Fără titlu astăzi

De ce scriu pe blog la 8 juma’te dimineața, când am o tonă de lucruri de făcut? Sincer, nu-i doresc nimănui să aibă ziua mea de astăzi, cred că nu o să mai găsesc patul diseară sau, și mai grav, o să-l găsesc dar nu o să am energie să mă mai urc în el. Scriu la ora asta, deși peste două ore o să fiu în sala de sport ( pentru că economiștii cică trebuie să fie sănătoși și profesorii de sport să aibă și ei salariu) și aș mai avea chestii de făcut. A, v-am spus că eu n-am jucat baschet never, ever, ever before? Ei bine, joc acum și prima aruncare la coș a fost învingătoare – norocul începătorului, ca să fiu drăguță în exprimare.
Bun, aș mai avea chestii de făcut, dar eu stau și scriu pe blog. Și scriu pentru că mi-era așa de dor să scriu, de nu vă puteți închipui. Adică, nu e ca și cum mă mistuie geniul, ca pe clasici, dar e ceva cu care m-am obișnuit și-mi dă o stare de bine la care nu vreau să renunț. Și nu vreau să renunț deși nu am mai nimic interesant de povestit, după cum observați. Serios, ce-aș putea să vă spun? Nu o să încep să vă spun despre cât de amuzant e cursul de mate, sau cât de mică mă simt la ăla de geopolitică, de plec cu respectul de sine undeva mult sub zero. Și cu atât mai puțin o să încep să vă spun despre ce am mâncat de dimineață (well, ok, if you just can’t sleep without knowing … 😆 ).

Și-atunci despre ce să vă spun? A, să vorbim despre alegeri ar fi drăguț. Pentru că eu am niște alegeri de făcut și nu vă-nchipuiți cât de greu îmi e să mă decid. Mbine, de fapt am doar una mai serioasă la momentul ăsta, dar nu știu cum or să decurgă lucrurile, sper să iau cea mai bună decizie totuși.

Din păcate, s-a făcut ceasul 10 de când scriu articoluțul ăsta, pentru că între timp am mai făcut chestii din alea multe despre care vă spuneam, iar voi n-ați citit nimic consistent, eu n-am citit cursul de mate și nici nu m-am îmbrăcat deși la 10.15 trebuie să fiu jos. Bine, eu am talentul de a fi gata în 8 minute, așa că nu mă stresez prea tare.

Ne mai citim, dragilor, și promit să scriu ceva interesant, nu doar dintr-un hedonism ca ăsta manifestat azi, când am scris doar pentru că mi-era dor să scriu. 😀

Să ne punem mintea la contribuție

Nu am abandonat blogul, serios, chiar dacă așa pare. Doar că a fost o perioadă destul de aglomerată pentru mine și n-am reușit mereu să-mi pun gândurile în ordine. Și, recunosc, uneori am simțit vântul cum bate prin tolba cu idei și nu mi-am găsit motivație ca să caut mai adânc. Și am scris cuvântul ”și” de multe ori în doar câteva rânduri, am observat.

N-am nimic special să vă povestesc, dar m-am gândit că după o jumătate de zi în care am lenevit continuu, din care patru ore le-am petrecut dormind, trebuie să-mi vină mie o idee până la sfârșitul articolului. Altfel, degeaba mi-am odihnit neuronii în timpul somnului și uite că deja mi-a venit o idee. Nu că-s bună? Vreau să vorbim despre cuvintele, dar mai ales expresiile, pe care nu le înțelegeam când eram copii. Toate structurile alea pe care le auzeam de la alții și nu știam la ce se referă și ne chinuiam să le dăm un sens în mințișoarele noastre? Le știți? Ziceți și voi că ați avut așa ceva, că altfel încep să mă simt prost.
Hai să vi le zic pe alea ale mele. În principiu ele sunt mai multe, sunt sigură, dar mi le amintesc pe alea pe care mama mi le spunea frecvent atunci când nu eram cuminte. Normal, îmi răsună și acum în cap. Erau trei expresii care tot o ciorbă însemnau pentru mine că oricum nu le înțelegeam și atunci aveam o imagine în cap de genul ”nu e de bine” care îmi apărea oricând mama spunea: ”Bagă-ți mințile-n cap!”, ”Revizuiește-ți comportamentul!” sau ”Pune-ți mintea la contribuție!”. Eu ripostam de multe ori în general, dar când auzeam cuvintele astea se așternea pacea în sufletul meu și uitam că trebuie să-mi impun punctul de vedere, eu voiam doar să am o revelație și să aflu ce vor să însemne. Mama probabil credea că îmi pare nespus de rău pentru ce am făcut și meditez. Eh, tot era bine că și ea devenea mai calmă.

