Temă de gândire

Nu am vocea României, nici nu știu să pictez, să sculptez sau să cânt la vreun instrument, nu trăiesc pentru dans și nu știu dacă m-aș putea exprima prin fotografie. Mi-ar fi plăcut cândva să dau la Teatru și mă simt bine atunci când scriu, dar o vocație? Hm, nu, asta în mod cert nu. Poate n-am descoperit-o încă sau poate n-o s-o descopăr niciodată, dar dacă sunt sigură de un lucru, acela e că în momentul ăsta nu există nimic care să mă facă să vorbesc așa cum vorbea Michelangelo despre marmură. It’s a fact.

Când eram mică am visat multe, că o să fiu doctoriță și nimeni n-o să mai fie bolnav, că o să fiu polițistă și toți oamenii răi vor fi pedepsiți sau că o să prezint eu Surprize-Surprize și o să cânt pe cele mai mari scene ale lumii. Din visurile astea de copil probabil că îl voi împlini totuși pe unul: să am un birou, să port fustă scurtă și să lucrez în timp ce-mi savurez cafeaua și țigara. Bine, minus țigara, că nu știu ce era în capul meu atunci. Am 20 de ani și fac o facultate care, din fericire, îmi place. Cunosc oameni care îmi împărtășesc interesele, de la care și lângă care caut să învăț cât mai multe și  nu visez să lucrez la Operațiuni Persoane Fizice, așa cum se gândesc mulți când aud partea cu ”bănci” din numele facultății mele. Zic că,  în domeniul în care mă învârt, nu e rău că până la vârsta asta am interacționat cu nume precum Valentin Lazea, Lucian Croitoru, AdrianVasilescu și aș îndrăzni să zic că nu chiar toată lumea a fost în parc de 1 Mai cu un fost director al Băncii Mondiale.
Dacă mi-ar plăcea să fiu extrem de bună în ceea ce fac? Fără îndoială. Dacă o să fac carieră în domeniu? Habar nu am. Da, îmi place tot ceea ce învăț și aș vrea să simt că fac ceva care face diferența, să mi se recunoască meritele și să fiu promovată. Pe de altă parte, mă întreb dacă după 12 ore de muncă aș putea spune că-s fericită pe deplin. Dacă aș avea tot timpul fața luminată, chiar dacă stau în birou, cu ochii în mailuri, analize și grafice, când alții sunt deja acasă și iau cina cu familia. Dacă n-aș ajunge să îmi repugne tot ceea ce la început mă fascina, atunci când, ajunsă acasă seara, copilul meu nu mi-ar sări nicidecum în brațe și nu pentru că ar dormi deja, ci pentru că nu avem o relație atât de strânsă pe cât mi-aș dori.

Pentru mine sunt importante lucrurile mici, care pentru unii sunt poate banale. Să citesc câteva pagini și să mă uit la un film, să ies la plimbare, pe jos sau cu bicicleta, să merg la o piesă de teatru, la operă sau balet, să cunosc oameni și să-i țin aproape, să am seri pline de muzică și râs alături de ei și dimineți leneșe cu cafea tare și aromată. Să călătoresc cât mai mult, să văd locuri și să-mi deschid mintea, să capăt noi viziuni și să-mi îmbogățesc cultura. Să nu pierd primele cuvinte, primii pași și prima zi de școală a copilului meu. Să-mi trântească ușa-n nas la 15 ani în timp ce strigă că mă urăște pentru că nu-l las să stea toată noaptea în oraș, și nu să mă trezesc că nu știu nimic despre el pentru că n-am fost niciodată acolo.
Și da, știu că pentru toate lucrurile astea mai mici sau mai mari, e nevoie de bani și banii se câștigă, în principiu, muncind, de aceea visez la un loc de muncă la care să mă dezvolt profesional până la nivelul la care viața mea de dincolo de ușile companiei nu este afectată major. Să-mi îndeplinesc atribuțiile responsabil și, foarte important, să-mi placă ceea ce fac, pentru ca  alea 8, 9, 10 ore pe care le petrec la birou să nu fie sub nicio formă o corvoadă, iar la sfârșitul lunii să nu-mi fac probleme că nu-mi pot plăti facturile, n-am bani de bilet la concertul lui Havasi sau n-o să-mi permit să ajung măcar o dată la Machu Picchu. Și dacă asta se cheamă să ai un serviciu, atunci probabil că da, de asta am eu nevoie ca să ating echilibrul ăla spre care, cred, toți tindem.

