Adam şi Eva

Particip la concursul organizat de librăria online libris.ro şi blogul Cronicile Ancuţei.

 

Vi s-a întâmplat vreodată să întâlniţi o persoană total necunoscută pe stradă şi totuşi să tresăriţi în momentul în care privirile vi se întâlnesc? Să simţiţi un gol formându-se în stomac şi să aveţi senzaţia aia ciudată că vă ştiţi parcă dintotdeauna? Dacă nu, poate nu e timpul pierdut, iar dacă da…ce explicaţie aţi găsit? Dacă nu aţi găsit încă una, vă recomand să citiţi “Adam şi Eva”, romanul cel mai iubit de către autorul său, Liviu Rebreanu.

Cartea porneşte de la acceptarea ideii de reîncarnare şi a faptului că sufletul uman nu-şi poate găsi liniştea decât atunci când îşi întâlneşte perechea, când reîntregesc împreună cuplul androginic. Desigur, o viaţă pământească nu îi este de ajuns pentru acest lucru, aşa că i se “pun la dispoziţie” şapte; la sfârşitul ultimei vieţi, sufletul trebuie să-şi fi împlinit povestea de dragoste cu perechea sa, chiar dacă aceasta a durat o perioadă scurtă de timp, pentru a putea trăi în pace eternitatea.

Poate că romanul nu este o capodoperă din punctul de vedere al scriiturii, dar mie mi se pare că viziunea este extrem de interesantă şi îndeamnă la reflecţie. Oare filmul vieţilor o să mi se deruleze într-o singură clipire din ochi la sfârşit? Asta m-am întrebat eu citind “Adam şi Eva”, în ciuda opţiunii mele spirituale, pentru că sunt de părere că dacă începi să citeşti cartea cu mintea deschisă este aproape imposibil să nu-ţi pui nicio întrebare, să respingi complet ideea ei. Indiferent că eşti creştin, musulman, ateu, agnostic, filosof, om de ştiinţă, indiferent că eşti convins de existenţa unei divinităţi sau crezi în teoria Big Bang-ului, îndrăznesc să cred că măcar pentru o secundă îţi vei pune o întrebare de acest gen: “Oare…?”

Pe lângă subiect, un lucru care mi-a plăcut la această lectură a fost faptul că m-a plimbat prin şapte epoci diferite din istoria universală, lucru care m-a făcut să-mi doresc să aflu mai multe despre ele. Am fost deci în India, Egipt şi Mesopotamia, dar şi în Roma lui Tiberius, în Germania în jurul anului 1000, în Franţa din timpul revoluţiei şi, în final, în Bucureştiul nostru. În plus, m-a surprins plăcut modul în care “aluatul” din care este modelat personajul se schimbă de la un capitol la altul. Acum este un călugăr de o religiozitate fanatică, iar în capitolul imediat următor este un medic, ateu convins şi adept al revoluţiei franceze, făcându-te să te întrebi: sigur acesta e acelaşi suflet?

Aşadar, recomand cartea asta pentru că este o lectură plăcută şi captivantă, deşi e posibil ca unor cititori să li se pară că fiecare capitol se termină oarecum prea brusc. Mie asta mi s-a părut parte din farmecul romanului, unul din lucrurile care mi-au menţinut vie atenţia pe parcursul lecturii. În general, mi se pare că a reciti cărţi înseamnă a rupe din timpul alocat unor lecturi noi, dar, fiindcă sunt sigură că o voi înţelege puţin altfel mai târziu, voi reciti cu siguranţă “Adam şi Eva” .

