabile, astea nu-ți țin copilul lângă tine. Sigur, suntem toți plini de valori morale, de principii, de ”eu n-aș face așa ceva niciodată”-uri, de judecăți, de idei privind egalitatea dintre copii și felul în care problemele noastre nu-s neapărat și ale celorlalți și noi acceptăm asta. Dar dacă am avea un copil grav bolnav, iar soluțiile s-ar împuțina văzând cu ochii, putem să știm cum am reacționa la urma urmei?

Despre cartea asta unii vor spune că-i minunată, că doare rău de tot, că te răscolește și te frământă și te ține treaz noaptea. Alții spune-vor că-i îngrozitoare, că prea multă dramă nu face bine, că are prea multe clișee și că la tot pasul dai de coincidențe. La urma urmei, nu despre carte în sine mi-am dorit să scriu de fapt, ci despre ideea asta care, de când am deschis cartea, nu mi-a dat pace: cum știi, ca părinte, că iei cele mai bune decizii pentru TOȚI copiii tăi? Cum știi, ca părinte, că nu-i refuzi niciunuia din ei dreptul de a avea o viață normală? Și, mai important, cum iei tu, ca OM, decizii atât de mari pentru un alt om? Nu despre pediatrul potrivit, despre meniul din diversificare, despre școala, liceul sau facultatea alese, ci despre dacă ar trebui să renunțe la un rinichi sau nu.
Și ce faci dacă, la un moment dat în viață, copilul copilului tău va avea nevoie de un rinichi de la mama sau tatăl lui, iar acesta nu i-l poate da? Pentru că ți-a salvat ție copilul cu ani în urmă și-acum nu-l poate salva pe al lui.

Nu, nu e despre cum a scris Jodi Picoult cartea asta, din câte perspective, cu câte clișee, cu câtă emoție sau despre cum a construit personajele ori despre finalul șocant. E despre mai puțin și despre mai mult de atât. E despre cele mai grele decizii pe care le poate lua vreun om în viața asta, despre principii, valori morale și cum supraviețuiesc ele în situații de criză. Una peste alta, e despre viață și lupte mai importante decât alea de pe câmpurile de bătălie. Și despre niște răspunsuri pe care n-are nimeni de unde să le scoată.

Concluzii? Nu, n-am, cartea asta nu mi-a adus decât întrebări și frământări. În loc de concluzii, las câteva fragmente (am citit cartea în engleză) și o recomandare. Mie mi-a plăcut și o recomand din tot sufletul, dar e grea și doare.

You know how the tightrope guy at the circus wants everyone to believe his act is an art, but deep down you can see that he’s really just hoping he makes it all the way across?
Traditionally, parents made decisions for a child, because presumably they are looking out for his or her best interests. But if they are blinded, instead, by the best interests of another one of their children, the system breaks down.
The answer is that there is no good answer. So as parents, as doctors, as judges, and as a society, we fumble through and make decisions that allow us to sleep at night–because morals are more important than ethics, and love is more important than law.
You can stay up all night and still not count all the ways to lose the people you love.
We are not the first parents to lose a child. But we are the first parents to lose our child. And that makes all the difference.
Half the grown-ups on this planet have no idea who they are, but they get to make decisions for themselves every day.
Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it.

Trei beneficii colaterale ale aparatului dentar

smile mother theresa

Când mi-am pus aparatul dentar mă așteptam, desigur, la schimbări, că doar de asta l-am pus, nu? Mă așteptam să mi se îndrepte dinții văzând cu ochii (mă rog, mai mult văzând cu pozele, ca să fiu sinceră) și să-mi schimb anumite obiceiuri alimentare și de igienă. Însă nu am realizat la început cam cât de mare va fi impactul de fapt, pentru că, credeți-mă, este! Mi-am pus pe listă cele trei beneficii extra pe care le-am identificat în astea două luni de când port aparatul și-am zis să le împărtășesc aici, după cum am promis.

  1. Am renunțat aproape complet la cafea

Dacă ați văzut Gilmore Girls, v-a plăcut și aveți și memorie de elefant, poate vă amintiți o bucată din discursul de șefă de promoție pe care îl ține Rory la terminarea liceului. Zicea așa:

Welcome! We never thought this day would come.

Cred că s-au împlinit 10 ani de când beau cafea și n-am crezut că voi ajunge vreodată spun asta, însă am ajuns să beau cafea numai în weekend. Obișnuiam să beau două cafele pe zi, iar acum beau o cafea pe zi în weekend. La un calcul simplu veți vedea că beau de 7 (șapte!!) ori mai puțină cafea. Mie încă nu-mi vine să cred, vă spun sincer. Nu credeam că am să reușesc așa ceva.
De ce am redus atât de drastic consumul meu de cafea? E foarte, foarte simplu. Cafeaua aia bună, caldă, aromată și îmbietoare la povești îmi îngălbenește dinții. Eu mi-am pus aparat dentar pentru că-mi doresc să-mi păstrez dinții cât se poate de sănătoși o perioadă cât mai lungă de timp, dar și să pot zâmbi cu gura până la urechi, fără să mă proptesc în ”vai, dar ce dinți galbeni am”. Ținând cont că am un smalț destul de slab și o căruță de plombe, o albire dentară nu prea e în plan, așa că am decis să mai renunț la factorii coloranți și să întârzii acest proces. Simplu, nu? N-a fost frustrant, am redus treptat, mai beau ceai verde, mă simt foarte bine cu alegerea asta și parcă simt că aș putea renunța și la cafeaua de weekend, doar că încă nu 🙂

Cu siguranță am să revin cu un articol special dedicat acestui proces, care a început totuși cu ceva timp înainte să-mi pun aparatul, dar care s-a concretizat frumos abia acum. Chiar dacă o beau doar în weekend, cafeaua va rămâne pentru totdeauna, probabil, mica mea plăcere vinovată.