Serios, mă gândeam foarte mult la ce=s alea ”mințile” și cum le pot băga în cap. Eu ”minte” știam ce înseamnă, dar mințile erau mai multe, probabil mai voluminoase și nu credeam că mi le pot băga singură în cap. Pe de altă parte, comportament știam ce înseamnă, dar ”revizuiește”? Ăsta ce fel de cuvânt mai era? Doar nu credeți că-mi închipuiam la 4-5 ani că vine de la ”a revizui”, da? Și nue ca și cum aia știam ce înseamnă. Despre ”contribuție” chiar vreți să vă mai spun? Nu mai știu ce imagine avea în capul meu sau dacă era atât de abstractă încât am renunțat repede la a mai înțelege. Oricum, m-au urmărit mult timp expresiile astea.
Și știți ce mi-a zis mama de curând? Că dacă nu înțelegeam ce înseamnă, de ce nu întrebam? Serios? Când: înainte sau după ce termina de ”țipat” la mine? 😆

Acum ziceți și voi: ați avut experiențe asemănătoare? Chestii pe care nu le înțelegeați oricât v-ați fi…pus mintea la contribuție? Nu vă fie jenă, că nu sunteți singurii, hai, curaj! 😆

P.S. Titlul l-am pus la sfârșit, da, după ce mi-a venit ideea! 😆

Inamicul public numărul 1

Ce este praful știe toată lumea, că doar mereu ne ferim de el. Ne ferim când cei de la salubritate mătură pe stradă, când îl ștergem de pe mobilă (și el se pune imediat la loc spre disperarea mea) sau ne feream când treceam pe lângă tabla din liceu pe care o ștergeau băieții (am menționat vreodată că dirigul a lăsat dispoziție în clasa a IX-a ca fetele să nu șteargă tabla?

Ei bine, și profa care ține cursul de Bazele Contabilității la mine are o problemă serioasă cu praful. Dar și cu logica. Să vă povestesc.
În amfiteatrele noastre sunt două table: una obișnuită, de se ”acționează” cu creta și alta cu marker. La cursul ei, nu era buretele pentru cea cu marker și nu știa cu ce să o șteargă. În câteva secunde o vedem că se îndreaptă spre cârpa aia udă cu care se șterge creta și îi stabilește o direcție suspectă: tabla plină de litere scrise frumos cu marker roșu. Până am reacționat noi și i-am spus că un șervețel o poate ajuta, ea a și trântit cârpa și a șters toată roșeața. Când ne-a auzit ideea ne-a dat o replică demnă de filmele cu proști: ”Cu șervețelul se făcea prea mult praf.”  Mai are rost să vă spun cât de serioasă era? Bineînțeles că n-am mai avut nicio reacție pe care s-o exteriorizăm, le-am păstrat pe toate pentru noi. 😆

Seriously, să o anunțe cineva că substanța aia, cerneala aia sau whatever, nu face praf! Nu, nici eu nu suport praful, mai ales ăla de cretă, dar markerul nu e cretă! 😆

BNR

La ce vă gândiți când auziți BNR? Sigur, la Banca Națională a României, că doar și eu tot la aia mă gândesc. Mai ales acum, când încep să visez că voi lucra acolo într-un viitor. Bine, mai e cale lungă până acolo, deci hai să rămânem pe subiect. BNR este și abrevierea Bibliotecii Naționale a României, una din cele care au găzduit evenimente în noaptea de 1 spre 2 octombrie, cunoscută sub numele de ”Noaptea bibliotecilor”.