 

Îmi pare rău, dar nu prea

Ziceam în articolul anterior că vă povestesc cum mă fac inventatoare, dar nu vă spun. Nu azi. De răzgândit nu m-am răzgândit, că nu e pe vrute, dar momentan nu m-am hotărât ce inventez şi atunci ce rost are să spun nişte abureli, nu? În schimb, ieri am avut o revelaţie, m-a lovit inspiraţia aşa  în genul lui Nichita Stănescu: “O secundă, o secundă/ Eu l-am fost zărit în undă” şi mi-am amintit de nişte situaţii în care noi, oamenii, reacţionăm altfel decât ar fi normal. Nu ştiu, is it just me, sau i se mai întâmplă cuiva să râdă în situaţii critice/triste/serioase?  Hai să vă zic când şi cum (că de ce n-am idee) am reacţionat eu (sau oamenii cunoscuţi mie) complet aiurea.

Unu. Acum puţin timp, să tot fie vreo două săptămâni, mama era să moară lângă mine, iar eu râdeam ca nesimţita. Cum stăteam noi de vorbă, ea ia o gură de apă din pahar că îi era, vasăzică, sete. Eu pesemne că am spus ceva amuzant, nu mai ştiu ce, că eu sunt amuzantă şi spirituală mereu  iar ea s-a amuzat până s-a înecat. Nu vă pot descrie în ce fel se înroşise şi cum arăta, că acum nu-mi mai vine a râde, dar atunci mă chinuiam să o ajut şi nu puteam pentru că eram prea ocupată să râd. Ce naiba s-a întâmplat în creierul meu atunci de nu am putut să reacţionez decât aşa…asta nu mai ştiu. Dar ştiu că nu a fost ultima oară, simt eu.

Doi. Când eram mică îmi petreceam toate vacanţele de vară la bunici, iar când am împlinit 8 ani am primit cadou o bicicletă. După ce am învăţat eu să manevrez vehiculul, m-am găsit să-mi exersez calităţile de profesoară pe o verişoară. I-am predat eu regulile de bază şi tot ce am crezut că trebuie să ştie şi după ce am considerat că e aptă să iasă pe stradă, m mers cu ea la plimbare: ea pe bicicletă, eu pe lângă ea să mă asigur că nu se întâmplă ceva (haha!). La un moment dat venea un tir din spate, ne-am impacientat amândouă că nu prea mai aveam spaţiu, ei au început să-i tremure mâinile, eu n-am reuşit să trag de ghidon şi ea a căzut într-un şanţ. Şi a căzut şi bicicleta. Peste verişoară. Care credeţi că a fost prima mea reacţie? “Aoleeeuuu, bicicleta meaaaa!”. Abia după asta am întrebat-o pe ea dacă e bine. Nu am scuza că “eram mică” pentru că după aia mi-am dat seama imediat că e mai important să nu fi păţit ea ceva, decât fierul bicicletei, dar prima reacţie a fost alta.

Trei. Ca orice copil, am avut şi experienţe mai dureroase, aşa cum a fost cea în care mi-am spart arcada. S-a întâmplat în joacă, normal: aşa bine m-am sincronizat cu o prietenă, încat am reuşit ca eu să mă aplec şi să mă ridic exact în acelaşi timp în care ea se dădea jos de pe un gard. Şi-a sprijinit şi ea piciorul pe ochiul meu, ce mare lucru? Nu vă descriu ce era pe faţa mea că nu-mi face plăcere să-mi amintesc, dar m-am dus la mama să mă rezolve. Primul ei replică nu a fost, aşa cum ar fi trebuit, “Ce ai păţit?”, ci “Veeezi, dacă nu eşti atentă, dacă nu eşti cuminte?”. Sigur că pe urmă tot ea mi-a făcut ceai de muşeţel două săptămâni, dar prima ei reacţie a fost tot aiurea.

Astea sunt numai primele trei care mi-au venit în minte, mai am de-astea cu kilu’, dar e de ajuns, că trei e număr magic, de basm aşa. Eu tot încerc să mă autoeduc, să reacţionez raţional şi ca un om matur în situaţii critice, dar nu pot. Ce pot să faaaac?

Sincer mă întreb dacă mai e cineva care are experienţe de astea, că vreau să ştiu dacă e cazul să-mi fac probleme şi o programare la un terapeut. Să-mi fac?

Sursa foto.

