Copii şi părinţi

A.S. Ştiu că am promis poze din ultima zi de şcoală, doar că pe aparatul meu am destul de puţine şi nu am intrat în posesia tuturor celorlalte. Sper să aibă loc acest eveniment cât mai curând şi atunci le fac publice.Copilul  când părinţii divorţează

Astăzi vreau să vă spun ceva legat de familia Irina Columbeanu. De fapt, ea e doar punctul de plecare al acestui articol, întrucât nu plănuiesc să-i comentez situaţia, ci să vorbesc puţin mai general. Nu urmăresc tot ce se întâmplă la TV, dar mai citesc uneori blogul doamnei Alice Năstase (de la Tango) şi am citit despre o emisiune la care a fost invitată alături de Irinel. Sigur, ca în orice situaţie, părerile comentatorilor au fost deosebit de variate, dar cu un lucru cam toată lumea era de acord. Şi anume: copila e cea care are cel mai mult de suferit. Păi aşa e, aşa simt şi eu. Şi nu vorbesc din perspectiva unei femei în devenire şi, să sperăm, viitoare mame. Nu, vorbesc din perspectiva copilului aflat într-o situaţie asemănătoare. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, Irina o să fie un copil traumatizat, va creşte neştiind care părinte e mai vinovat de labilitatea ei psihică: mama – care s-a măritat cu un bărbat mult mai în vârstă pentru a parveni –  sau tatăl – care îi împroaşcă mama cu noroi pe oriunde apucă, uitând parcă de faptul că el a luat-o de nevastă aşa curvă femeie uşoară cum zice el acum că era. Şi aici închei subiectul Columbeanu. Mi-e milă de Irina.

Acum să vorbim despre subiectul general. M-am săturat să aud pseoudopsihologi de televiziune susţinând sus şi tare cuvintele din cărţi, cum că un copil are nevoie, invariabil, de prezenţa ambilor părinţi pentru a se dezvolta armonios. E na!? Nu zic, dacă avem doi părinţi e pentru că ar trebui să fim crescuţi de amândoi, pentru că sunt lucruri pe care unul din ei nu le poate suplini, fiecare îţi oferă altceva, dar asta nu înseamnă că nu poţi să creşti frumos crescut doar de unul din ei. Încetaţi cu chestia asta! Copiii care trăiesc cu un singur părinte, dar într-un mediu corespunzător, pot fi mai stabili emoţional şi pot deveni adulţi mai echilibraţi decât cei care au ambii părinţi aproape, dar trăiesc într-o atmosferă care îi inhibă, în loc să-i lase să crească.

Nu le voi putea înţelege niciodată pe femeile care au posibilitatea de a spune STOP, dar aleg să continue viaţa alături de un bărbat care le face mai mult rău decât bine doar “de dragul copilului”. Scutiţi-mă! Credeţi că îi faceţi bine unui copil astfel? Cât timp credeţi că va dura până ca el să-şi dea seama că voi nu vă mai iubiţi, că voi abia vă înţelegeţi, cât timp credeţi că va rezista psihic la ţipetele şi reproşurile voastre atunci când credeţi că doarme? Mai gândiţi-vă la asta! Un copil trebuie crescut cu iubire, iar dacă iubirea o primeşte locuind cu un singur părinte, atunci aia e calea. Indiferent că va avea sau nu contact cu celălalt părinte (să aibă e ideal), e important să nu i-l portretizaţi ca “omul-negru”, că e vorba de mamă sau de tată.

Şi nu, nu vorbesc din cărţi, ci din experienţă. Şi când mă uit în urmă şi în oglindă sunt mândră de mine. (Ok, la partea cu oglinda, recunosc că am reacţii de genul: “Ugh, scap eu de kilele astea 3-4” :P). Ştiţi cum se spune: “The naked truth is always better than the best dressed lie.” Când copilul e capabil să înţeleagă, îi expui clar situaţia şi fii convins/-ă că o să priceapă. Copiii sunt mai deştepţi decât îşi pot închipui mulţi adulţi. O să te aprecieze pentru că l-ai tratat “ca pe un om mare”, dar şi pentru că nu i-ai denigrat celălalt părinte. Indiferent de cât te-a rănit pe tine fostul partener, va fi mereu părintele copilului tău şi e ok să spui adevărul despre el, cu menţiunea că un om nu poate fi pe deplin rău, sigur are şi el un ceva bun despre care să aduci vorba.

Aş putea să vorbesc pe  tema asta la infinit, dar nu e cazul. Vreau doar să nu mai aud psihologi care habar n-au ce înseamnă un divorţ sau o familie monoparentală vorbind despre idealul de familie şi reproducând teoriile pe care le-au învăţat la cursuri. Viaţa nu se învaţă din cărţi şi nimeni nu se încadrează perfect într-o categorie şi, domnilor psihologi, încercaţi să nu mai corelaţi experienţele altora cu ale voastre şi ţineţi minte că una e ca o teoremă să fie valabilă “pentru orice x aparţinând mulţimii X” şi alta e să fie o simplă proprietate  a elementelor  unei “mulţimi Y incluse în X”.😉

În încheiere vreau să subliniez că mesajul acestui articol nu e că eu deţin adevărul absolut legat de situaţia copiilor în cazul unui divorţ. E doar părerea mea şi principiul după care mă ghidez, iar dacă alţii au metode şi mai puţin invazive, eu îi rog să le împărtăşească, poate ajută pe cineva care citeşte articolul întâmplător sau nu.🙂

Sursa foto.

7 thoughts on “Copii şi părinţi

  1. Frumos si bine zis.
    Nici eu nu inteleg obsesia cu familia completa, e adanc inradacinata la noi, adica mai bine ea batuta si el mort de beat zilnic, dar impreuna pentru copil, decat fiecare cu viata lui separat? It makes no sense. Si copiii repeta ceea ce vad pentru ca nu stiu altfel si avem o gramada de generatii de nefericiti.

    • Exact! Cred că multe femei o fac din slăbiciune. Nu ştiu de care. Faţă de el (deşi … cum mai poţi iubi un astfel de bărbat?) sau o slăbiciune izvorâtă din lipsa de încredere în ele însele. Trist!

  2. Nu mai am ce să comentez, sunt întru totul de-acord cu tine. Cred că ești al doilea suflet pereche al meu din blogosferă sau așa ceva. :))) Că am mai descoperit unul între timp.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s