Dintre toate bibliotecile deschise, eu și câteva prietene am ales-o fix pe asta pentru că urma să vină acolo pentru o conferință actorul Dan Puric. Eu numai ce terminasem de citit ”Despre omul frumos” (da, am uitat să scot imaginea, efectiv), așa că am zis că nu e cazul să pierd asta. Bun, o să fiu cât pot de scurtă. Voi știți unde e Biblioteca Națională? Noi știam, sau cel puțin așa aflasem, că e la Unirii. Da, păi așa scria în toate adresele și deși știam de sediul vechi, de lângă Universitate, am zis că dacă peste tot scrie asta, înseamnă că au terminat renovarea de la sediul nou și, ce frumos, o inaugurează fix cu ocazia asta.
Vă închipuiți că nu a fost așa, da? Bun, ca să nu vorbim împreună și să ne înțelegem separat. Să vă spun cum am mers noi senine pe jos de la metrou până la clădirea bibliotecii (care, da, e foarte vizibilă de acolo, dar nu e la 50m), cum nu am găsit intrarea, pentru că biblioteca e înconjurată de un gard de ăla specific construcțiilor în renovare? Să vă spun cum efectiv am înconjurat clădirea aia până am ajuns la o intrare, dar că intrarea era o chestie improvizată, așa ca pentru muncitori? Să vă spun cât de grețoși erau muncitorii ăia care s-au întâmplat acolo și ce viteză de calcul au de și-au dat seama în doi timpi și trei mișcări că noi suntem fix atâtea fete cât sunt ei bărbați? Bun, am trecut peste, am râs de noi înșine și ne-am îndreptat cu pași repezi spre Universitate. Am ajuns la un moment dat și la locul cu pricina și când am intrat în sala în care urma să se țină conferința și în care încă vorbea Maia Morgenstern mi-am pierdut orice speranță de a ajunge mai în față, nu mai zic de stat jos.
Din fericire, multă lume a ieșit când a terminat actrița și am băgat o viteză demnă de maraton, am prins câteva scaune în față și nici că m-am mai ridicat de acolo de la 7 până 12. Mi-a plăcut super mult (cred că după 5 ore de stat pe scaun, spatele meu nu a fost de aceeași părere), făcând abstracție de needucatele alea din fața mea care veniseră să ronțăie covrigei și râdeau și gesticulau de ziceai că-s la circ, nu alta.

Da, deci dacă vreți să mergeți la BNR și vă tentează să luați metroul până la Unirii, nu o faceți. Încă nu s-a deschis și poate vă întâmpină tot grețoșii ăia, mai dați și banii pe cartelă degeaba. Lăsați-mă pe mine să mă rătăcesc și să vă povestesc cum să nu faceți 😆

Aaa, tot în seara aia am ascultat vreo oră jumătate un concert de chitară clasică și nu mă gândeam să-mi placă așa tare și să mă liniștească așa. Eu am stat calmă fiindcă nu aveam de gând să pierd scaunul în principiu, dar n-am regretat că am fost 😀

Voi ați fost la NB, dacă ați fost în capitală? Ce ați văzut? 🙂

7:32

Iată că primul articol cu peripeții de la facultate nu a întârziat prea mult să apară, pentru că eu am început săptămâna în superforță. Not!

Să vedeți cum. Azi am avut un seminar de la 7:30, așa că am setat alarma la 6:30, ca să am timp de stat în pat, de mâncat, mă rog, ca să plec la școală pe la 7:15. Bun, mi-am făcut planul bine. Numai că aseară m-am culcat cam târziu pentru ora la care trebuia să mă trezesc, așa că atunci când a început telefonul să se revolte, l-am închis rapid, am scrâșnit din dinți și am zis ”Ah, mai stau 5 minute și gata.”
Și peste 5 minute s-a făcut puțin mai lumină afară și colega mea din patul de jos se trezește, se ridică în picioare, se uită la mine și zice: ”Ioana, dar tu nu ai de la 7 juma’te azi?”. Eu, senină, deși un pic adormită, zic: ”Ba da!”. După privirea ei mi-am dat seama că e ceva în neregulă și deja mă rugam în gând să nu spună că e peste 7. Și vine șocul: ”Păi e 7 juma’te!”.  Era de fapt 7:32.
Nu știu dacă mai are rost să vă spun cum m-am dat jos din pat, nici nu mai simțeam scara sub picioare, cum am fugit în baie, cum m-am îmbrăcat și cât de repede am fost gata. Vă spun că la 7:37 eram la ieșirea din cămin, atât. Am ajuns la facultate, am urcat în grabă pe scări până la etajul 3 și am reușit să intru în sală. Colegii mei erau deja acolo, proful nu. Am răsuflat ușurată și imediat un coleg face mișto de mine: ”Păi da, Ioana, așa e când stai departe rău de facultate, întârzii!”. Când i-am spus la ce oră m-am trezit a făcut ochii mari și s-a uitat la ceas. Era 7:40. ”8 minute? Ăsta e un nou record feminin, eu auzisem de o oră, o oră juma’te până acum.”
Da, acum mi-a venit și mie să râd, dar la cât de zombi eram de dimineață… fix recorduri de-astea mi-am propus să dobor când ajung la facultate.