Astenie de primăvară

Zice-se că nu e bine să lauzi un copil prea mult, că imediat şi-o ia în cap şi începe a face mofturi. Apoi, dacă-i aşa, înseamnă că primăvara asta de pe la noi e un copil mic şi răsfăţat. Nici n-am apucat bine să zicem că-i frumoasă şi-i stă bine soarele pe cer, că a şi început să creadă că toate i se cuvin şi că poate să ne aducă nori, vânt şi ploi după pofta inimii ei. Nu ştiu cum să vă spun, vorba cântecului, dar pe mine mă deprimă vremea asta închisă şi nici nu vreau să mă gândesc cum va fi când o să plouă.

Cum lucrurile “bune” nu vin niciodată singure (yay!) , eu am un maldăr de lucruri de făcut, o “TO DO – list” cât China, puţin timp, iar chef…şi mai şi. Mi-am scris lista pe o coală colorată şi i-am făcut steluţe şi am stilizat literele, toate astea în speranţa că or să fie mai uşor de rezolvat sau o să-mi ocupe mai puţin timp sau, cel mai bine, o să se rezolve toate singure. Din păcate, n-am reuşit decât să mai pierd zece minute din preţiosu-mi timp făcând pe artista. Aşadar, m-am conformat cu gândul că n-am scăpare şi fix după ce apăs “Publică” la articolul ăsta am zbughit-o. Deci da, în timp ce voi veţi citi acest neinteresant articol despre neinteresanta mea viaţă în această neinteresantă perioadă de primăvară tristă, eu voi fi cu caietele de economie în braţe, învăţând despre inflaţie şi creştere economică (nu e cazul la noi, nu vă impacientaţi!)

Acestea fiind spuse, să ne citim cu bine cât mai curând. O să vă spun despre cum mă fac inventatoare.

Cheers!

Sursa foto.

Când ne civilizăm?

Aşa ne întrebau ăştia de la ştiri azi dimineaţă, în timp ce umblau într-un sac de gunoi.  Cu alte cuvinte, când sortăm şi noi gunoiul, când învăţăm să punem sticla la sticlă, hârtia la hârtie, plasticul unde trebuie şi pe cel menajer separat? Mno bine. Hai să ne civilizăm. Mie îmi place ideea, mai ales că din reciclare avem multe beneficii, aşa că eu am zis că-mbrăţişez astfel de iniţiative.

Până aici, toate bune şi frumoase, soarele străluceşte, iar Târgoviştea a fost printre primele oraşe care au înlocuit pubelele obişnuite cu din alea selective. N-am înţeles de ce sunt doar două feluri: unele negre pentru gunoi menajer, altele albastre pentru sticlă+plastic+hârtie, dar fie. Am acceptat şi mărirea taxei pentru colectare; bine, nu că aş fi avut de ales, dar na, ziceam. Dacă înainte plăteam cam 7-8 lei pe lună, acum dăm 16, dar ce nu facem pentru mediu, nu? Bun. Şi ne-am pus pe sortat. Adică eu şi probabil o mică parte a populaţiei cu care convieţuiesc. Eforturile noastre au reprezentat însă cantitate neglijabilă, căci restul lumii nu părea să fie prea interesată, aşa că tot după capul lor le-au pus sau, mai bine spus, după lenea lor.

Eheee, dar până la urmă s-a dovedit că ăia care au avut inspiraţia să le pună la grămadă au ieşit în câştig. De ce? Pentru că ei nu au pierdut timpul cu munca în zadar, cum am făcut eu. Pentru că domnii gunoieri au fost surprinşi în timpul muncii de una din vecinele mele, care ducea gunoiul fix atunci. Gunoiul sortat, să ne înţelegem. Discuţia:

Vecina: Nu vă supăraţi, mi se pare mie sau dumneavoastră goliţi toate pubelele în acelaşi container? Domnul (senin!): Da! Vecina (stupefiată!): Păi aşa trebuie sau s-a întâmplat ceva astăzi sau…? Domnul: Nu, doamnă, aşa le punem pe toate! Vecina: Păi şi atunci ce rost mai are că eu vin aşa, ca acum, cu el sortat? Adică eu pierd vremea ca fraiera ca să le amestecaţi dvs.? Domnul (cu un zâmbet reţinut în colţul gurii): Nu ştiu, doamnă, eu aşa am dispoziţie să fac, aşa fac!

