Ghid pentru bolnavii din România

Sistemul medical de stat din România e admirabil, e sublim, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Cam pe acolo. Ştiu că prin unele spitale e mai bine, prin altele aşa şi aşa, iar în unele chiar îţi vine să te iei cu mâinile de păr. Unul din motivele pentru care aş pleca din ţara asta este ăsta: îmi doresc să am siguranţa că dacă plătesc o asigurare, o să mă bage cineva în seamă când mă duc la spital, o să-mi pună un diagnostic corect şi o să-mi administreze un tratament corespunzător. Şi dacă nu cer prea mult, aş vrea să nu mă trimită acasă cu încă vreo două-trei boli “culese” de prin spital.

Pentru că zilele astea a trebuit să tot merg prin spitalul judeţean din Târgovişte, vreau să-i anunţ pe amatori că acesta este în continuă modernizare. O secundă, să ne înţelegem corect: nu se cumpără aparate noi, nu se schimbă paturile, nu se modernizează saloanele. Nu chestii d-astea, se face spitalul frumos pe afară, se izolează termic şi i se dă un aer mai modern. Pe dinafară. Şi au dărâmat juma’te din clădirea policlinicii, ale cărei cabinete sunt împrăştiate care pe unde poate. Chestii d-astea. Bun şi m-am gândit să vă dau câteva tips&tricks care cred că-s valabile şi în alte spitale, nu numai la noi. Experienţa mea de acum e valabilă pentru secţia de gastroenterologie-boli interne, dar nu cred că pe undeva e vreun rai pe pământ, să ştiţi. Fiţi atenţi:

  • Dacă nimeriţi într-un salon cu opt paturi, să nu ziceţi că sunteţi prea multe suflete într-o cameră, fiindcă pe negândite mai apar nişte pacienţi pe care, din lipsă de spaţiu, îi vor plasa în pat cu voi. Da, da, aşa, claie peste grămadă, vă miră?
  • Mergeţi cu atenţie ca nu cumva să călcaţi pe gândacii rătăciţi prin saloane şi pe holuri.
  • Nu faceţi mizerie pe jos, femeia de serviciu va spăla cu apa dintr-o găleată jegoasă, lăsând un miros nu prea uşor de suportat.
  • Staţi de vorbă cu pacienţii colegi de salon. Veţi constata cu uimire că deşi nu suferiţi de aceeaşi chestie, toţi sunteţi supuşi unui tratament cu un antibiotic puternic, Metoclopramid şi No-Spa. Asta dacă aveţi bani să vă cumpăraţi de la farmacie tratamentul.
  • Fiţi pregătiţi să aveţi pe cineva ce vă poate cumpăra de la farmacie perfuzoare, pungi cu glucoză sau ser fiziologic şi, în unele cazuri, seringi.
  • Nu vă bazaţi pe asistente prea mult, uneori îţi pun în perfuzie două doze de un fel şi niciuna de un fel. Asta când reuşesc să pună perfuzia şi nu curge pe tine. Dacă vi se face cumva rău de la doza dată aiurea, veţi primi un consult la psihiatrie, e clar că asta e singura dvs. problemă.
  • Nu vă aşteptaţi ca medicul să treacă aşa chiar în fiecare zi să vadă cum vă simţiţi. Mai ales dacă nu i-aţi oferit un stimulent serios. Şi chiar dacă i-aţi oferit. Va fi prea ocupat să semneze  internările altor pacienţi, care aduc stimulente la rândul lor şi pe care îi va pune în pat cu dvs. ca să nu vă plictisiţi.

Lista poate continua, dar mă opresc aici pentru că sunt sigură că oricine a avut nevoie de servicii medicale ştie cum  nu merg lucrurile la noi. Eu vă doresc numai să fiţi sănătoşi şi să n-aveţi nici rude/prieteni la care să mergeţi la spital. Eu de fiecare dată când mă întorc mă rog să nu fi avut pielea aşa sensibilă ca să mă pot curăţa cu o perie de sârmă.

