Jos pălăria!

Eu în anul 2000…am început să mă uit la Jocurile Olimpice de la Sidney. Aveam doar 8 ani atunci și tot ce știam era că sunt acolo mulți sportivi din toată lumea, că se dau medalii celor mai buni și că sunt acolo și oameni din România. În momentul ăla s-a aprins în mine un licăr de patriotism și am zis că trebuie să mă uit și eu și să le țin pumnii. Desigur, la unele sporturi mă plictiseam, pentru că nu le înțelegeam, nu știam ce trebuie să facă și cum ca să mă bucur pentru ei și nici nu mă fascinau.
Deși nici la gimnastică nu știam ce criterii ar trebui să fie luate în considerare, sportul ăsta m-a fascinat și nu o dată m-a surprins mama încercând să imit niște piruete și să mă dau peste cap. Nu trebuia decât un pic de intuiție ca să-ți dai seama că fetele trebuie să nu cadă de pe bârnă, să prindă bara la paralele, să nu cadă în fund/în cap/pe burtă, să aterizeze cu picioarele lipite dacă se poate. Și ținuta pe care o aveau, zâmbetul de pe față, corpul cambrat, toate astea m-au făcut să le urmăresc.

Anul 2000 a fost pentru mine nu sfârșitul lumii, cum se vehicula pe atunci, ci momentul în care am fost frustrată pentru prima dată și am plâns pentru ceva ce nu mă privea în mod direct. A fost momentul în care am înțeles că în viață există nedreptăți și am realizat că orice persoană se va simți cel puțin o dată neputincioasă și va trebui să treacă peste obstacole ca să-și continue viața. Am plâns pentru Andreea Răducan cum nu mai plânsesem vreodată pentru vreo persoană străină. Dacă fetele din generațiile anterioare visau să fie Nadia, eu nu o știam, așa că visam să fiu Andreea. Andreea a fost Nadia mea și deși nu am văzut medalia de aur strălucind (pentru puțin timp) la gâtul ei, pentru că urmăream JO la bunici, la televizorul Diamant, alb-negru, m-a durut teribil ceea ce i s-a întâmplat.

Dar, sigur, timpul a trecut, Andreea nu mai e acum fetița de 16 ani căreia i s-a furat medalia pentru un Nurofen, iar eu…eu am cunoscut frustrarea de multe ori de atunci și încă mai plâng pentru gimnastele românce🙂
M-am bucurat teribil pentru bronzul de la echipe de săptămâna trecută. Mi-a părut rău că nu au fost mai bune ca restul la individual compus.  Am plâns de bucurie alaltăieri pentru Sandra Izbașa, noua campioană olimpică la sărituri. Am fost tristă pentru Larisa Iordache, dar mai ales pentru Cătălina Ponor, fiindcă n-au putut să dea mai mult la bârnă azi. Pentru Cătălina m-am bucurat din suflet când am văzut-o cu medalia de argint la gât după finala de la sol. Și, din nou, am plâns pentru Sandra, pentru că a ratat în ultimele secunde exercițiul de la sol.
Și dacă aș putea, le-aș lua pe toate cinci în brațe și le-as strânge tare de tot. Dar pentru că nu pot, le spun doar ”Mulțumesc!”, din toată inima! Mulțumesc pentru emoțiile pe care mi le-au dat, mulțumesc pentru că au făcut să se audă și imnul meu, mulțumesc pentru că datorită lor lumea vede România și într-o altă lumină. Le mulțumesc pentru că sunt niște modele, nu doar pentru fetițele care vor să devină gimnaste (sper din suflet că încă mai sunt), ci pentru noi toți, pentru că ele sunt oamenii care își fac treaba cu pasiune, care strâng din dinți și merg mai departe, în ciuda durerilor, a căzăturilor, a greutăților, a sistemului. Ele sunt oamenii care își pun sufletul în aparatele alea și dau tot ce au mai bun și îmi amintesc mereu că așa ar trebui să facem toți, indiferent de domeniu.Mulțumesc!

Sigur că Jocurile Olimpice nu înseamnă doar gimnastică, de aceea mă bucur pentru fiecare participant din delegația României pentru că a ajuns acolo, pentru că e o performanță și doar să concurezi pe aparatele marcate cu alea cinci cercuri. Și mă alătur și eu inițiativei Chinezului de a duce România 2.0 la Londra . Așadar, către toți participanții români la Olimpiadă:

Mulțumesc tuturor pentru fiecare minut de antrenament, mulțumesc fiindcă vă aflați la Londra și-mi reprezentați și mie țara, mulțumesc pentru emoțiile pe care mi le-ați dat, mulțumesc pentru cele nouă medalii de până acum, pentru cele două imnuri care sună mai frumos acolo decât oriunde altundeva și pentru exemplul pe care mi-l oferiți. Mă înclin!

4 thoughts on “Jos pălăria!

  1. Credeam ca sunt singura fraiera care plange si ii vine sa stranga televizorul in brate de fericire sau sa il arunce pe geam de nervi. Si imi dau seama, tot mai des, ca lucrurile rar sunt asa cum trebuie. Dar si cand sunt, imi urla inima de fericire!

    • Poți să fii sigură că nu ești singura care trăiește intens momentele în fața televizorului😀 Din păcate, ar trebui să fie mai bine din multe puncte de vedere, iar frustarea mea imediată vine din investiția tot mai slabă în sport și orientarea copiilor tot mai puțin către ramura asta. Cum zicea comentatoarea azi, discuțiile despre situația gimnasticii trebuie nu să înceapă azi, ci să se încheie. Să înceapă acțiunea. Om trăi și om vedea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s