Dar, hei, eu am început cu zâmbetul pe buze a doua săptămână de facultate, așa că de ce să mă mai plâng? Probabil că o să țin minte mult timp de acum încolo experiența asta. Și nu mă mai culc târziu când am ore așa devreme. Deși cred că nu o să mai am că și proful era adormit și ne-a sugerat să facem cumva să găsim o sală și să facem seminarul la o oră mai decentă. 😆

Eee, ați râs și voi de mine? Dacă v-am amuzat și tot n-am pierdut ziua degeaba. Voi să nu faceți ca mine, totuși!

Cheers!

P.S. Ce e frigul ăsta, oameni buni?

A venit toamna

Nu am multe de spus, doar că sunt încă acasă şi trebuie să împachetez din nou, deşi nici n-am despachetat bine. Plouă, e o atmosferă tristă şi aş sta acasă, în pat, cu ceaiuri calde şi prăjituri şi aş citi.
Tare mă tem că o să adorm pe drumul spre Bucureşti, la cât de mohorât e afară, iar după-masa de duminică ar fi fost mult mai frumoasă dacă era completată de un film sau o carte bună, stând în pat, chiar şi singură în camera de cămin, până îmi ajung şi colegele. Din păcate, va fi completată doar de o luptă acerbă pe care sper să o câştig cu ajutorul dicţionarului, că am la engleză de comentat în cinci pagini un articol de două pagini din “The Economist”. O să mă distrez, yay! 😀

În rest, cum sunteţi? Eu am ascultat numai “Emoţie de toamnă” toată ziua şi nu-mi vine să cred că e atât de frig şi că la munte ningeee.
Şi vreau să-mi mut casa la Bucureşti.  😳

Duminică frumoasă vă urez!

Good morning, sunshine!

Ok, probabil că la ora asta e mai potrivită o adresare de genul ”Good evening, little star!”, dar titlul articolului de față nu este o formulă de adresare către voi, ci modul în care îmi place mie să ”salut” diminețile în general. Acum, că nu-mi iese mie de fiecare dată, asta e cu totul altă problemă.

Atunci când eu eram privată de elementul poate definitoriu al secolului XXI, internetul, am primit leapșa de la Oana, care mă ruga să vorbesc despre diminețile mele. Ei bine, eu despre asta am scris mai demult, când anticipam un articol de toamnă datorat programului de studentă 🙂

Ok, de vreo săptămână și ceva lucrurile s-au cam schimbat, e drept. O dată la două săptămâni, am lunea un seminar de la 7.30. Atunci mă trezesc cam pe la 6.40, stau 5 minute iar apoi mă pregătesc până pe la 7.00. După asta mănânc și îmi mai aranjez ce am de luat cu mine, iar pe la 7.20 sunt deja pe scări. Da, fac cam 2 minute până la facultate, cum spuneam, deci am timp! 😀
În zilele în care am cursuri mai târziu mă trezesc după ceasul biologic, iar asta înseamnă rar mai târziu de 9 și ceva. Nu pot dormi mai mult. Atunci am timp să mănânc și să beau un ness eventual, în timp ce verific mail-urile și blogurile, după care să mai citesc. Vorbesc în perspectivă acum, desigur, pentru că încă nu prea am avut multe cursuri de citit, teme sau cărți ca să aprofundez. N-am nici măcar card ca să intru la biblioteca ASE, așa că momentan sunt destul de relaxată dimineața. Să vedem mai târziu, că sigur se mai schimbă lucrurile. Am așa o vagă bănuială că zilele de joi, când am după-masa și curs și seminar de mate, or să înceapă foarte devreme și or să aibă în meniu: mâncare, mate, cafea, mate, mate, mate, mate.
În fine, mai sunt zilele de weekend. Mâine plec acasă, deci sâmbătă și duminică o să fie relaxare dimineața, o să-mi beau cafeaua cu mama personală și o să stăm la șuetă, dar în weekendurile pe care le petrec la București cel mai probabil o să mai merg în parc cu bicicleta cât mai e frumos și am timp, iar apoi o să-mi fac ceaiuri și cafele calde, mai văd un film sau mai citesc o carte (de care carte, nu știu: că e de microeconomie, de mate sau de beletristică).

Momentan, cam asta e, diminețile mele au suferit o schimbare și încă n-am un program bine stabilit, dar o să vă țin eu la curent cu aceste aspecte importante ale vieții mele, că nu știu dacă am menționat că eu-s matinală și prima parte a zilei e importantă la mine. Motiv pentru care și-mi pare rău că am mate după-masa la facultate, am un randament mult mai bun dimineața. Eh, asta e, omul se adaptează 🙂

Ok, asta a fost tot. Leapșa o poate lua oricine, hai că nu e greu!

Good night, little stars! 😛