Acuma ziceţi şi voi, cu ce drept mai vin ăştia la mine să-mi zică: “Eşti o vacă necivilizată, nu iubeşti mediul! Te doare mâna să le pui separat?” când ăsta ar fi un efort inutil? Cooperativa Munca în Zadar gen, mutată la mine acasă. Nu, mulţumesc, am lucruri mai bune de făcut. Deci nu mai fac muncă patriotică până când nu văd (cu ochii mei, da!) că eu le pun separat, dar şi ei le colectează separat şi într-adevăr tot acest proces are o finalitate. Alta decât să-mi sustragă mie cei 8 lei în plus degeaba!

Chiar sunt curioasă, oare în ce oraşe gunoiul sortat de populaţie e colectat de firmele responsabile tot selectiv?

Sursa foto.

Cinci produse …

… care ne-au făcut viaţa mai uşoară! De ceva timp, centrala mea termică are o criză de personalitate, aşa că apa caldă funcţionează doar la baie şi asta după rugăminţi fierbinţi şi prin nişte tehnici de “păcălire” a respectivei. Ei bine, sper ca mâine să se rezolve problema ca să nu mai stau cu un morcov în diverse părţi ale corpului, măcinată de gândul că în orice secundă îmi poate administra un duş rece. La propriu.

Ehee…şi tot reflectând eu la această problemă de maximă importanţă, mi-au venit în minte nişte produse aparent banale, pe care le utilizăm cu regularitate astăzi şi fără de care viaţa noastră n-ar mai fi fost atât de comodă, să zicem.

1. Absorbantele – pentru că fac parte din viaţa noastră, a fetelor, vrem-nu vrem şi sunt comode şi practice şi igienice şi ne simţim în siguranţă datorită lor. Nu zic că n-aş fi putut trăi fără ele, dacă nu cunoşti ceva nu are cum să-ţi fie indispensabil, doar că ar fi fost mult mai neplăcut. Îi mulţumesc sincer inventatorului/inventatoarei lor, chiar dacă iniţial le făcuse doar pentru artiste.

2. Scutecele de unică folosinţă – cu astea nu am încă experienţă, dar…viitorul sună bine, ca să mă exprim plastic 🙂 O compătimesc sincer pe mama şi la fel şi pe celelalte femei care au crescut copii acum mai bine de 15 ani, cu scutece de bumbac, fierte şi sterilizate şi tot ce mai implică. Ce mă bucur că m-am născut mai încoace.

3. Batistele de hârtie/şerveţelele de nas – nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de prin ultimul an de grădiniţă n-am mai folosite batiste de bumbac. Atunci nu mi se părea chiar aşa trist, dar acum nu-mi mai sună bine deloc. Astea din hârtie sunt comode şi igienice şi, deşi nu ştiu cât câştigă copacii la afacerea asta, eu mă bucur de ele zilnic. Îmi amintesc că în clasele mici aveam controlul zilnic: unghiile tăiate şi curate şi două batistuţe în buzunar. Cam jumătate din clasă foloseam din cele de hârtie. Mulţumesc şi pentru astea!

4. Pixurile cu gel – să nu credeţi că am în cap numai d-astea de igienă! Am fost învăţată să scriu cu stiloul şi, să vă fac o mărturisire, plănuiesc să reiau activitatea într-un viitor nu ştiu cât de apropiat, din diverse motive. Dar pixurile sunt mai practice şi mai rapide şi mai puţin predispuse la a păta. Problema e că uneori vrei (adică eu, cel puţin) să scrii ceva care să pară puţin mai sofisticat, dar nu atât de sofisticat încât să înmoi peniţa în Pelikan (da, cerneala copilăriei!). Sau vrei doar să alunece pixul pe hârtie mai uşor decât se întâmplă la cele cu pastă. Şi atunci: trăiască pixurile cu gel! Sunt mai comode şi reprezintă o soluţie de compromis destul de satisfăcătoare, zic eu.