Dar, sigur, am abia 20 de ani și sunt toate șansele ca peste puțin timp să simt că lucrurile se mai schimbă și ceea ce acum cred că m-ar face fericită să nu mai fie valabil peste x ani. Nu sunt sigură decât de un lucru: voi încerca tot timpul să-mi recapăt de fiecare dată echilibrul, în măsura în care pot să fac ceva în sensul ăsta. O să-mi fac o cafea tare și o să am o discuție cu mine, o să-mi reevaluez prioritățile și o să caut curajul de a face schimbări majore în viața mea, iar dacă simt că am nevoie de ajutor profi în luarea deciziilor, n-o să mă dau în lături de la asta. Pentru că dacă e un lucru pe care nu mi-l doresc, acela e ca peste niște zeci de ani să mă aud zicând: ”Dacă aș fi făcut altfel…”.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 12.

Diamonds are a girl’s best friends

 

Zile ploioase, cu frunze ruginii purtate de vânt de pe o stradă pe alta. Camere încălzite şi slab luminate,  din care se ridică miros de cafea şi acorduri de pian sau aburi de ceai, care acompaniază un saxofon în surdină. Toamna ei. Iubeşte anotimpul ăsta cu tot ce înseamnă el. De la picăturile de ploaie care îi bat în parbriz, până la razele blânde rătăcite în câte o zi, de la vântul care i se joacă prin păr, până la aroma de ciocolată care nu lipseşte în nicio toamnă din livingul lor. Toamna zâmbeşte. Pentru că s-a născut în miezul iernii, dar s-a îndrăgostit într-o toamnă capricioasă şi de atunci ăsta e momentul în care se regăseşte.

Vineri. Nici nu ştie în ce dată e, doar că s-a mai dus o săptămână fără el. Numără zilele până o să se întoarcă şi speră să mai prindă cel puţin o seară de toamnă împreună, să tragă draperiile, să se aşeze pe canapea, sub pătură şi să urmărească un film, în timp ce-şi sorb liniştiţi vinul fiert cu scorţişoară. Pe drum spre casă îşi face planurile: o  să-şi facă un duş fierbinte, o să mai bea o cafea şi o să se aşeze în vârful patului cu o carte în braţe şi cu ochii pe telefon, aşteptând să-i audă vocea.
Nu e nimeni pe stradă şi îşi aude paşii pe covorul de frunze, în timp ce se îndreaptă spre cutia poştală. Printre facturi şi materiale publicitare, găseşte un plic cafeniu, cu miros de ciocolată, pe care nu scrie nimic. Îl deschide pe loc şi pe bileţelul din plic citeşte, cu inima în gât, câteva rânduri de un scris inconfundabil: “Acum 6 ani, pe 9 noiembrie, o tipă cu păr ciocolatiu, ochi albaştri şi zâmbet irezistibil m-a rugat să-i cedez locul meu la coadă, fiindcă altfel avea să moară din cauza privării de cofeină. Nu ştiam atunci că n-aveam s-o mai uit niciodată.”

Îşi pune pe buze zâmbetul despre care tocmai a citit şi îşi aruncă ochii pe ecranul telefonului: 9 noiembrie. În timp ce o caută, prin mănunchiul de chei, pe cea de la casă, simte ceva sub preşul de la uşă. O cheie mică şi un alt bilet: “Mă întorc peste o săptămână. Până atunci, aminteşte-ţi de mine.” Intră în casă din ce în ce mai nedumerită şi mai curioasă. Toate lucrurile păreau la locul lor, aşa cum le lăsase de dimineaţă, până când pe măsuţa din living a observat o cutie încuiată. Înăuntru, o sticlă din vinul lor preferat şi un set de două pahare. I-a format numărul, în timp ce-şi spunea în gând: “Să-mi amintesc de tine bând vin singură zici?”. Căsuţa vocală. “Hmmm.” Se uită mai atent în cutie şi observă un alt mesaj: “Nu mai căuta explicaţii.” O cunoaşte prea bine.

