Highway to hell

Dimineți de vară târzie. Geamul ușor deschis. Temperatura ideală în cameră. Îmbrăcată sumar și învelită până la gât cu un cearșaf sau o pătură subțire, îmi trăiesc călătoriile nocturne, așteptând-o în zăpadă pe Lady Gaga (don’t ask!), mișcându-mă greu din cauză că mi-a degerat corpul. Un zgomot….ba nu, o suită de zgomote mă face să deschid ochii frustrată.  Zâmbesc când îmi dau seama că m-a dus capul într-atât încât să nu stau în frig o zi întreagă ca s-o aștept pe Gaga (și apoi să plec, fiindcă mă dureau toate cele) și dau să mă mișc. Ca să vezi, nu de la frig mă durea corpul, ci de la febra musculară.

De ce m-am trezit așa devreme? A, da, zgomote. Cu fiecare gaură pe care bormașina o dă în zidurile blocului meu, mai cedez psihic un pic. Cu fiecare bax de polistiren expandat trântit, capul îmi mai pulsează puțin. Cu fiecare găleată de adeziv preparată cu un fel de mixer special, enorm și urlător, diminețile mele devin mai frustrante. Cu fiecare strigăt sau înjurătură pe care muncitorii de pe schelă și le adresează fix lângă geamul meu deschis, decizia de a mă trezi și a le pune muzică se conturează și mai bine. Pentru că nu le pun ”Minim doi” sau ”Vara nu dorm” (am încercat o dată, le-a plăcut), le pun ceva ce nu le place și dau volumul tare, măcar să se simtă și ei frustrați, nu doar eu. Că am văzut că tac atunci când le pun ”Highway to hell”. Și nu am ales melodia doar fiindcă-mi place, ci și pentru că asta e senzația pe care o am seara când mă culc și știu cum mă voi trezi dimineața, I’m heading to hell, baby!

Știu că o să se termine la un moment dat. Cel mai probabil imediat după ce eu o să încep a mă trezi într-o altă cameră, pe o altă stradă, într-un alt oraș. Mare câștig. Și nu-mi spuneți să închid geamul. Am încercat. Unu la mână, tot se aude destul de tare încât să mă frustreze, doi la mână, simt că mă sufoc, încă e destul de cald la mine în casă.

Nu-mi rămâne decât să ignor totul cât pot de mult. Să mă trezesc zâmbind, să-mi beau cafeaua calmă, zen, în timp ce-mi citesc blogurile și ascult muzică drăguță și să-mi vărs frustrările în WordPress, că doar de-aia am blog, nu? 😛

Advertisements

Concediu medical

Happy e bolnav. “Stai un pic, cine e ăsta?”, o să ziceţi. Nu vi l-am prezentat până acum fiindcă abia azi, acordându-i mult mai multă atenţie decât de obicei, i-am dat un nume. Happy este laptopul meu, care a suferit un şoc şi acuma nu mai vrea să pornească, dragul de el. De frică, nu pentru că ar fi încăpăţânat, sunt convinsă.

În momentul în care m-am convins că nu se preface că-i e rău doar ca să ia o pauză, aşa cum făceam noi când eram mici ca să scăpăm de şcoală, am zis că asta e, trebuie neapărat să-l ducem la doctor. N-am zis nicio secundă că mi s-a stricat laptopul, n-am folosit diateza pasivă; mi-am asumat răspunderea, că sigur e vina mea. Am o bănuială despre cum am reuşit, dar nu sunt convinsă că ăla e exact motivul sau a fost doar picătura care a umplut paharul şi acum e gata, kaput. Se prea poate să fi fost prea neglijentă şi să nu fi fost atentă dacă mi-a mai dat ceva semne; cert e că acuma aştept să mi-l vindece doctorul şi promit că o să-ncerc să plec mult mai des urechea la plângerile lui de acum încolo 😛 Nu vreau să creadă că nu-l iubesc, fiindcă-l iubesc: la el îmi ascult muzica, îmi văd filmele şi serialele, îmi citesc blogurile şi îmi scriu articolele de aproape un an. Mi-e tare drag, aşadar 🙂
În acest moment îmi plimb degetele pe tastatura vechiului meu calculator, cum s-ar zice “oldie, but goldie”, că nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el zilele astea, mai ales că am ajuns de mult timp la concluzia că-s dependentă de computer şi net. Din păcate, nici pe el nu l-am prea îngrijit în ultima vreme, aşa că merge încetişor, dar nu pot să mă enervez pe el când ştiu că-i vina mea. Aşa că aştept răbdătoare să-mi încarce câte o piesă sau câte o pagină web şi deja m-am apucat să-i mai pansez rănile, să-şi revină. Sper ca atunci când se întoarce Happy să fie amândoi în formă maximă şi să stea pe birou ca doi buni amici, gata oricând să-şi facă treaba şi certându-se uneori pe firul de la net 😆