5. Ramele de ochelari din plastic – eee, asta e pentru avizaţi, ce să facem. E vorba de cei de vedere, să ne înţelegem. Pentru mine, mioapă that is, este crucial să am ramele ochelarilor din plastic. Nu, nu de fiţă. Primii mei ochelari au avut ramă de metal, cu binecunoscutele perniţe care se sprijină pe nas, deci nu îmi dau cine ştie ce aere; ba chiar sunt unele rame metalice care mi se par mai faine şi mai chic, deci nu asta e problema. Am o piele incredibil de fraieră (a se citi “sensibilă ca naiba”), aşa că nici acum, după patru ani de când am trecut la cele de plastic, nu mi-au dispărut urmele lăsate de ele (ele, perniţele adică). Nu mai vreau, mulţumesc. Deci, viaţă fericită urmaşilor celui/celei care a venit cu ideea asta.

Eh, uite cam astea sunt alea cinci care mi-au venit în cap aşa ca fulgerul şi sunt convinsă că mai sunt. Dă cineva mai mult? 😛

Sursa foto.

Scrisul – o oglindă?

Pe când eram în clasa a opta, profa noastră de chimie s-a îmbolnăvit, aşa că ne-au adus o înlocuitoare. Acuma, eu nu eram tocmai cea mai pasionată de chimie, dar doamna respectivă, pe lângă molecule şi compuşi chimici,avea şi cunoştinţe grafologice şi mi-amintesc că mi-a interpretat şi mie scrisul la un moment dat. Nu-mi mai amintesc aproape nimic din ce mi-a zis, ştiu doar că a menţionat faptul că literele mele sunt legate între ele. Nu mai ştiu dacă era de bine sau de rău. Om vedea mai jos.

Ei bine, zilele astea, în timp ce scriam una din multele teme pe care le am, mi s-a aprins un beculeţ şi m-am pus pe citit despre scrisul de mână şi modul în care ne reflectă el personalitatea. Am descoperit o groază de informaţii interesante; pe unele chiar le cred, în legătură cu altele am unele dubii, pentru că mi se par mult prea relative. Am făcut, deci, o sinteză şi o împart cu voi, poate vă serveşte drept oglindă 🙂

E ştiut că, la fel ca vocea sau amprentele digitale, scrisul diferă de la o persoană la alta şi o literă mai rotundă sau o înclinaţie mai mare pot sublinia uneori trăsături de caracter definitorii. Ce anume trebuie să luăm în considerare când ne analizăm scrisul?

Mărimea scrisului

Dacă un scris foarte mic indică o personalitate artistică, iar un scris mic – un intelectual, o persoană meticuloasă, ei bine, un scris mare trădează un om afectuos, de încredere şi vorbăreţ, pe când un scris foarte mare defineşte un om care nu suportă criticile şi tocmai de aceea are succes întotdeauna. Dacă ai un scris mediu, eşti o persoană echilibrată, mai potrivită în afaceri decât în acordarea unor servicii.

Scrii constant, cu litere de aceeaşi mărime? Înseamnă că ai o minte metodică. Dacă mărimea literelor tale descreşte, atunci eşti îndemânatic şi chiar şiret, pe când dacă literele tale se măresc înseamnă că ne poţi uimi cu sinceritatea ta.

Stilul liniilor/rândurilor de bază

Liniile drepte indică o persoană cu multă voinţă, dar care poate fi chiar rigidă dacă acestea sunt perfecte. Liniile uşor neregulate denotă că ai aptitudini în mai multe domenii sau măcar capacitatea de a le percepe. O pantă descrescătoare indică un punct de vedere mai pesimist, pe când una ascendentă dovedeşte că persoana este ambiţioasă şi optimistă, dar poate să vorbească destul de mult dacă panta e foarte ridicată.