Se ridică de pe canapea şi se îndreaptă spre dormitor; deschide dulapul şi privirea îi rămâne fixată pe o cutie roşie, în formă de inimă. Îi spusese cândva că n-a primit niciodată nimic în formă de inimioară, nici măcar când era în liceu şi tot timpul şi-a dorit asta. O deschide încet, cu emoţii, ca şi cum se află nu în faţa dulapului ei, ci faţă în faţă cu băiatul pe care îl place, la prima întâlnire. Ochii îi cad pe o cutie aurie, pe care o recunoaşte imediat, nu doar după literele “Emporio Armani”, ci pentru că e aceeaşi cutie în faţa căreia s-a trezit exclamând de faţă cu el cu ceva timp în urmă:  “Divin. Diamonds are a girl’s best friends. Ditto.” Alături, o cutie albă în care descoperă cele mai…delicioase cosmetice. Citeşte dintr-o suflare biletul din cutie: “Mai ştii când ziceai că ai putea să faci o baie în ciocolată? Poţi să faci acum primul pas. Hai, fugi în baie şi ai grijă să te întorci ca şi cum aş fi aici. Te iubesc.”

Apa fierbinte din cadă, lumina difuză şi saxofonul pe fundal: de vis. Ar fi putut să adoarmă aşa, dar nu, era un joc prea plăcut ca să-l oprească acum. Se îmbracă aşa cum o face de obicei când ştie că o aşteaptă în dormitor, doar că acum pielea ei miroase a…diamante. Păşeşte uşor pe podeaua rece şi se opreşte în uşa dormitorului. Zâmbeşte. Pe noptieră, sticla de vin şi paharele pe care le lăsase în living. În pat, bărbatul care, după şase ani, avea să se îndrăgostească din nou de o tipă cu păr ciocolatiu şi ochi albaştri…

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 11.

Însemnări din studenţie

Când am intrat la facultate, m-am tot rugat să nu prind loc într-un cămin cu baie comună. Deja îmi închipuiam cum o să ies eu din duş şi o să mă plimb pe hol în prosop, cu hainele în braţe sau cum o să mă duc somnoroasă în toiul nopţii pentru că am băut vreo doi litri de apă înainte să mă culc. Din fericire, sunt pentru al doilea an consecutiv fericita locatară a unei camere cu baie proprie; dacă mă concentrez semestrul ăsta, pot vorbi şi despre al treilea an. Rămâne să vedem, oricum nu despre asta vreau să vă povestesc.

Spre deosebire de mine, nu toată lumea a avut norocul să prindă un loc din ăsta şi, cum omul se obişnuieşte cu aproape orice condiţii de viaţă, mai ales dacă şi cei din jur trăiesc la fel, oamenii fac de multe ori haz de necaz pe tema asta şi am auzit o mulţime de poveşti despre băile astea comune.
Acum  ceva timp am fost pe la o colegă care stă într-un astfel de cămin şi am auzit o discuţie la care în mod clar nu ne-am fi aşteptat. Paznicul de serviciu povestea cuiva cum supraveghează el căminul:

– Da, majoritatea e copii buni, nu-mi face probleme. Mai face ei gălăgie, dă muzica tare şi dup-aia îşi bate în uşi unii la alţii că vrea să doarmă, dar probleme mari n-am avut niciodată.
– Numai aici te ţine, mă, pe tine?
– Ehe, aş vrea io.
– Cum aşa, e mai linişte aici?
– Da, e şi mai linişte. Dar nu de asta. Eu de obicei stau în ăla de băieţi, dar astea două luni m-a repartizat aici, că şi-a rupt Nicu piciorul şi a schimbat ei ceva pe la grafic, dracu’ să-i ia, că m-a zăpăcit de cap. Şi, într-adevăr, e şi mai cuminţi fetele, dar nu de aia zic că aş sta numai aici, hăhă. Mai îmi clătesc şi io ochii cu ele, acuma cu tehnologia asta..
– Ce tehnologie, mă?
– Eeee, mi-a pus ăştia nişte camere noi, de la Edimax, şmechere de tot. Pe lângă faptul că se vede stiiiclă, mi-a arătat nepotă-miu cum să le conectez la telefonul ăla de mi l-a dat el cadou din Italia, ştii că ţi-am zis, nu?
– Cu Android, da, mi-ai zis.
– Aşeea. Şi aşa că ieri-seară, deşi nu eram pe tură, am stat toată seara şi m-am uitat la gagicile alea de se ducea să facă duş. Că ce m-am gândit eu, o conectez pe aia de la baie, să ştiu o treabă, ce dracului. Şi camera asta e tare mişto, mă, că până acum vedeam doar uşa de la baie dar acuma nu, acuma are un senzor de mişcare şi văd tot, mă. Ce zici, că una a ieşit din baie goală de tot, mă, de tooot! Să leşin, noroc că stăteam pe canapea!
– Nu te cred, frate, du-te de aicea.
– De ce dracu’ să te mint, mă, ce-ai? Era târziu, fo’ unu jumate, nu era mai nimeni prin cămin, că alea care nu era la club, avea treabă prin camere, dormea, ce ştiu io, hăhă, şi fata s-a simţit acasă la ea. Io nu m-am supărat, hăhă.
– Bă, să mai zici tu că eşti ghinionist, pe bune acuma.
– Da, frate, păcat că mă mută ăştia înapoi, să văd cum fac poate merge să nu-mi deconecteze camera, ar fi ceva, îţi dai seama…

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 10.

Cum n-am învățat să înot

Acum ceva timp ziceam că așa șmecheră o să fiu eu, o să învăț să înot așa de bine, încât  Phelps o să fie invidios. Din păcate, n-am reușit să avansez prea mult, fiindcă eu cred că funcționez pe sistemul ”cu o mână să înot și cu una să dau din picioare”. Serios acum, ori că mi se pare obositor, ori că efectiv uit, dar nu reușeam sub nicio formă să fac ambele chestii în același timp, deși în rest eu zic că mă descurc destul de bine la multitasking. Asta e, oi mai face eu o încercare cu altă ocazie, momentan nici dacă m-ar apuca din nou vitejia, n-aș avea timpul necesar să merg să-nvăț.

Ce mi se pare mie foarte amuzant e că eu mă pregătisem serios pentru partea de formă, să zicem, a sportului ăstuia. Adică nu prea știam eu ce se întâmplă cu înotatul ăsta, cum se respiră, cum se dă din mâini, din picioare, cum îți coordonezi respirația cu mișcările, în fine, mai nimic. Știam în schimb că trebuie să fiu echipată. Știți, se spune despre femei că sunt foarte încântate să meargă la sală pentru că înainte pot să meargă să-și mai cumpere haine, chiar dacă e vorba doar de echipament sportiv. Tot shopping se cheamă, nu? E, tot cam pe sistemul ăsta am început să mă pregătesc și eu înainte.
Mi-am căutat costum de baie. Și ce m-am gândit eu, să fie întreg, ca să fiu sigură-sigură. Păi da, că aveam de gând să înot kilometri, să dobor toate recordurile, chiar și pe alea neînregistrate încă și aveam nevoie de un costum serios, pe care să mă bazez, nu glumă. Mda, sigur. Am căutat eu ce-am căutat, până a venit ora de înot și eu costum întreg de profesionistă ce eram tot n-aveam. Și-așa m-am dus eu cu un costum de baie în două piese, simpăticuț, nu zic nu, dar care nu-mi oferea satisfacția spirituală pe care o așteptam, că deh, era mai de plajă așa, puteam să-i fac fundițe, nu era potrivit pentru cea care avea să-l detroneze pe Phelps, cum ziceam.
Pe urmă, cineva îmi sugerase să-mi iau ochelari. Am zâmbit așa din colțul gurii, că pe mine cred că mai mult m-ar fi încurcat, la cât de bună eram. Lumea nu și nu, că să-mi iau ochelari, că apa, clorul, dezinfectantul, mă ustură, mă îmbolnăvesc. Băi, oameni buni, eu sunt și-așa destul de stresată că am apă peste tot, ochelari îmi mai trebuia atunci, ca să mă frustreze și ăia că mă strâng, că nu văd bine, că mă jenează. Lăsați-o așa, când m-oi duce eu la Rio în 2016 îmi iau câți ochelari vreți voi, ok? Tot magazinul. Pe culori. Să se asorteze cu tot magazinul de costume de baie pe care o să mi-l iau. Până atunci, take me slower.
La papuci, prosop, chestii de astea nu era nevoie să mă gândesc, erau prea mainstream și nu era obligatoriu să merg la shopping după ele.
În schimb, cred că am găsit motivul pentru care nu am învățat să înot. Casca, domnule. Am căutat o cască pe ultima sută de metri și n-am găsit ceva la care să zic ”Da, asta e casca a mai șmecheră din câte există!”. M-am uitat, m-am învârtit, dar nu era nimic special. Niște chestii plictisitoare, terne și care nu-ți induceau în niciun fel spiritul olimpic, ăla pe care îl ținteam eu. Și-așa a trebuit să-mi iau o cască de un bleu deschis urâțel, care să fie doar funcțională și care mă strângea de am plecat de la bazin cu niște dureri de urechi, de nu vă zic. Acuma, mă gândesc eu: dacă aș fi avut eu casca asta mișto de tot n-aș fi fost eu acum să dau niște ture de bazin ca o înotătoare profesionistă ce-aș fi fost? Ba da, normal că da. Până și peștii ar fi fost invidioși pe mine, sunt convinsă.

