Din lumea celor care nu cuvântă

Când eram mică am citit o carte de Emil Gârleanu cu povestiri din lumea animalelor, care avea exact acest titlu. Inutil să vă spun câte lacrimi am vărsat citind tot felul de poveşti emoţionante cu animăluţe şi cum mi-aş fi dorit să îmbrac un costum de Xena şi să salvez toate sufleţelele alea aflate în pericol. Între timp am trecut la altfel de lecturi, dar tot am o sensibilitate pentru animale, deşi nu par cea mai mare iubitoare.

Mi s-a ridicat părul pe mâini când am văzut cum erau chinuiţi caii de la Letea şi m-am bucurat aşa tare ieri când am văzut că se întorceau acasă. Mor de nervi când aud noi şi noi cazuri de braconaj şi mereu mă gândesc că animalele, cât de mici ar fi, sunt mult mai necesare mersului normal al naturii decât oamenii. Vrem – nu vrem, dispariţia albinelor ar avea efecte grave asupra naturii; nu acelaşi lucru îl putem spune despre dispariţia speciei umane. Dar na, noi suntem nişte egoişti şi uităm un lucru: “The planet does not owe you anything; it was here first.”

Se înţelege, deci, că nu-mi place să chinui sau să văd animale chinuite. Cu toate astea, mărturisesc că pe la vreo 8 ani am participat la grăbirea morţii unui boboc de raţă. Bunica mi-a zis că o să moară în câteva zile sigur, dar eu nu am crezut-o şi am adus o prietenă care m-a ajutat să-l hrănesc îndop cu mâncare împotriva voinţei lui. După aia ne-am gândit că trebuie să facă mişcare, aşa că am găsit un mod de a-l plimba prin curte: în lesă. Sigur că bobocul şi-a dat sufletul până a doua sau a treia zi, asta după ce a vomitat tot ce-i dădusem să mănânce. Aoleu, îmi vine să mă bat când îmi amintesc ce i-am făcut. În afară de doi sau trei peştişori de acvariu pe care m-am încăpăţânat să-i cumpăr, deşi mama mi-a zis că nu vor rezista mult fără sistem de oxigenare a apei, n-am mai grăbit moartea altor necuvântătoare, deci mă simt oarecum împăcată cu mine.

Când zic că nu-mi place să văd animale chinuite, vreau să spun că nici după grădinile zoo nu mă dau în vânt aşa tare. Într-o cuşcă aşa cam de mărimea camerei mele am văzut “locuind” trei urşi bruni. Cam aglomerat acolo la ei şi sunt trişti, se vede. Nu-mi place să fie trişti, aşa că rar dau pe la zoo. Mie îmi plac animalele în habitatul lor natural şi îmi place cât pot să fie de jucăuşe şi de bune, atunci când nu sunt înfometate sau ameninţate de ceva. Cam ca aici:

Na, poa’ să zică cineva că nu sunt drăguţi?😀

2 thoughts on “Din lumea celor care nu cuvântă

  1. Eu nu suport să văd animalele la zoo sau la circ, motiv pentru care nu mă duc niciodată acolo şi nu o să-mi duc nici copiii. Dacă vor dori să vadă urs, o să-i duc în pădure sau o să le pun un documentar, că mi se pare inuman să stea în spatele unor gratii şi în cuşti strâmte.

    • E păcat, într-adevăr, că sunt scoşi din habitatul lor numai pentru plăcerea oamenilor. Şi la zoo ca la zoo, măcar îi lasă în durerea lor, dar la circ mi se pare atâââât de trist. Eu nu cred că am fost vreodată, nu-mi amintesc şi nici nu plănuiesc să merg.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s