Îmi pare rău, dar nu prea

Ziceam în articolul anterior că vă povestesc cum mă fac inventatoare, dar nu vă spun. Nu azi. De răzgândit nu m-am răzgândit, că nu e pe vrute, dar momentan nu m-am hotărât ce inventez şi atunci ce rost are să spun nişte abureli, nu? În schimb, ieri am avut o revelaţie, m-a lovit inspiraţia aşa  în genul lui Nichita Stănescu: “O secundă, o secundă/ Eu l-am fost zărit în undă” şi mi-am amintit de nişte situaţii în care noi, oamenii, reacţionăm altfel decât ar fi normal. Nu ştiu, is it just me, sau i se mai întâmplă cuiva să râdă în situaţii critice/triste/serioase?  Hai să vă zic când şi cum (că de ce n-am idee) am reacţionat eu (sau oamenii cunoscuţi mie) complet aiurea.

Unu. Acum puţin timp, să tot fie vreo două săptămâni, mama era să moară lângă mine, iar eu râdeam ca nesimţita. Cum stăteam noi de vorbă, ea ia o gură de apă din pahar că îi era, vasăzică, sete. Eu pesemne că am spus ceva amuzant, nu mai ştiu ce, că eu sunt amuzantă şi spirituală mereu  iar ea s-a amuzat până s-a înecat. Nu vă pot descrie în ce fel se înroşise şi cum arăta, că acum nu-mi mai vine a râde, dar atunci mă chinuiam să o ajut şi nu puteam pentru că eram prea ocupată să râd. Ce naiba s-a întâmplat în creierul meu atunci de nu am putut să reacţionez decât aşa…asta nu mai ştiu. Dar ştiu că nu a fost ultima oară, simt eu.

Doi. Când eram mică îmi petreceam toate vacanţele de vară la bunici, iar când am împlinit 8 ani am primit cadou o bicicletă. După ce am învăţat eu să manevrez vehiculul, m-am găsit să-mi exersez calităţile de profesoară pe o verişoară. I-am predat eu regulile de bază şi tot ce am crezut că trebuie să ştie şi după ce am considerat că e aptă să iasă pe stradă, m mers cu ea la plimbare: ea pe bicicletă, eu pe lângă ea să mă asigur că nu se întâmplă ceva (haha!). La un moment dat venea un tir din spate, ne-am impacientat amândouă că nu prea mai aveam spaţiu, ei au început să-i tremure mâinile, eu n-am reuşit să trag de ghidon şi ea a căzut într-un şanţ. Şi a căzut şi bicicleta. Peste verişoară. Care credeţi că a fost prima mea reacţie? “Aoleeeuuu, bicicleta meaaaa!”. Abia după asta am întrebat-o pe ea dacă e bine. Nu am scuza că “eram mică” pentru că după aia mi-am dat seama imediat că e mai important să nu fi păţit ea ceva, decât fierul bicicletei, dar prima reacţie a fost alta.

Trei. Ca orice copil, am avut şi experienţe mai dureroase, aşa cum a fost cea în care mi-am spart arcada. S-a întâmplat în joacă, normal: aşa bine m-am sincronizat cu o prietenă, încat am reuşit ca eu să mă aplec şi să mă ridic exact în acelaşi timp în care ea se dădea jos de pe un gard. Şi-a sprijinit şi ea piciorul pe ochiul meu, ce mare lucru? Nu vă descriu ce era pe faţa mea că nu-mi face plăcere să-mi amintesc, dar m-am dus la mama să mă rezolve. Primul ei replică nu a fost, aşa cum ar fi trebuit, “Ce ai păţit?”, ci “Veeezi, dacă nu eşti atentă, dacă nu eşti cuminte?”. Sigur că pe urmă tot ea mi-a făcut ceai de muşeţel două săptămâni, dar prima ei reacţie a fost tot aiurea.

Astea sunt numai primele trei care mi-au venit în minte, mai am de-astea cu kilu’, dar e de ajuns, că trei e număr magic, de basm aşa. Eu tot încerc să mă autoeduc, să reacţionez raţional şi ca un om matur în situaţii critice, dar nu pot. Ce pot să faaaac?

Sincer mă întreb dacă mai e cineva care are experienţe de astea, că vreau să ştiu dacă e cazul să-mi fac probleme şi o programare la un terapeut. Să-mi fac?

Sursa foto.

7 thoughts on “Îmi pare rău, dar nu prea

  1. faza cu “aoleuuuu bicicleta mea” cred ca se regaseste in amintirile oricui. adica… nu neaparat cu bicicleta, dar cu obiecte din astea.
    eu nu imi mai amintesc acum, dar… sunt destule asa :))

  2. Bicicleta ca bicicleta, dar sa vezi dak ai fost vorba de o masina :>

    Unu. E foarte bine ca iti pui astfel de intrebari, dai dovada de un comportament proactiv, asta e cea mai buna metoda sa iesi din tiparele clasice

    Doi. Toata lumea se comporta “irational”, mai mult sau mai putin, depinde la ce ne raportam (irationalitate provenita tocmai din faptul ca nu avem un sistem de valori absolute la care sa putem raporta orice, oricand, oricum)

  3. Pingback: Mă simt băgată în seamă « Fingerprints

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s