Ce să mai fac acum, asta e, am pierdut oportunitatea aia. Dar la vară o să-mi iau echipamente de-astea profi și mai fac o încercare. Țineți bine minte ce vă zic, dacă n-o să mă vedeți voi la TVR1 bătându-mă acolo pentru aurul olimpic de la Rio… biiiine, să nu ziceți că nu v-am zis!!

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 9.

Press to Play

Mi-am aranjat cerceii și am aruncat o ultimă privire în oglindă. Zâmbind, mi-am mai pus o picătură de parfum pe încheietura mâinii stângi, iar cu dreapta mi-am luat poșeta și am ieșit pe ușă mai încrezătoare ca niciodată. Rochia lungă, albastru închis, pantofii la care visam de atâta timp și aroma pe care o lăsam în urmă când pășeam…toate mă făceau să simt că o să mă potrivesc în decor. Hm, cine ar fi crezut că eu o să ajung la premiera unui asemenea film? Dacă nici eu nu pot spune că sunt norocoasă…atunci nu știu cine poate.
Am coborât din mașină și am fost condusă în sala în care avea loc recepția și care era aproape plină deja. Da, mă simțeam stânjenită printre atâtea persoane publice. Nimic din ce cunoșteam nu era acolo. Aerul, lumina, culorile, zâmbetele și sunetele…toate sunt altfel. Simțeam că n-o să fac față la atâta frumos, că o să mă pierd printre rochiile lungi care mângâiau încet covorul și nimeni n-o să știe vreodată că am fost acolo. Și în momentul acela l-am văzut pe el, vedeta serii, omul pe care toată lumea îl căuta din priviri și își dorea să-l salute și să-l felicite. Probabil că doar în visele mele din adolescență îmi mai imaginasem că-l voi întâlni vreodată pe Jude Law…și în ce împrejurări…

Momente, bucăți din seara aceea, parcă au fost tăiate și aruncate în neant. Nu știu ce a fost între momentul în care mi-am simțit inima luând-o la galop doar văzându-l și cel în care am început să discutăm despre peliculă, despre industria filmului din ziua de azi și despre cum au mers lucrurile la filmări. În timp ce domnii îi puneau întrebări legate de tehnologia folosită, eu îl priveam fix și mă bucuram de fiecare privire fugară pe care mi-o adresa. Încercam să particip la discuție și m-am bucurat să-mi dau seama că incoerența replicilor mele era doar o iluzie, că da, purtam o conversație care mi-aș fi dorit să nu se mai termine cu omul a cărui atenție era dorită de toată lumea în seara aia. Fără să-mi dau seama, discuția noastră despre literatura rusă și muzica anilor ’80 s-a mutat în salonul de la etajul superior și s-a transformat într-una despre pictură, în timp ce noi ne plimbam printre Modigliani și Renoir.