2. Nu mai ronțăi așa de mult între mese

Aparatul dentar implică o igienă orală mult mai meticuloasă, asta știe toată lumea, iar periuța din geantă e acolo ca să fie folosită. Cam după fiecare masă. Și da, masă înseamnă și jumătatea aia de eugenie pe care o mănânci la nervi când nu-ți iese raportul ăla, și o prăjiturică aromată cu ciocolată sau un covrig din ăla bun și călduț cu stafide (covrig moale, da?!). Or când după fiecare gustărică trebuie să te duci iaaar să te speli pe dinți, te gândești de două ori dacă nu mai bine bei un pahar cu apă și dai o tură de birou când nu-ți iese ceva în loc să sfâșii ambalajul de la dulciuri.
Așa mi-am dat eu seama că ronțăiam într-adevăr o grămaaadă de chestii! Mult mai mult decât credeam. Și ce bine acum că am redus considerabil cantitatea asta, tare sper să-mi păstrez obiceiul și în era post-aparat și să nu mai iau gustări din 30 în 30 de minute. E bine și pentru dinți, și pentru stomac, și pentru șolduri. Ahem.

3. Am început să am mai multă grijă de coloana mea

Nu sunt genul de om care să-și neglijeze sănătatea, merg la doctor atunci când mă doare ceva și caut și soluții mai puțin medicamentoase, însă recunosc că de coloana mea nu am avut suficient de multă grijă în ultima perioadă. Nu așa cum ar fi trebuit, în orice caz. Mi-am făcut exercițiile tot mai pe sărite, cu perioade lungi de pauză, am uitat să mă ridic de pe scaun cu orele și am adoptat poziții deloc sănătoase. Însă în momentul în care mi-am pus aparatul, am stat așa cu mine la o cafea (haha!) și m-am gândit ce mutare majoră e asta, prin câte chestii am fost dispusă să trec, ce ușor am acceptat schimbările pe care le implică. Și asta în primul rând pentru sănătate. Păi și atunci, n-ar trebui să fac asta și cu celelate părți ale corpului meu?
M-am reapucat de exerciții (nu, încă nu am reușit să nu ratez vreo zi, dar mai încerc), mă ridic mai des și conștient de pe scaun și mă chinui să stau mai dreaptă mereu. Și aș fi zis că poate n-are treabă cu aparatul, ci cu faptul că atunci când stau mult jos sau merg mult pe jos, apar durerile de spate, însă nu e chiar așa. De fiecare dată când dau cu limba pe brackeți sau mă îndrept spre baie cu periuța în mână, mă surprind îndreptându-mi coloana sau ridicându-mă de pe scaun și plimbându-mă prin birou. E ceva!

Și asta e doar așa, o listă scurtă, pe lângă faptul că zâmbesc tot mai mult. Despre rezervele necunoscute de încredere și energie, pe care am descoperit abia acum că le am, am să povestesc într-un episod viitor, când o să-mi ating niște obiective și o să le pot împărtăși 🙂

Până atunci, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

Borg vs. McEnroe. Mental, rivalitate și feluri diferite de a fi campion

The fifth set is not about tennis. It’s about nerves.

Boris Becker

De când tenisul mi-a intrat încet, încet pe sub piele, de am ajuns să îmi fac uneori programul social în funcție de fazele superioare ale vreunui turneu interesant, am început să mai arunc priviri într-o parte și în alta, să mai citesc câte un material sau să mă bucur de o cronică de meci scrisă într-un mod inedit, una peste alta – să-mi alimentez pasiunea.
Așa că pe lângă meciuri per se sau bucăți din meciuri mai noi sau mai vechi vizionate pe Youtube, urmăresc conștiincios site-ul Treizecizero, citesc cronicile din timpul Grand Slam-urilor de pe mirceamester.ro și sunt prietenă bună și cu site-urile WTA și ATP sau cu cele ale turneelor, în perioada în care se desfășoară. Mi-am cumpărat cele două ediții Treizecizero Pe curat, pe care trebuie să recunosc că nu le-am parcurs încă din scoarță în scoarță (ce vreți, mai am și alte pasiuni, gen cititul de cărți), iar de curând mi-am propus să mai introduc în program din când în când și câte un film cu tematică tenisistică.