Liniile coborâte (adică acelea care coboară spre jumătate, dar se ridică spre sfârşit) sunt specifice persoanelor care încep lucrurile fără tragere de inimă, dar se entuziasmează pe parcurs şi termină totul cu bine. Liniile ridicate, dimpotrivă, denotă persoane care pornesc entuziast, dar se descurajează uşor şi o lasă baltă.

Spaţierea

Între rânduri

Nişte rânduri foarte apropiate indică o personalitate confuză, pe când cele cu o spaţiere mare sunt specifice oamenilor grijulii, metodici şi inteligenţi. Nu te încadrezi la niciuna din cele două categorii? Atunci eşti o persoană echilibrată, clară în gândire şi care nu se grăbeşte.

Între litere

Scrisul cursiv ( literele fiecărui cuvânt sunt legate între ele) – oamenii cu un astfel de scris sunt fermi, pozitivi, ies în evidenţă, lucrează într-un mod rafinat şi sunt perfecţionişti. Scrisul spart (câteva litere sunt deconectate) – indică abilitatea de a judeca al oamenilor caracter, pare ritmic şi implică o gândire uniformă, cu mici sclipiri de inspiraţie. Scrisul întrerupt (toate literele sunt separate) este specific oamenilor creativi, iubitori de artă şi natură, deşi uneori par a trăi în propriile iluzii. A nu se confunda cu scrisul de tipar!

Între cuvinte

Scrisul mic şi înghesuit – le aparţine persoanelor extrem de expresive, precaute în probleme legate de bani, care fac afaceri profitabile şi sunt suspicioase. Scrisul cu spaţiu mare între cuvinte – e al oamenilor expresivi, dar extravaganţi, exhibiţionişti, dar activi din punct de vedere social, care trebuie să aibă grijă la bani, pentru că sunt cam risipitori.

Forma literelor

Literele rotunjite sunt ale unor persoane un pic leneşe, capricioase, dar iubitoare de pace şi care respectă regulile, pe când cele ascuţite aparţin oamenilor plini de viaţă şi energie, care vor să conducă, dar sunt cam agresivi şi vor rezultate imediate. Literele tip, simple şi fără decoraţii indică meticulozitate, spirit practic şi o persoană muncitoare.

Literele egale indică o persoană grijulie şi conştientă, care nu-şi neglijează datoriile, pe când cele inegale reflectă oameni de încredere, dar care aleg deseori calea cea mai uşoară. Literele care se măresc subliniază un comportament restricţionat, al unor oameni care doresc să se afirme şi să obţină rezultate pe căi cinsite, iar cele care se micşorează reflectă o personalitate cu tact şi prietenoasă, un om onest în afaceri şi care se foloseşte bine de relaţiile sale.

Ce ar mai fi de ştiut: un scris înclinat spre dreapta indică o persoană caldă, afectuoasă, care “gândeşte” cu inima, pe când dacă scrii înclinat spre stânga, grafologii spun despre tine că faci eforturi să te autoncenzurezi, nu-ţi exprimi mereu sentimentele şi eşti catalogat deseori a fi rece şi indiferent. Cei care scriu vertical sunt cei care încearcă mereu să-şi ţină sentimentele sub control şi pentru care acestea sunt mai puţin importante decât raţiunea.

