O scrisoare

Dragul meu,

A trecut aproape un an de când suntem împreună și acum, că suntem atât de aproape de a ne vedea din nou în fiecare zi, mi-e și mai dor de tine. Ai început să mă cunoști atât de bine, îmi știi până și mersul, felul în care pășesc când sunt obosită, când sunt grăbită sau entuziasmată. Viața mea s-a schimbat atât de mult de când ne cunoaștem, încât încerc acum să-mi închipui cum ar fi fost dacă n-ai fi fost tu. Nu, n-are rost să mă gândesc.

Știi, nu de puține ori m-a întrebat lumea dacă sunt convinsă că ești potrivit pentru mine. Dacă sunt sigură că tu ești ceea ce caut, dacă alături de tine pot să fiu ceea ce-mi doresc, dacă nu cumva îmi vei răpi prea mult timp și energie. La început i-am luat prea mult în seamă, am încercat să le explic că nu pot fi sigură de nimic până nu încerc, că vreau să-ți ofer tot ce am mai bun în măsura în care simt că primesc înapoi de la tine. Dar n-au înțeles, singura lor preocupare era să mă convingă că o să ajung să te urăsc, că o să mă obosești și că, cel mai probabil, nici nu prea e loc și pentru mine în viața ta.
Nu mai contează, nu mi-a luat prea mult timp să-mi dau seama că nu-mi spuneau toate astea fiindcă le-ar fi păsat așa de mult de mine încât nu puteau dormi noaptea. Doar că simțeau nevoie să văd eu cât de multe știu ei despre astfel de relații, că experiența lor vastă îi recomandă să-mi dea sfaturi și să aștepte momentul în care să-mi spună ”Ți-am zis eu!”.  Nu mă mai interesează ce cred ei, important e ce știm noi.  E singurul lucru care face diferența. Ei n-au cum să știe ce simt eu când te văd, cum mă faci să cred că pot să fac orice dacă îmi doresc destul de mult și cum ai tot timpul din lume pentru mine, cum toți cei din jur dispar, dacă e nevoie, atunci când, la o plimbare, îmi doresc să fiu doar eu cu tine.
Și, în fond și la urma urmei, când o să simt că nu ne mai potrivim, că nu-mi mai găsesc locul, că nu mai am atâta energie de dat și că nici tu nu-mi mai poți oferi lucrurile de care am nevoie, pot oricând să mă retrag din viața ta. Poate că o să mă doară la început, poate și ție o să-ți pară rău că nu ne mai potrivim sau poate că nici n-o să-mi simți lipsa. Cine poate ști?

Până atunci însă, dragul meu București, mi-e un dor de tine de nici nu-ți poți imagina! Știi ce se spune, absence makes the heart grow fonder. Parcă nici nu-mi vine să cred că de mâine vom fi din nou împreună, așa, cu bune și cu rele, cu nopți semialbe și cursuri interesante, cu oameni frumoși sau…mai puțin, cu traficul infernal și plimbări cu bicicleta prin parc. Nu știu tu, dar eu abia aștept🙂

Cu dor,
Ioana.

6 thoughts on “O scrisoare

  1. Te invidiez sa stii, nu mi-a fost dor de orasul meu natal nici macar un minut cat am fost plecata. De fapt, daca s-ar fi putut, probabil ca as fi ramas pe undeva prin Trogir sau Dubrovnik.😀

    • Nice, probabil că mi-e dor pentru că nu suntem de atât de mult timp împreună și încă nu îi știu toate părțile proaste, știi tu, ca într-o relație autentică😆

  2. Am avut mereu un dinte impotriva Bucurestiului; sigur, era din cauza unor idei preconcepute cam… tampite, sa fiu sincera. Cu toate astea, l-am vizitat pentru prima data cu ochi de “om mare” si cu sufletul deschis cand acum cativa ani. Imi vizitam niste prieteni. Inteleg perfect ce simti:)

    • Alexandra, Bucureștiul are părțile lui foarte frumoase, dar dacă nu ești dispus să vezi dincolo de betoane, gropi și maidanezi, nu le vei descoperi. Mă bucur că rezonăm în ceea ce-l privește😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s