Lumina era difuză, din sala mare se auzea încet muzica, iar în aer plutea  un parfum amețitor, un miros de mosc și santal, cu o atingere catifelată de bujor. Privirile ni s-au întâlnit și brațul lui mi-a cuprins talia; muzica spunea ceea ce cuvintele nu mai puteau surprinde. Un dans. Câteva minute care au părut secunde și o eternitate în același timp. Am învățat că nu e nevoie să spui nimic atunci amândoi știți. Noi știam. Că putem opri timpul și că putem ignora spațiul, că fiecare privire, fiecare acord muzical și fiecare unduire, toate au ținut loc de cuvinte. Respiram pe ritmul saxofonului și ne priveam fără să ne vedem. Doar ne simțeam. A trecut un minut, o oră, o zi? Nu spuneam asta cu voce tare, dar știam amândoi că muzica s-a oprit, că trebuie să ieșim și că timpul, oricât am fi vrut să ne prefacem, se terminase. Niciunul nu ne închipuisem seara asta așa. Minunată, da. Așa? Nu. M-a condus spre ușă în pași de dans, pe muzica pe care o auzeam doar noi doi și i-am șoptit că nu mai e timp. Mi-a răspuns, în timp ce-l priveam nedumerită, că nu e nevoie de timp…

– Ai să înțelegi dacă ai citit ”Magicianul”…
– ”Un bărbat și o femeie știu…”, am răspuns.
-”…din primele zece minute…”

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 8.

Brânză a la Cluj

Acum câțiva ani, când eram eu prin clasa a șaptea (și-acum, dacă mă gândesc, parcă sunt mai mult de câțiva), am participat la un proiect cu niște colegi și cu profa de engleză pe o temă legată de Europa. Una peste alta, eu am scris un eseu, ei au făcut niște afișe și m-am trezit că plec la Cluj, la faza finală a concursului. Tema era ceva cu Europa, integrare, chestii de-astea la care acum mai strâmb din nas, că nu-s așa mare brânză, dar atunci erau super la modă, era vara lui 2006, fix înainte să intrăm în UE și nimeni nu știa altceva, era o febră generală.
Buuun. Și-am plecat la Cluj. Pe lângă alea șase ore de așteptat în gară și faptul că domnii ăia în vârstă din compartiment mai aveau un pic să ne dea două peste ceafă, am avut parte de o experiență tare mișto în alea câteva zile. Băișoara, stațiunea în care eram de fapt, era foarte frumoasă și condițiile pe care le-am avut au fost mai mult decât decente. Singura parte mai nasoală e că mergeam cam 10 minute din cabana în care eram noi cazați ca să ajungem în clădirea principală, aia în care erau întâlnirile cu celelalte echipe, prezentările și, cel mai important, mâncarea! Și singura parte și mai nasoală e că, după ce că era departe, mâncarea nu era nici prea bună. Cum în prima seară eram lihniți, vă dați seama că n-aveam cum să ne săturăm din două linguri de legume mexicane, doi cârnăciori extraordinari de picanți (deci necomestibili pentru unii din noi) și o eugenie. Și stau acum și mă gândesc: frate, da, fondurile erau puține, dar cât de zgârie-brânză să fii încât să nu-ți fie milă de niște copilași care se duc cu burta goală la culcare și în loc să se gândească la proiect, adorm cu gândul la o plăcintă de-aia bună, cu brânză și stafide? Că da, eu asta aș fi mâncat.