Până la următoarea intervenţie, sănătate!🙂

6 thoughts on “Ghid pentru bolnavii din România

  1. Vreau sa iti zic ca acum o luna mi-am taiat un colt la o unghie de la picior mult prea rau. Am o posibila infectie, dar pentru ca nu ma doare si pot sa merg incaltata destul de mult timp, refuz sa merg la spital la Targoviste. Mi-este grozanic de frica sa ma taie aia acolo in conditiile alea. Ieri m-am interesat si la o clinica privata e 80 lei consultatia [adica doar se uita la degetul meu] si 200 ron interventia. Azi m-am apucat sa ma operez singura :)) Sper sa termin pana maine. Dar refuz sa merg la spitalul judetean.

    Mi-a ramas in cap imaginea lu’ mama prin 2000, cand un super-cunoscut medic din Dambovita a operat-o de apendicita si i-a uitat inauntru un bandaj. Bineinteles ca s-a infectat, bineinteles ca a dus-o tata pe brate in miezul noptii la spital si…bineinteles ca au taiat-o in viu a doua oara, pentru ca anestezia nu isi face efectul pe infectie si nu ar fi facut anestezie generala. Ce, mare lucru sa te taie pe abdomen in viu. Oricine poate sa reziste. Eu am fost de fata cum a scormonit prin ea cum mestec eu in ciorba. De atunci nu vreau sa mai aud de spital. Si de-o fi sa mor, decat sa ma duc la spital in Targoviste mai bine sa mi-o cante p-aia “uit-asa as vrea sa mor, cu paharul langa mine, cu cobzarul langa mine”.

    Ca sa nu mai zic ca atunci cand a murit amicul meu, chiar daca nu mai era nimic de facut, puteau macar sa dea impresia ca se chinuie sa il salveze si sa nu zica “hai aprindeti odata lumanarea aia”.

  2. Aoleu, îmi pare rău că mama ta a trecut prin aşa ceva. Nu vreau să mă gândesc ce dureri a încercat. Am şi eu un văr care a fost operat a doua oară de fractură de femur, una din cele mai simple, dacă putem spune aşa, operaţii pe parte de ortopedie, după ce un medic cunoscut de la noi i-a “lipit” osul prost.

    Legat de unghia aia, eu zic să ai grijă şi să mergi totuşi la o consultaţie la privat. Eu am păţit ceva asemănător în clasa a patra. Abia puteam suporta încălţămintea, nici nu mă lăsam complet pe picior şi am fost la Polimed, iar doctorul când m-a văzut speriată de intervenţie mi-a sugerat să încercăm un tratament local. Ştiu că am făcut tratamentul vreo 2 luni cred, dar mi-am revenit complet după el, am scăpat de cuţit (mă rog, laser cred :lol:) şi de o traumă psihică😀 Oricum, îţi ţin pumnii să scapi repede şi să n-ai nevoie să mai treci pe la spitalul ăla evăr.

  3. Auch. Nu-mi zi ca tu ai fost pacienta. Anyhow, multa sanatate persoanei in cauza.
    Daca te incalzeste cu ceva, desi nu cred, si in Timisoara e la fel in multe spitale…

    • Oana, din fericire nu-s pacienta şi sper să nu mai ajung vreodată pacientă. Mulţumesc mult, e vorba de bunica mea.
      Din păcate, mă enervează că şi în Timişoara e la fel, mă enervează că aproape peste tot în ţara asta e la fel.

  4. Cand am fost internata a doua (si ultima oara) in spital mi-am spus “if I never have to spend another night in a hospital again, it will be too soon!”

    Acestea fiind spuse, sunt de parere ca generalizarile, ideile preconcepute si refuzul de a vedea dincolo de propriile convingeri nu fac bine nimanui.

    Am avut norocul de a nu calca des prin spitale. Nici ca pacienta si nici macar in vizita. Asa ca nu pot spune ca as avea o experienta bogata.