Cam asta este selecţia pe care am făcut-o eu, ce mi s-a părut mie mai sugestiv. Aşa cum am spus, nu cred că ne încadrăm toţi în aceste tipare, dar apreciez faptul că nu orice pagină scrisă de o persoană este considerată de grafologi obiect de studiu, ci cu precădere paginile de jurnal sau cele în care oamenii nu au scris încordaţi şi presaţi.Aşadar, paginile scrise la examene, după o dictare rapidă sau când iei notiţe la un profesor care vorbeşte foarte repede nu sunt tocmai relevante pentru a ţi se creiona un portret pornind de la scrisul de mână 🙂

La o analiză rapidă, aş zice că sunt echilibrată, am o minte metodică şi aş fi potrivită în afaceri, am aptitudini în mai multe domenii (eu am zis că mă duc la Românii au Talent!) , sunt fermă, pozitivă şi perfecţionistă, am spirit practic şi sunt totuşi afectuoasă. Sună prea perfect, uite de aia îmi pare mie relativă ştiinţa asta 🙂

Scrisul tău ce spune despre tine?

Sursa foto.

Pastile împotriva durerii altora

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă şi îmi spunea că unul din lucrurile care îi plac la mine este muzica pe care o ascult şi se bucură că mereu când mă vizitează descoperă o melodie nouă. Normal că m-am bucurat, mai ales că îmi place să împart cu alţii lucrurile drăguţe pe care le ştiu. Ei bine, în ziua respectivă i-am recomandat câteva melodii ale lui Alejandro Sanz. Da, da, tipul care a cântat “La Tortura” cu Shakira. De când am început să răsfoiesc Youtube-ul căutându-l, m-am îndrăgostit atât de vocea, cât şi de accentul lui, care îl trădează şi n-ai cum să nu-ţi dai seama că e spaniol get-beget. Personal, prefer accentul lor, în detrimentul sudamericanilor. Dac ar fi să recomand câteva melodii, aş spune: A la primera persona, Amiga mía, Te lo agradezcó, pero no, Cuando nadie me ve, Una noche.

Am ajuns, din aproape în aproape, pe site-ul lui şi acolo am dat peste un filmuleţ interesant, în care el făcea reclamă unor pastile neobişnuite, pe numele lor: Pastillas contra el dolor ajeno, în traducere: Pastile împotriva durerii altora. Despre ce e vorba? Este o iniţiativă a Medicos sin fronteras (Medici fără frontiere) pentru a trata oamenii bolnavi uitaţi de lume, pentru că în fiecare zi, în zone mai puţin privilegiate de pe planetă, mor oameni din cauza unor boli care se pot vindeca. Aşadar, acestea sunt nişte pastile pe care le consumă oamenii sănătoşi, dar care îi vindecă pe cei bolnavi şi mai puţin ajutaţi de soartă.

Ce sunt ele mai exact?  Sunt 6 pastile mentolate, simple pastile-caramele, care au preţul unic de 1 Euro (vorbesc despre Spania) şi care asigură, prin banii strânşi din comercializarea lor, banii necesari pentru diagnosticarea şi tratamentul oamenilor bolnavi, din zone defavorizate. De ce fix 6 pastile? Pentru că în fiecare zi mor în lume 8000 de oameni din cauza unor boli care, în majoritatea cazurilor, sunt curabile, boli precum: Kala-Azar, Chagas, boala somnului, tuberculoză, malarie sau SIDA infantilă, şase dintre bolile considerate “uitate” de OMS.

Pe mine personal mă bucură iniţiativa asta, mi se pare mai mult decât necesară şi îmi pare rău că nu există Medici fără frontiere în România. E trist şi nedrept că în lumea “întâi” oamenii nu ştiu ce să mai inventeze, iar cei din lumea a treia nu au acces nici măcar la un tratament care să îi ţină în viaţă. Mi-ar plăcea să se întâmple şi la noi ceva asemănător, eu aş cumpăra pastilele şi sper că proiectul o să aibă succes măcar în Spania.  În cazul în care doriţi să aflaţi mai multe, puteţi să consultaţi:

Medicos sin fronteras – Pastillas contra el dolor ajeno

Patillas contra el dolor ajeno – ¿Qué son? (Eu nu am reuşit să găsesc informaţii în engleză pentru proiectul ăsta, îmi pare rău.)

Doctors without borders – site-ul MSF – SUA

Pentru că nimeni nu merită să fie bolnav!