Cu toate astea, n-am murit de foame. Erau vreo două magazine acolo, unul mai gol decât altul, e drept, dar am reușit să mai facem rost de-un pachet de biscuiți, o pâine, niște napolitane și niște sucuri cu gust tare dubios. Acum, faptul că la unul din magazine, care servea și drept terasă, erau niște tipi care jucau ping-pong și se tot dădeau la fetele de liceu care erau cu noi… asta e cu totul și cu totul altă brânză, că eu nu m-apuc acum să vă povestesc despre cine știe ce idile, da? Profa care ne însoțea a zis că nu putem trăi așa atâtea zile, că numai prânzul era mai de Doamne-ajută, și a descoperit un furnizor local, o bătrânică tare simpatică și care ne-a aprovizionat cu niște brânză așa de bună de nu mai știu să fi mâncat de atunci. C-o fi fost de vacă, de oaie, de capră sau Dumnezeu știe de care, nu mai contează, nu mai era loc de preferințe.

Chiar și așa, cu toate deficiențele culinare, au fost niște zile tare faine și am învățat încă de pe atunci că poți să te distrezi și să cunoști oameni mișto și dacă n-ai prea mult cașcaval. Am aflat atunci că nu-i chiar brânză de iepure să-l convingi pe un băiat să-l dai cu rimel, dar și când a zis să-l ștergi, păi nu te mai înțelegi cu el. Noi am zis că-i stătea chiar bine, îi punea genele în valoare, dar el nu și nu, că rămâne orb și n-am făcut nicio brânză cu el. L-am convins însă să-și pună o fustă peste blugi și să se plimbe așa prin stațiune. Tot e ceva.
În ce privește scopul principal al călătoriei noastre în Ardeal, ne-am mobilizat și-am reușit să găsim, chiar și așa flămânzi, un strop de pasiune; ne-am dat toată silința și-am făcut un proiect tare simpatic. Chiar dacă ne împrieteniserăm cu oamenii de pe acolo, când venea vorba de proiecte nimeni nu scotea o vorbă, toată lumea era concentrată pe al ei și mai secretoși ca noi nu mai erau alții pe lume. Frate, frate, da’ brânza-i pe bani. Și-așa cum ei nu ne-au zis nouă ce concept au, nici noi nu le-am zis că ne facem hartă din mușchi de pădure, uite-așa!

Partea cea mai faină a poveștii nu e asta și nici măcar că am mâncat noi roșii cu brânză și pate de ficat într-o cămăruță a unui funcționar din gara Cluj. Nu. Partea cea mai faină e că într-una din seri, în singura seară când mâncarea era acceptabilă, noi era cât pe ce să o ratăm. Așa prostuți nu eram, dar dacă n-am fost atenți? Deh, brânză bună-n burduf de câine. Am înțeles că masa e la 7 seara, când de fapt ea era la 6. Când am ajuns noi, grupul vesel, doamnele deja făceau curat acolo. C-o fi fost disperarea din ochii noștri, c-o fi fost inima lor bună, cert e că ne-au pus fiecăruia în față o farfurie cu mămăliguță cu brânzăși smântână și nu ni s-a mai auzit decât respirația timp de 10 minute.

Ce loc am luat sau dacă am câștigat ceva…eee, asta nu-mi mai amintesc. Cert e însă că m-am distrat și nici că o să uit vreodată cum am aniversat eu minunata vârstă de 14 ani sau cum am venit cu accent acasă, de-a zis mama că nu-s a ei 😆

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 7.

După patru ani

Mi se întâmplă uneori să recitesc articole vechi și să le văd cu totul altfel, încât mă gândesc cum am putut scrie asta. Dar e interesant, pentru că până la urmă am pus acolo o parte din mine atunci când le-am scris și mai găsesc așa câteva părticele în care mă recunosc. Și, da, la multe dintre ele zâmbesc sau chiar râd acum 🙂
De curând, uitându-mă prin calculatorul de acasă am dat peste un text scris de mine prin clasa a X-a pentru un concurs…hm, să-i zicem literar. Mă rog, era organizat online de Fundația Dinu Patriciu și nu a fost jurizat de cineva anume, ci oamenii au votat textul care li s-a părut mai interesant. Așa am ajuns eu să câștig atunci un premiu constând în cărți la alegere în valoare de 300 de lei. Sentimentul a fost, sigur, foaaarte plăcut, deși acum am zâmbit larg de la începutul până la finalul lui când l-am recitit. Deh, au trecut patru ani de atunci, s-au schimbat multe 🙂
Dar am zis că dacă tot am mai avut o poveste zilele trecute, să mai share-uiesc una, pentru cine se simte visător și îndrăgostit zilele astea. Pentru că da, tema concursului de atunci a fost ”Poveste de dragoste”.