    Insa…

    Nu toate spitalele din tara asta sunt mizerabile. In ultimii ani in care am stat cu ai mei in Brasov am mers de vreo cateva ori la o clinica particulara pentru analize & alte maruntisuri. Aia arata foarte bine. Si costa cat sa te determine vrei sa faci pe dracu-n patru sa nu mai ai in veci nevoie de serviciile lor. Presupun ca de aia aveau si cabinet de psihiatrie, pentru cei care cedau nervos cand vedeau cat au de plata…

    In Bucuresti n-am mai calcat prin spitale decat pentru hartii care sa spuna ca-s apta de facultate, analize pentru angajare sau dupa unele incidente sau accidente. M-am cam enervat cand am fost plimbata dupa hartii, ca na, e un program in usa, da’ de ce sa-l respectam ca doar fraierii de studenti ce treaba au. M-am holbat la cat de bine arata clinica unde m-au trimis sa-mi fac analizele pentru angajare… si m-am bucurat ca le plateste angajatorul si nu eu din buzunarul meu… ca altfel nu mai treceam eu testul psihologic…

    Si cand s-a intamplat sa ajung intr-un spital din cauza ca aveam eu cu adevarat o problema… pentru prima data din clasa intai, cand mi-am spart nasul… am ajuns cu idei preconcepute. Cu capul plin de povestile de groaza ale altora. Convinsa ca toti sunt niste ticalosi si niste incompetenti.

    Prima data a fost o tranta de pe o gramada de mobilier. M-am dus la spital pentru ca eram speriata moarta, pentru ca ma durea foarte tare (credeam eu). La Universitar. Unde m-am trezit material didactic pentru studenti. Si am plecat de acolo convinsa ca tipu’ care m-a vazut e un idiot. Ca a tras de mine si a glumit si mi-a zis ca n-am nici pe dracu’, ca nu e nici macar de calmant si ca daca ma mai doare dupa trei ore pot sa incerc nu stiu ce gel. Din fericire pentru mine… a avut dreptate.

    Si apoi am fost agresata pe strada si am aflat si eu ce-i aia durere provocata de un os rupt. Am ajuns la spital intr-o ambulanta dotata corespunzator cu targa. Ambulanta careia i-a luat aproape doua ore sa ajunga la locul unde zaceam in iarba.

    Am ajuns la spital furioasa, agresiva, neprietenoasa. Nu-mi doream decat ca medicul ala de acolo sa faca bine sa ma repare dracului repede si sa ma trimita acasa, sa petrec cat mai putin timp in jegu’ ala de spital. Nu intelegeam de ce dracu’ ma intreaba cum s-a intamplat, ce s-a intamplat, de ce dracu’ nu-mi zic si ei ca n-am nimic asa cum imi spusese cu un an inainte la celalalt spital dupa cazatura. Presupun ca vazusera destui oameni care se comporta urat din cauza durerilor, dar tot ma simt penibil cand imi amintesc cat de nesuferita am putut sa fiu. Si s-au purtat foarte frumos cu mine. Atat medicul care s-a ocupat de mine in seara aia cat si rezidentul care era acolo atunci. Si eu purtam un tricou negru cu o moarte albastra pe el plus niste pantaloni scurti, eram transpirata in ultimul hal din cauza durerii, puteam a transpiratie, eram plina de pamant frunze si iarba… in cap, pe brate, pe picioare, pe haine. La cum aratam atunci, puteam foarte bine sa locuiesc intr-un canal. Si tot s-au purtat foarte frumos cu mine. M-am saturat eu de cate ori m-a intrebat daca simt ceva cand mi-a cusut piciorul (imi intrasera in picior tepii de la gardul peste care am fost imbrancita). Rezidentul a facut n pauze de la bandajat pentru ca ba ma durea, ba nu puteam sa stau la verticala ca ameteam, ba mi-era sete si trebuia sa-mi aduca apa. Dupa care s-a apucat sa-mi culeaga pamantul, iarba si frunzele din cap si de pe haine… Nu stiu de ce, dar am impresia ca nu era platit sa faca asta…