Aşadar, am o vagă senzaţie că o să citesc destul de mult zilele astea, date fiind condiţiile 😀 Am mai auzit eu undeva că niciun lucru, oricât de rău ar părea, nu vine fără să aducă şi un strop de ceva bun şi încerc să văd lucrurile în felul ăsta, că doar n-o să stau să-i plâng de milă lui Happy toată ziua, bună, ziua 😛

Cum strică oamenii totul

Pe la începutul lui august am dat o fugă până la București. Prea mi-era dor de el. Așa, plin de betoane, gropi și maidanezi cum e el, mi-e drag și mi-era dor. Într-adevăr, n-am nimerit cea mai bună perioadă, fiindcă era o căldură cam ca asta de-acum, de simțeai că nu e soarele ăla de-ți atinge suav pielea finuță, ci o ditamai flacăra venită special să te tortureze pe tine. Dar am trecut peste asta.

Într-o încercare de a scăpa de căldura apartamentului prietenei la care am stat, am plecat încrezătoare la o plimbare prin parc. Și-am zis să încercăm un parc mare, tare frumușel și pe care ea nu-l mai străbătuse, anume Parcul IOR (cunoscut și sub numele de Titan sau Alexandru Ioan Cuza). După un drum destul de lunguț (raportat la căldura de care aminteam) de la metrou până în parc, am ajuns și ne-am plimbat la pas pe la umbră, făcând uneori mici popasuri pe băncuțe adăpostite de mângâierea razelor de soare 😛
De cum am intrat în parc pe mine m-au atins imaginile oamenilor veniți la plajă. OK, să zicem că nu judec faptul că oamenii n-au bani de ștrand/piscină/mare și înțeleg că aleg parcul fiind poate mai puțin populat de domnișoare cu trupuri de invidiat. Dar să văd doamne la 60 de ani făcând topless în parc nu mi-a picat chiar bine, sinceră să fiu.
Am zis că trec peste asta. După o plimbare lunguță, întreruptă, cum ziceam, de câteva popasuri scurte, ne-am ales o bancă pe malul lacului, unde ne-am odihnit și am savurat una o bere, alta o apă, după prezența antibioticelor în corpul fiecăreia.
Am admirat de acolo o mulțime de oameni care făceau plajă și, desigur, baie în lac. Baie. În lac. În lacul din parc. În lacul ăla verde cu apă clocită. Unii chiar înotau. Unii chiar făceau scufundări. Da, scufundări înseamnă că se băgau cu capul la fund. În apă. În apă din aia murdară din lacul ăla în care alții aruncaseră cu ceva vreme în urmă sticle de plastic folosite, unii pescuiau, iar alții își dresau câinii. Dacă vă întrebați cumva, sigur că existau pancarte pe care scria că pescuitul și scăldatul sunt interzise.

Eu am zis de câteva ori ”Gross, gross, gross!”, în timp ce urmăream siderată mișcările brațelor celor care, repet, înotau. Prietena mea a concluzionat însă foarte serioasă: ”Ar fi drăguț parcul ăsta fără oameni!” 😆

Lăsând la o parte această experiență estivală nu tocmai satisfăcătoare, mie îmi place parcul ăsta și vi-l recomand dacă aveți chef de o plimbare lejeră în jurul unui lac. E renovat nu de prea mult timp și chiar se prezintă bine, chiar dacă apa ar putea fi mai îngrijită și oamenii în general…mai educați 🙂

