”doar te văd acolo înconjurat de tot aerul pe care îl respirăm toți”

Moscova. Tot timpul pe lista locurilor în care îmi doream să ajung măcar o dată-n viață. Stăteam în picioare în Piața Roșie și nu-mi venea să cred că orașul ăsta rece avea să-mi fie casă pentru trei luni. Trei luni în țara lui Dostoievski, Bulgakov și Ceaikovski, după ce visasem la bursa asta de la prima oră de rusă dintr-o sală mică a ASE-ului, când învățam pentru a doua oară alfabetul. Și pe parcurs, cu fiecare literă învățată, cu fiecare cuvânt scris cursiv, cu fiecare pagină citită de la cap la coadă și cu fiecare melodie pe care o înțelegi…nu poți să nu-ți dorești să ajungi acolo, la unul din cele mai importante institute și să te dedici doar limbii, culturii și civilizației ruse și, mai ales, să înveți limba asta între vorbitori nativi, să prinzi pe stradă frânturi de conversații și să înțelegi măcar un strop din ele și să zâmbești…

Intra în fiecare zi în sală, ne saluta și ne zâmbea larg. Engleza lui mă făcea să zâmbesc la rându-mi, pentru că simțeam în fiecare sunet inflexiuni din limba-mamă pe care, deși încerca, nu reușea să le ascundă pe deplin. Avea niște ochi negri care te fixau atunci când te întreba ceva și ți se putea întâmpla să uiți și cum se spune la ”Da” în momentul ăla. Nu se grăbea niciodată și ne spunea mereu că rusa se învață ca și cum ai bea un pahar cu vin, nu un shot de votcă. ”Paradoxal, nu?” adăuga apoi, râzând.
Deși ne mai provoca uneori cu câte o întrebare în rusă, nu era cel responsabil pentru cum aveam noi să vorbim în limba lui Pușkin când părăseam țara, ci pentru cât de bogați spiritual aveam să plecăm de acolo. Istorie, literatură, muzică: a încercat să ne arate câte un pic din tot ce înseamnă cultura rusă și să  se asigure că nu ne întoarcem acasă fără măcar o experiență de care să ne aducem aminte.
Uneori, simțeam că mă privește doar pe mine, dar apoi mă trezeam și-mi spuneam că de vină sunt ochii lui prea pătrunzători; mai târziu, găseam câte un mesaj scurt pe Facebook în care, sub linkul unei melodii, stăteau aruncate câteva cuvinte aparent neînsemnate, dar care erau în stare să-mi schimbe dispoziția definitiv: ”aș vrea să știu că ai o zi minunată..”. Nu știam dacă aș putea însemna pentru el ceea ce el însemna pentru mine, nu eram sigură ce înseamnă mesajele astea și nu știam cum să le aduc vreodată în discuție, chiar dacă de multe ori rămâneam cu el de vorbă după curs despre Dostoievski și prințul Mîșkin, despre muzică și pictură, despre călătorii și despre oameni, fără să ne dăm seama cum trece timpul. Sau poate ne dădeam…
Sentimentul de ușoară distanță, subtilitatea  discuțiilor și privirile mai mult furate decât oferite, toate au durat până atunci când, știind cât de mult iubește arta, am decis să-i ofer ceva care măcar să-i amintească de mine când aveam să plec. Într-una din zile, am împachetat frumos un exemplar din ”Madonele din Leningrad”, o carte ca o vizită la Muzeul Hermitage, despre evadarea în artă, atunci când pe stradă se auzeau doar bombele armatei nemțești și m-am dus cu emoții la curs. Au fost cele mai lungi două ore din viața mea de până atunci. La final, după ce toată lumea a ieșit, am trecut pe la el și am pus ușor pachetul pe catedră, în timp ce el mă întreba, ca de obicei, ce părere am despre cursul de azi și pe unde m-am mai plimbat în ultima vreme. Când și-a terminat de strâns lucrurile și știam că pot să am toată atenția lui de acum, am împins cartea mai în față și am șoptit, în mijlocul conversației:
– …și asta este pentru tine…
M-a privit fix în timp ce ridica pachețelul:
– Dacă nu mă înșel, e o carte, nu?
– Da. Și aș vrea să știu că ai o zi minunată citind-o.
– Dacă e de dragoste, sigur o să am, a adăugat râzând ușor.
– Mm, da, e de dragoste. De dragoste pentru artă.
Inima îmi bătea prea tare ca să mai pot sta lângă el, așa că i-am spus că trebuie să ajung la bibliotecă și o să ne vedem mâine. Mi-a mulțumit pentru carte, iar eu am ieșit pe ușă grăbită, dar nu îndeajuns încât să-i pierd ultimele cuvinte, rostite mai încet și în limba pe care ajunsesem să o iubesc: “Ești așa frumoasă…”
Toată ziua nu m-am gândit decât la reacția lui în momentul în care avea să deschidă cartea și să citească pe prima pagină cele câteva rânduri pe care m-am concentrat cât am putut de mult să le traduc corect: ”Știi, se spune că dacă petreci cel puțin un minut în fața fiecărui exponat din Muzeul Hermitage, îți va lua 11 ani ca să le vezi pe toate. Nici nu știi cât mi-aș dori să vizitez muzeul ăsta cu tine…”

A doua zi, l-am întâlnit grăbit pe hol, m-a prins de mână și mi-a șoptit la ureche: ”Așteaptă-mă puțin aici, te rog!”. Stăteam lipită de perete, cu ochii într-o carte din care nu citeam niciun rând, când s-a întors și mi-a spus:
– Sper că nu ești ocupată weekendul ăsta…
– Uhm…
– … pentru că plănuiesc să fac o escapadă la Sankt Petersburg. Și nici nu știi cât mi-aș dori să vii cu mine.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 15.

5 thoughts on “”doar te văd acolo înconjurat de tot aerul pe care îl respirăm toți”

  1. Doamne, Doamne! Iti spun sincer, nu imi prea place cand nu scrii din suflet, ci pentru SuperBlog, dar articolul asta a fost…mirific. Mi-am imaginat fiecare bucatica din el si mai ca mi se rupea sufletul imaginandu-te pe tine, fata blonda si finuta, cu un rus cu fata batuta de vant si soare cu dinti. Te-as vedea cu un francez…sau macar un olandez.🙂

    • Clau, într-adevăr sunt multe articole care nu sunt tocmai pentru mine, dar s-a dus mai bine de jumătate din SuperBlog și mi-am propus măcar să termin competiția😀
      Cât despre articolul de față, mă bucur că te-a făcut să vizualizezi totul😳 Acum, știu și eu cu francezii și olandezii ăia…om vedea😛

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s