    Si nu s-a terminat acolo… pentru ca nu s-a intamplat asa cum visasem. Adica n-am plecat acasa in noaptea aia. Osul era rupt, bucatelele se deplasasera pe acolo… asa ca m-am trezit internata si programata pentru operatie ca sa-mi reaseze bucatele la loc si sa le fixeze cu metale. Ah, si ajunsesem in spital fara telefon. Si eu nu stiu nici un numar de telefon pe de rost. Asa ca a doua zi eram in biroul unui chirurg, pe laptopul lui, cautandu-l pe tati & numarul lui de tel pe net. Dupa care l-am sunat pe tati de pe mobilul aceluiasi om si m-am chinuit timp de jumatate de ora sa ii explic ce am patit, inatai pentru ca nu stiam cum sa-i spun in asa fel incat sa nu ma considere pe mine vinovata ca s-au luat aia de mine si apoi pentru ca nu ma lasa tati sa vorbesc, imi tot turuia sfaturi la tel. Omu’ ala nu mi-a cerut nimic in schimb si a fost in continuare foarte simpatic de fiecare data cand s-a intamplat sa ne mai intersectam prin spital. Apoi si omul care m-a operat s-a purtat foarte frumos cu mine. M-a lasat sa-mi aleg eu data pentru a doua operatie (ca sa-mi scoata metalele bagate inauntru). Au trecut pe la mine zilnic, atat omu’ care m-a internat cat si cel care m-a operat. Asistentele si ele s-au purtat frumos cu mine. Si uneori am fost o pacoste. Mi s-a intamplat sa mi se faca rau dupa ce am fost la baie (nu avea aerisire si era un aer de nerespirat) si mi-era frica sa chem pe cineva, pentru ca auzisem povesti urate si mi-era teama ca o sa vina o plictisita sau o nervoasa ca am deranjat-o de la Solitaire si o sa urle la mine ca la ce mi-a trebuit sa merg la baie… si tipa care a venit a fost super draguta si rapida – imediat m-a pescuit de langa usa de la baie si m-a sprijinit pana in pat, mi-a pus ceva in perfuzie si a stat cu mine pana mi-am mai revenit putin. Nu suportam porcaria aia in mana, am tot frecat-o pe una la cap pe tema asta. Si am mai tot frecat-o pe tema “anestezie generala, ce inseamna, cat de adormita o sa fiu? nu se poate sa raman treaza? daca nu ma mai trezesc niciodata? mi-e frica de-mi vine sa rod peretii” (si ultima chestie am ilustrat-o muscand din stalpul de beton langa care stateam). Nu stateam noaptea in salon, bantuiam pe culoare…

    In acelasi timp am auzit cum altii se plangeau de acelasi personal medical. Ca li s-a spus sa nu mai fumeze in saloane (probabil ca si-au inchipui ca toate foile alea de A4 cu fumatul interzis lipite pe toti peretii erau doar asa, la misto). Ah, da, am vazut medici si asistente fumand. Medicii afara, asistentele spanzurate pe geam. Ca li s-a sugerat ca ar fi nespalati (ahem, da, puteau!). Ca au fost certati ca n-au respectat indicatiile medicale. Ca un medic e ignorant, ca au vorbit cu X si stie mai bine. Ca o vaca de asistenta le-a refuzat un anumit medicament (intamplator am auzit discutia, care a curs ceva de genul femeia a cerut medicamentul, asistenta a intrebat-o cand a mai luat asa ceva, ce altceva a mai luat, a primit ca raspuns o alta cerere mai insistenta pentru medicamentul respectiv, a incercat sa-i explice ca nu poate sa-i dea asa ceva de aiurea, ca e ca un fel de “last resort” si nu e bine sa se obisnuiasca cu el, femeia a scuipat-o si asistenta a plecat). Si in acelasi timp am aflat de o alta pacienta ca e fumatoare si ca a fumat cat a fost internata. Cand si unde, dracu’ stie. Nu in salon sau pe culoar, ca eu n-am vazut-o. Curios sau nu, pe n-am auzit-o nici sa se planga de personalul medical…

    Dupa toate astea a urmat episodul recuperare fizica. Unde iar oamenii s-au purtat frumos cu mine si in acelasi timp au tras tare de mine sa redevin functionala… ca eu eram cu “si daca se rupe iar, nu pot, ma doare, nu pot, ametesc, nu pot, nu sunt in stare, n-o sa fiu niciodata in stare, cine dracu’ o sa observe, oricum nimanui nu-i pasa, ce dracu’ mai conteaza…”

    Nimeni nu s-a purtat urat cu mine si nimeni nu mi-a cerut nimic… Spitalul insa arata jalnic. Bun ca decor de Scooby-Doo. Vosea care pica de pe pereti, usi de care ti-era frica sa tragi ca poate ies din balamale si-ti pica in cap, gandaci, paianjeni & alte artropode, tevi sparte, balti pe jos de mi-era frica ca poate plec de acolo si cu gatul rupt, nu doar cu aripa rupta… La partea de “medical supplies” am avut bafta. Nu mi s-a intamplat sa li se termine ceva inainte de mine. S-a intamplat insa sa li se termine imediat dupa mine. Am avut bafta sa nu stau in saloane in care numarul de pacienti il depasea pe cel al paturilor “regulamentare”. Stiu ca altii n-au avut bafta asta.