Călătoria, nu destinația

… e motivul pentru care mă uit la Gilmore Girls. Știu ce se întâmplă în serialul ăsta, dar mă uit mereu la el cu aceeași plăcere. Încă nu l-am văzut de atâtea ori încât să știu scene întregi pe de rost, dar da, sunt momente în care mă trezesc că spun replicile înaintea personajelor. Și ador asta.
Mă întreba mama zilele trecute cum pot să fac asta, cum pot să mă uit încă o dată și încă o dată, deși l-am mai văzut și știu cum se termină? This is exactly the point. Eu nu mă uit ca să ajung la final, ca să văd cum se termină. Mă uit pentru fiecare episod, pentru fiecare replică, pentru fiecare glumă, pentru fiecare cană de cafea pe care aproape o miros prin ecran. Mă uit pentru că îmi place de Lorelai și Rory, îmi sunt dragi atunci când fac mișto de Luke, atunci când mănâncă, atunci când se ceartă și se împacă și îmi plac glumele lor de interior.
Mă uit la serialul ăsta pentru că îmi place și îmi dă o stare de bine. Motive suficiente, aș zice. 😀 M-am gândit la un citat, să las aici o mostră ca să arăt că merită să mă uit la el de un milion de ori, dar în scris nu mai pare totul așa amuzant. Jocul actoricesc face mult, limbajul nonverbal e sfânt, mimică, gesturi plus tonul vocii, toate astea fac din dialogurile alea aparent comune un deliciu. Pentru mine.
Și o să fac călătoria asta de câte ori am chef, pentru că îmi place drumul 😀

Lorelai: What do you think – do I look ready to make my way in the world?
Rory: Yes, and if all else fails, you can marry rich.
Lorelai: I love that we always have that option.

Iar teoria asta funcționează în tot felul de domenii. Seriale, filme, cărți, orice. Contează să te simți bine. Până la urmă, când mănânci pizza nu o faci doar ca să-ți potolești foamea, pentru că deznodământul ăsta e până la urmă, o faci pentru că-ți place pizza, gustul, aroma, momentele de dinainte de a te sătura. Călătoria, nu destinația, right? 🙂

Pick one!

Alb sau negru. Da sau nu. Ciocolată sau vanilie. Ceai sau cafea. Cafea simplă sau cu lapte. Cu zahăr sau cu miere. La mare sau la munte. Film sau carte. Struguri albi sau struguri negri. Pepene roșu sau galben. Pian sau vioară. Cină fancy sau picnic casual. Fustă mini sau maxi. Pantaloni sau rochie. Decolteu sau spate gol. Balerini sau tocuri. Tequila sau votcă. VIP sau ASER. Cărți de specialitate sau beletristică. Dostoievski sau Clavell. WordPress sau Blogspot. Monarhie sau republică. Ciocolată neagră sau albă. Amăruie sau cu lapte. Cu mentă sau caramel. Sibiu sau Brașov. Londra sau Paris. Femeie sau bărbat. Blondă sau brunetă. El sau celălalt.

Ne confruntăm cu alegeri. Mereu. Cum știm sigur că am ales corect? Când alegerea nu ne atinge așteptările înseamnă că a fost cea proastă? Poate standardele noastre sunt prea înalte de fapt. Poate nici cafeaua cu miere nu s-ar fi descurcat mai bine decât cea cu zahăr. Poate nici decolteul nu ar fi atras mai multe priviri admirative decât a făcut-o spatele gol. Poate că nici ciocolata cu mentă nu ne-ar fi făcut mai fericiți decât cea cu caramel. Mhm, ok, asta nu există, ciocolata cu mentă câștigă mereu. Poate că nici măcar un rege nu ne-ar aduce-n fruntea Europei și poate că nici apa Tamisei nu ne-ar fi adus mai multă liniște decât Sena.

Și dacă prin prisma așteptărilor nu putem judeca alegerile, o facem comparativ? Da, putem să încercăm o dată cafeaua cu zahăr și apoi cu miere. Da, putem să ascultăm azi pian și mâine vioară. Putem să mergem luna asta la Sibiu și luna viitoare la Brașov. Deși îmi permit să zic că nici asta nu e varianta ideală. Așteptările dintr-un moment nu vor fi niciodată identice cu cele din alt moment. Dar să zicem că ne apropiem, măcar la modul general. Da, sunt alegeri pe care le putem judeca oarecum comparativ. Eu, de exemplu, știu că prefer cafeaua cu miere, pepenele roșu, spatele gol, WordPress-ul, ciocolata neagră, amăruie și cu mentă. Dar sunt alegeri pe care nu le poți face ”pe încercate”. Deci cum alegem? Atunci când odată ce ai zis ”This one!”, nu poți să mai încerci varianta cealaltă doar ca să știi cum ar fi fost dacă… cum alegi?

