Press to Play

Mi-am aranjat cerceii și am aruncat o ultimă privire în oglindă. Zâmbind, mi-am mai pus o picătură de parfum pe încheietura mâinii stângi, iar cu dreapta mi-am luat poșeta și am ieșit pe ușă mai încrezătoare ca niciodată. Rochia lungă, albastru închis, pantofii la care visam de atâta timp și aroma pe care o lăsam în urmă când pășeam…toate mă făceau să simt că o să mă potrivesc în decor. Hm, cine ar fi crezut că eu o să ajung la premiera unui asemenea film? Dacă nici eu nu pot spune că sunt norocoasă…atunci nu știu cine poate.
Am coborât din mașină și am fost condusă în sala în care avea loc recepția și care era aproape plină deja. Da, mă simțeam stânjenită printre atâtea persoane publice. Nimic din ce cunoșteam nu era acolo. Aerul, lumina, culorile, zâmbetele și sunetele…toate sunt altfel. Simțeam că n-o să fac față la atâta frumos, că o să mă pierd printre rochiile lungi care mângâiau încet covorul și nimeni n-o să știe vreodată că am fost acolo. Și în momentul acela l-am văzut pe el, vedeta serii, omul pe care toată lumea îl căuta din priviri și își dorea să-l salute și să-l felicite. Probabil că doar în visele mele din adolescență îmi mai imaginasem că-l voi întâlni vreodată pe Jude Law…și în ce împrejurări…

Momente, bucăți din seara aceea, parcă au fost tăiate și aruncate în neant. Nu știu ce a fost între momentul în care mi-am simțit inima luând-o la galop doar văzându-l și cel în care am început să discutăm despre peliculă, despre industria filmului din ziua de azi și despre cum au mers lucrurile la filmări. În timp ce domnii îi puneau întrebări legate de tehnologia folosită, eu îl priveam fix și mă bucuram de fiecare privire fugară pe care mi-o adresa. Încercam să particip la discuție și m-am bucurat să-mi dau seama că incoerența replicilor mele era doar o iluzie, că da, purtam o conversație care mi-aș fi dorit să nu se mai termine cu omul a cărui atenție era dorită de toată lumea în seara aia. Fără să-mi dau seama, discuția noastră despre literatura rusă și muzica anilor ’80 s-a mutat în salonul de la etajul superior și s-a transformat într-una despre pictură, în timp ce noi ne plimbam printre Modigliani și Renoir.

Lumina era difuză, din sala mare se auzea încet muzica, iar în aer plutea  un parfum amețitor, un miros de mosc și santal, cu o atingere catifelată de bujor. Privirile ni s-au întâlnit și brațul lui mi-a cuprins talia; muzica spunea ceea ce cuvintele nu mai puteau surprinde. Un dans. Câteva minute care au părut secunde și o eternitate în același timp. Am învățat că nu e nevoie să spui nimic atunci amândoi știți. Noi știam. Că putem opri timpul și că putem ignora spațiul, că fiecare privire, fiecare acord muzical și fiecare unduire, toate au ținut loc de cuvinte. Respiram pe ritmul saxofonului și ne priveam fără să ne vedem. Doar ne simțeam. A trecut un minut, o oră, o zi? Nu spuneam asta cu voce tare, dar știam amândoi că muzica s-a oprit, că trebuie să ieșim și că timpul, oricât am fi vrut să ne prefacem, se terminase. Niciunul nu ne închipuisem seara asta așa. Minunată, da. Așa? Nu. M-a condus spre ușă în pași de dans, pe muzica pe care o auzeam doar noi doi și i-am șoptit că nu mai e timp. Mi-a răspuns, în timp ce-l priveam nedumerită, că nu e nevoie de timp…

– Ai să înțelegi dacă ai citit ”Magicianul”…
– ”Un bărbat și o femeie știu…”, am răspuns.
-”…din primele zece minute…”

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 8.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s