    Se pare ca eu nu pot sa nu ma lungesc… asa ca ar fi cazul sa inchei aici. La cat mai putine experiente! (zero, daca se poate!)

    • Bun-venit, în primul rând!🙂
      Nu-i nimic dacă te-ai lungit, eu m-am bucurat să aflu din experienţele tale că mai sunt şi locuri ok, în care să se ocupe de tine şi să te întorci sănătos acasă. Îmi pare rău însă că a trebuit să treci prin aşa ceva, mai ales prin agresiunea de pe stradă😦
      Îţi urez din suflet să nu mai ai vreodată parte de aşa ceva şi nici prin spital să nu mai fie nevoie să ajungi!

      Ştiu că prejudecăţile nu sunt bune, şi eu am avut câteva experienţe plăcute (dacă pot spune aşa), dar în spitalele din Bucureşti în care am mai ajuns. În Târgovişte însă, aproape toate au fost neplăcute.
      Am fost chemată urgent să-i duc seringi bunicului că n-aveau cu ce-i face injecţia. Am fost chemată să-i duc glucoză şi perfuzoare bunicii dacă voiam să i se administreze tratamentul.
      Pe bunicul meu îl pregăteau pentru operaţie deşi ne-au spus că “nu ştiu sigur ce are, dar îl deschid ei şi văd”, mama dăduse şi cunoscutul stimulent, dar în ultima clipă s-a răzgândit şi a spus că nu mai acceptă operaţia dacă nu îi spun clar diagnosticul. S-au eschivat, iar mama a cerut ambulanţă ca să meargă la Bucureşti, la Floreasca. I s-a spus că nu au ambulante, dar imediat ce mama i-a spus că pot păstra jumătate din banii daţi, au făcut rost de ambulanţă. Am negociat efectiv o ambulanţă ca să putem pleca dintr-un spital în care nu aveau pregătirea sau aparatura ca să pună un diagnostic.
      Între timp am aflat că era pregătirea, fiindcă la Floreasca medicii s-au crucit când au auzit că voiau să-l opereze, iar el avea doar o gastrită agravată, pe care i-au tratat-o într-o săptămână.

      Zilele astea am externat-o pe bunica mea după ce la spital i-au zis că totul e bine, dar i se face ei rău aşa imediat după ce mănâncă fiindcă e prea stresată şi mai bine să ia nişte pastile pentru depresie de la psihiatrie. Le-am spus că nu contează cât costă, să facă orice analiză. I-au făcut doar markerii tumorali, deşi noi am cerut în mod expres analiza pentru Helicobacter. Au zis că o fac. Am întrebat cum a ieşit. Au zis că să vedem…că n-au făcut, dar o fac. În tot timpul ăsta au îmbuibat-o de antibiotice aiurea şi au “tratat-o” cu No-Spa şi Metoclopramid. La a treia întrebare a fost cu noroc, s-au hotărât să-i facă şi analiza, după ce stătusem cu sufletul la gură, că poate e cancer. În penultima zi de spitalizare vine doctoriţa zâmbitoare: “Doamna…, sunteţi bine, doar că aveţi o infecţie la stomac!”. Serioooooos?
      Cât e de greu să comanzi o analiză pe care o plăteam noi oricum?

      Şi mai am, dar mă opresc aici. Experienţele mele de aici nu ajută imaginea sistemului nostru, de-aia am generalizat, deşi poate nu trebuia. Ştiu însă că există medici deosebiţi şi am avut şansa să cunosc câţiva dintre ei. Din păcate, condiţii bune de lucru pentru ei sunt în prea puţine spitale. Să sperăm că mergem spre mai bine!

      Experienţe zero şi ţie!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s