Răzbim noi cumva la lumină

Hristos a-nviat! Bine v-am regăsit! Dragilor, am câteva subiecte la dospit, o să le bag în cuptor zilele astea şi sper să iasă rumenite frumos cât de repede. Am şi o leapşa de onorat de la Oana, dar trebuie să mă gândesc un piculeţ la ea, aşa că în seara asta o să fiu scurtă.

Am citit Iona a lui Marin Sorescu pentru că e în materia de clasa a douăşpea şi în aia de bac. Nu am studiat-o încă la şcoală şi nu am citit prea multe despre ea ca să mi-o descifrez, pentru că da, este profundă.  Ideea am prins-o, desigur, dar sunt convinsă că sunt simboluri pe care încă nu le înţeleg pe deplin. Cu toate acestea, mi-au plăcut atât de tare nişte citate  (multe) încât am vrut neapărat să le scriu şi aici, ca să le recitesc mai des decât o fac cu cele din agendă, dar şi ca să le împart cu cei care mai trec pe aici, fie că au citit piesa, fie că nu. Poftiţi, deci:

De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?

-Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. -Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. […] M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

-Oamenii, mă rog, îşi poartă aşa ranchiună o viaţă-ntreagă. -Bine, asta e altă poveste. Noi, oamenii, avem răbdarea mai dresată, mai evoluată.

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.

-Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă…până se ajunge la o singură mamă, una imensă… -Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume.

Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.

Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.

-Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. -Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. -Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? -Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.

Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.

Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.

Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?

Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.

Răzbim noi cumva la lumină.

Cheers!

2 thoughts on “Răzbim noi cumva la lumină

  1. Citatul cu ferestrele l-am reținut și eu, hehe. Nici mie nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar e interesantă, să zicem așa.🙂 Aștept dospiturile.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s