Telefonul şi plăcinta

Am citit ieri un articol la Oana despre telefonul mobil şi mi-am amintit de câte întâmplări amuzante au fost prilejuite de existenţa fratelui său mai mare, telefonul fix, la mine în casă. Pentru că la telefoanele fixe de atunci nu prea exista posibilitatea de a vedea cine te sună (cine putea, avea telefon deştept – deci foarte scump), totul era o mare loterie şi nu de puţine ori te puteai trezi cu vreun soţ gelos, vreo prietenă isterizată sau vreo bunică uşor surdă. Desigur, nici soţul, nici prietena şi nici bunica nu-ţi aparţineau.

De discuţii tâmpiţele am avut şi eu parte. De la: “- Alo, Gicuţă? – Nu, greşeală! – Păi eu vreau cu Gicuţă! -Păi nu cunosc niciun Gicuţă. – Păi şi când vine acasă?”, până la discuţii de alea în care nu apuci să-i spui omului că a greşit numărul şi trebuie să-i asculţi  întregul monolog. Mama a avut însă de multe ori şansa să poarte conversaţii de-a dreptul interesante, de ziceai să-s scene de film, nu bucăţi de viaţă reală. Una dintre cele care mi-au rămas în mintea e povestea cu plăcinta. Cred că era cu mere, dar nu bag mâna-n foc.

Mai întâi să vă spun un lucru important: mama şi cu Udrea au un lucru în comun, prenumele; adică da, pe mama o cheamă Elena. Bun. Era într-o zi pe la prânz, eram acasă cu mama şi încă o persoană venită în vizită, iar seara urma să mergem la o zi de naştere în familie. Sună telefonul meu frumos mov, răspunde mama:

– Alo!

– Alo, Nuţi?

– Da! Cine-i?

– Auzi, măi, sunt (un nume, nu-mi amintesc)! Voi veniţi diseară, nu?

– Uhm, da, venim… (mama uşor debusolată, pentru că nu-şi dădea seama cine putea fi cutărica).

– Da, păi atunci ne vedem acolo, dar voi pe la ce oră veniţi că noi nu ştim cum să ne organizăm?

– Păi nu ştiu sigur… (mama to nedumerită)…cred că pe la şase, nu ştiu…

– Aha, păi şi cum facem, aduci tu plăcinta sau îl trimit pe Dragoş mai devreme să o ia şi ne vedem direct acolo?

– Aaaaa, plăcinta, da… doamnă, cred că aţi greşit numărul, îmi pare rău!

Şi acum mă amuz când îmi amintesc faţa mamei în timp ce purta această discuţie. E aşa frustrant să nu ştii cu cine vorbeşti şi, mai ales, să vorbeşti împreună cu cineva, să se potrivească un pic lucrurile, dar să vă înţelegeţi cu totul şi cu totul separat😀

Promit că vă povestesc şi cealaltă întâmplare, aia e mai dramatică aşa, telenovela-like :P  Cine mai are întîmplări de astea hazlii din era în care smartphone-urile nu existau şi cine avea difuzor la aparatul telefonic era şmecher (şi eu aveam, ha!!😛 ), să se simtă liber să le împărtăşească!

 

5 thoughts on “Telefonul şi plăcinta

  1. Doamne, ti-am citit articolul de pe telefon, dar nu puteam sa dau comment. Iti aduci aminte cand vorbeam la telefonul fix cu oreleeeeeee? Si la un moment dat a venit factura mea incredibil de mult si eu am dat vina pe niste muncitori. Si a cerut mama desfasurator si era numai numarul tau :)))

  2. Normal că-mi amintesc orele de la telefon, dar pe cuvânt că nu mai ştiu faza asta : )))) Bine că nu te-a crezut şi nu i-a certat pe bieţii oameni :-“

  3. Şi te-au mai lăsat să mă suni după?😆 Apropo, nu ştiu dacă îţi mai aminteşti că mi-am schimbat la un moment dat numărul de telefon şi ne-am întâlnit la poartă într-o dimineaţă, eu îţi povesteam chestia asta şi m-a întrebat Ondina despre ce e vorba, dar nu m-ai lăsat să-i spun =))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s