Și ce faci când, deși fericit(ă) (în aparență sau nu) cu alegerea făcută, apare un sâmbure de îndoială și te auzi zicând ”Cum ar fi fost dacă…?” ? Și când alții se întreabă dacă îți e bine și-ți dai seama că n-ai ști ce să le răspunzi decât un ”Da, mi-e bine, dar…”…

Interesant. Dacă nu s-ar fi gândit alții la asta înaintea mea, aș fi zis că omul e o ființă care trebuie studiată 😛

Cum nu mănânc fructe

Uitasem cum e să adormi cu febră. Să te chinui să adormi adică. Și uitasem cum e să te trezești din somn cu fața arzând și cu gura uscată, tânjind după un pahar cu apă și după o pastilă miraculoasă care să te aducă la o temperatură decentă. Acum fix o săptămână am învățat asta din nou.
Din păcate, a fost o săptămână tare urâțică, nu m-am mai simțit așa rău de mult timp, mai ales că nu a fost o răceală, măcar așa mi-ar fi rămas premiul de consolare: mâncarea. Nu, am avut enterocolită. A fost fun, am mâncat puțin și prost. Sigur, nu vreau să fiu nerecunoscătoare, copiii din Africa ar da orice pentru o farfurie de orez fiert, dar permiteți-mi să fiu egoistă un pic. Orez fiert, supă, covrigi, sticksuri, ceai de mentă și apă; nu e tocmai un regal, aș putea spune. Nici azi nu am revenit la toate obiceiurile mele alimentare. Simt că am și uitat ce gust au laptele, iaurtul, ciocolata, până și de cartofii prăjiți mi-e dor. Mie, care mănânc cartofi prăjiți tot de-atâtea ori pe an de câte e solstițiu! Dar cel mai și cel mai frică mi-e să nu fi uitat ce gust au fructele. Pepenele roșu, dulce și zemos. Pepenele galben, strugurii, piersicile, nectarinele, prunele, perele. Mi-e dor de ele toate. Săptămâna asta am mâncat doar banane. Eu nu prea mănânc banane vara, sunt prea scumpe și farmecul lor pălește în fața celor mai sus amintite. Dar ce mai una, alta, banana is better than no fruit at all.

Da, a fost nașpa. Da, aștept cu nerăbdare să mănânc lapte, ciocolată cu mentă și un pepene întreg. O înghețată, o pizza și o tocăniță de pui cu ceapă și roșii, cu mămăliguță, desigur.

Hai că deja intru pe un făgaș anapoda, mă opresc aici din visare. Pe lângă febră, greață și frustrarea culinară, a fost durerea. De burtă. Dar o durere de-aia de ziceai că cineva se distrează mișcându-mi prin intestine o bilă enormă. O durere de-aia de nu știi în care colț al patului să te mai scufunzi ca să nu auzi și hohotele de râs ale ăluia de te chinuie.  Și de cap. Să ajungi să stai întinsă pe burtă cu capul atârnând în afara patului pentru că e singura poziție în care nu simți că ai un topor înfipt în jumătatea stângă a capului? Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, parol.

Dar au trecut. Toate, pe rând. Cu pastile, ceaiuri și răbdare. Cu seriale, o carte și câteva guri de compot ca premiu de consolare. Și acum sunt cât de cât bine. Și în momentele în care nu ziceam ”Jeeeeez, dacă îmi aplec capul pe spate nu mai văd cu ochiul stâng, asta trebuie să înceteze!”, m-am surprins zicând ”Cât sunt de fericită că în majoritatea timpului sunt sănătoasă!”. M-am gândit la oamenii care au o durere (sau mai multe, Doamne ferește!) cu care trăiesc zilnic. În fiecare moment al vieții lor, în fiecare oră, minut, secundă. Să te doară ceva întruna. Uneori mai intens, alteori mai domol, dar niciodată să nu se oprească. Teribil! (Da, m-am gândit și la House atunci.) Și atunci am realizat că eu una (și îmi permit aroganța să spun că sunt mai mulți așa) am nevoie din când în când de câte un episod de ăsta ca să-mi dau seama că ar trebui să mă vaiet mai puțin și să am mai multă grijă de mine. Pentru că da, replica ”nu mi se poate întâmpla mie” este aproape ilară dacă ne gândim că nu suntem cu nimic mai presus decât alții.

Și da, cred că din când în când am nevoie de câte un episod din ăsta dureros ca să-mi mai ajustez viziunea. Și ca să aflu de la televizor că singaporezii fac o insulă din gunoi. So yes, bring the pain! 🙂