Am început acum vreo două săptămâni cu ”Borg vs. McEnroe”, un film care ilustrează rivalitatea dintre două nume mari ale tenisului, suedezul Björn Borg și americanul John McEnroe. Monumentul de disciplină și calmitate, the Ice-Borg, cum a mai fost poreclit – pe de o parte și bomba cu ceas, gata din clipă în clipă să explodeze pe teren certându-se cu publicul și arbitrii – pe de altă parte.
E adevărat că filmul îl are parcă în centru pe Borg și se concentrează într-o măsură mare asupra turneului de la Wimbledon din 1980, creând pas cu pas o atmosferă tot mai tensionată până în marea finală. Cu toate astea, ne transpune în mod repetat cu ani și ani în urmă, pe ambele continente, în Europa mai mult decât în America, pentru a ne arăta cam cum ajung marii campioni ceea ce sunt, care sunt mecanismele pe care și le construiesc pentru a-și putea îndeplini obiectivele, care sunt slăbiciunile și punctele lor forte, cum le depășesc și cum le valorifică, cum ajung până la urmă să se întâlnească în finala unuia dintre cele mai importante turnee din circuit.

În 1980, Borg avea 24 de ani, era lider mondial și câștigase trofeul de la Wimbledon timp de patru ani consecutiv. Părea un monument de calmitate, trata meciurile pe sistemul ”punct cu punct” și păstra constant pe buze un zâmbet concentrat. Își planifica, deși e mult spus ”își”, nunta cu Mariana Simionescu (da, s-au căsătorit în România, nu, nu mai sunt împreună) și se bucura de toată atenția presei și a publicului larg. Și a doamnelor. În 1980, singurul lucru care putea sta în calea celui de-al cincilea titlu consecutiv la Wimbledon era McEnroe. Americanul ambițios care, deși avea doar cu trei ani mai puțin, părea un adolescent răsfățat, care nu suporta ideea că greșește, care țipa la arbitri și se certa cu publicul.

Pe parcursul turneului, fiecare îi urmărește meciurile celuilalt, iar McEnroe pare că reușește să-i intre în minte lui Borg, care începe să-și pună întrebări și să resimtă presiunea tot mai mare.

Nimănui n-o să-i mai pese că am câștigat titlul de patru ori la rând. Toți își vor aminti că l-am pierdut acum.

Sigur, punctul culminant este însăși finala de pe iarba englezească, cele cinci seturi ce au rămas în memoria lumii tenisului. Nu vă spun cum se termină meciul, însă vă spun doar atât: McEnroe a salvat șapte (7!) mingi de meci în setul al patrulea, patru dintre ele în tie-break-ul epuizant de 34 de puncte, iar câștigătorul s-a stabilit în actul final. Acolo unde, așa cum bine spunea Boris Becker, nu mai e despre tenis, e despre minte.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că, deși cei doi sunt percepuți a fi două personalități complet opuse, filmul ne arată că lucrurile sunt mai complicate de atât. În fapt, Borg era și el un vulcan, doar că își construise în timp un mecanism complex prin care să-și controleze comportamentul și reacțiile. Avea un milion de fixuri (iar Mariana Simionescu chiar confirma treaba asta într-un interviu), de superstiții, voia să controleze lucrurile în cele mai mici detalii, iar toate astea doar ca să nu explodeze pe teren. Așa cum o făcea mai tânărul lui adversar, a cărui imagine a avut destul de suferit în primii ani ai carierei tocmai din pricina asta.

Actorii sunt EXTREM de bine aleși dacă mă întrebați pe mine. Shia LaBouef în rolul lui McEnroe face o treabă minunată, iar Sverrir Gudnason nu m-a lăsat niciun moment să cred că n-ar fi Borg. Pur și simplu am simțit pe tot parcursul filmului că de fapt anii nu au trecut, iar cel de pe ecran este însuși suedezul care a deschis moda backhand-ului cu două mâini.

borg mcenroe

Sursa: awfulannouncing.com

Scena de final, în care cei doi au o conversație în aeroport (din aia cu vorbe, nu cu mingi de tenis) este probabil în mod intenționat construită așa cum este. Ca să ne arate încă o dată cât de similari erau cei doi, deși pentru publicul larg constituiau două extreme, și ca să anticipeze prietenia care s-a legat în timp între cei doi. Cine ar fi zis, hm?

borg mcenroe friends

Sursa: cnn.com

Nu știu dacă filmul ar fi pe placul oricui, mai ales dacă nu sunteți împătimiți ai tenisului. Cu siguranță n-aș fi apreciat filmul acum 4-5 ani, când n-aveam nici în clin, nici în mânecă eu cu acest sport, însă da, îl recomand din suflet dacă vreți să intrați puțin în culisele vieții de campion, dacă nu vă așteptați la un film rapid, cu multă acțiune și răsturnări de situație. Bine, pe acestea din urmă le veți vedea totuși în meci. În acel meci de cinci seturi în care mentalul este cel care dictează ritmul în ultimul act și despre care se va vorbi probabil mulți ani de acum încolo.

The 1980 Wimbledon final with Borg – that’s the one I was most proud of to be part of. It’s talked about as one of the best matches people have seen so that certainly elevated me in a lot of different ways (…). (John McEnroe)

Vizionare plăcută!