Dacă dragoste nu e, nimic nu e…

Oare de ce simte nevoia să o vadă în fiecare zi? De ce ar vrea să fie mai aproape de ea, chiar și atunci când o ține în brațe? De ce își planifică timpul în funcție de ea și nici  măcar nu își dă seama? De ce alături de ea face lucruri pe care singur nu le-ar fi făcut niciodată? Cum a reușit să-l schimbe? Sau nu l-a schimbat? Oare așa a fost mereu și alături de ea doar s-a descoperit?
Oare ce simte pentru ea e iubire? Probabil. Ce înseamnă de fapt iubirea? Dacă iubirea înseamnă să fie fericit pentru că ea e fericită, dacă iubirea înseamnă să meargă cu ea la cumpărături și să nu se plictisească, dacă iubirea înseamnă să se trezească noaptea doar ca să o privească dormind, dacă iubirea înseamnă să bea cu plăcere cafeaua făcută de ea, deși e atât de amară…înseamnă că da, o iubește!
Și de ce pierde vremea gândindu-se la lucruri de astea? Nu, nu pierde vremea atunci când se gândește la ea, e fericit când se gândește la ea, dar ar putea să mai facă și alte lucruri, sunt atâtea la care ar putea să se gândească, pentru care chiar ar trebui să-și facă griji….
Oare și asta înseamnă iubirea? Să nu se poată gândi la altceva?
De ce o sună mereu de la serviciu ca să o întrebe dacă s-a îmbrăcat gros, când el nu are decât bluza aia subțire?
De ce se trezește devreme ca să-i pună pachet, când el își cumpără porcării din alea de la bufet?
De ce nu mai cumpără prăjituri doar ca să nu-și strice ea regimul?
De ce a renunțat la țigări doar fiindcă ea nu suportă mirosul?
Dar bine, astea sunt doar niște lucruri simple…prea simple. Dar nu spunea cineva că iubirea se manifestă tocmai prin lucrurile simple? De ce să-i facă tot felul de declarații, când poate să-i lase un bilet înainte să plece la meci: ”Am plimbat eu câinele. Sunt struguri în frigider. P.S. Te iubesc!” ?

Da, o iubește! Sigur! Și ea îl iubește! Știe el! Și simte!
Adică, dacă nu l-ar iubi de ce i-ar face prăjituri, fiindcă știe că îi plac, deși el ar fi în stare să renunțe la ele oricând?
De ce ar merge uneori cu el la meci, îmbrăcată în alb și roșu, deși ea ține cu Poli?
De ce ar asculta noile lui planuri, care ar duce la scăderea inflației în România, când ar putea să meargă la atelier ca să termine ultimul tablou pentru expoziție?
De ce ar încerca să se uite cu el la filmele alea ”cu împușcături”, când ar putea să-și pună ”The Notebook”?
De ce ar merge cu el la munte, la părinții lui, în fiecare vară, deși ea adoră să asculte marea?

Se gândește…cum ar fi fără ea? Cine ar mai face atâta abur în baie? Cine ar înșira toate nimicurile pe etajere, când deodorantul și after-shave-ul lui stau să cadă pe un colț? Cine ar lenevi în pat o jumătate de oră după ce sună ceasul ca apoi, în zece minute, să răscolească toată casa pentru a-și căuta hainele și schițele ”alea noi, măi Ștef!”? Cine ar aștepta să vină ciuciulete acasă pentru a se hotărî să ia umbrela a doua zi, deși la meteo ”au zis, iubito, crede-mă!”?
Dacă nu ar fi ea, ar mai fi el, EL? Dacă nu ar fi iubirea lor, cum ar fi el?
Dacă nu ar fi iubirea, ce ar fi lumea? Dacă nu ar fi iubirea, ar mai fi lumea?

Dacă dragoste nu e, nimic nu e!…