Unele lucruri rămân la fel

La începutul anului, în perioada de recrutare a VIP, am scris un articol care, din diverse motive, a rămas până astăzi doar la stadiul de document Word, așa că m-am gândit să-l scot la lumină, chiar dacă după câteva luni bune.
Sigur, de atunci s-au mai schimbat câteva chestii, au mai venit niște oameni și…au plecat alții, din păcate. Cu toate astea, unele lucruri vor rămâne mereu la fel: entuziasmul, zâmbetul de pe buze când vorbesc despre VIP și Econosofia, atașamentul față de tot ceea ce înseamnă ele 🙂

Cineva spunea că nu-ți amintești zile, ci momente. Nimic mai adevărat. N-aș putea spune că-mi amintesc ce zi era când am aflat de VIP și Econosofia, dar cu siguranță că nu voi uita prea curând momentul în care am coborât din lift și am fost abordată pe cel mai entuziast ton care mi-a fost dat să-l aud în ziua aia. Din cele 30 de secunde de interacțiune mi-au rămas în minte cuvintele ”voluntariat”, ”economie”, ”conferințe”, ”oameni interesanți” și ”BNR”. Am cerut un pliant și am plecat acasă. După ce am citit tot ce am găsit despre VIP, am zis că trebuie să aplic aici, asta deși trimisesem deja un formular către o altă organizație.

E adevărat, îmi amintesc că interviul a fost într-o zi de luni, dar chiar și așa, a fost tot într-un moment când am decis că, dacă și oamenii de pe partea cealaltă a mesei sunt de acord, locul meu e aici. Se poate să fi fost imaginea pe care m-au ajutat să mi-o creez despre organizație și comunitate, faptul că mi-au pus la încercare și creativitatea, entuziasmul lor sau motivația Andreei, actualul nostru președinte, dar cert e că am auzit un click și hotărârea mea a fost luată.
După ce VIP-ul m-a ales (da, vreau să cred că VIP-ul m-a ales pe mine), viața mea a devenit mai plină de momente. Acum, privind în urmă, încerc să-mi închipui primul meu an de facultate fără VIP, fără oamenii interesanți de care aminteam mai sus, fără ședințe, conferințe, traininguri și, mai ales, teambuildinguri, la fel cum încerc să-mi imaginez primăvara fără ”Economics through a Macrofying Glass”. Conștientizez în fiecare zi că fiecare moment petrecut în Econosofia m-a ajutat să fiu omul care sunt azi, cu mult diferit față de cel care eram acum fix un an, când stăteam într-un fotoliu confortabil din Aula Magna a ASE-ului și îl ascultam pe rector vorbindu-ne despre experiența minunată a studenției care începea atunci și acolo. Nici nu știam în momentul ăla câtă dreptate are.

Am afișat deseori un zâmbet forțat atunci când am fost întrebată dacă n-aș vrea să fac altceva în timpul meu liber, decât să-l aloc voluntariatului, unde ”nu-mi iese nimic”. E greu să explici cuiva ce înseamnă să fii membru VIP, pentru că experiența asta se trăiește, nu se povestește; cu atât mai greu e să convingi pe cineva că, pentru tine, ăsta e cel mai bun mod în care ți-ai putea petrece timpul liber, mai ales dacă omul respectiv  pleacă de la premisa că dacă nu există beneficii materiale, atunci nu se merită. Din fericire, există mulți oameni excepționali, exact din aceia în care VIP-ul crede cu tărie, care înțeleg  exact ce-ți aduce voluntariatul, fără să fie nevoie să le explici în cuvinte.

Eu sunt o norocoasă pentru că știu astfel de oameni, pentru că împart cu ei valori, păreri, idealuri, pentru că mă inspiră și mă motivează în fiecare zi și pentru că știu că, datorită lor, lumea în care trăiesc e măcar un pic mai bună. Pentru că ei nu așteaptă ca altcineva să facă lucrurile pentru ei, ci pun mâna pe treabă și-și construiesc lumea așa cum o vor.
Nu știu cui ar trebui să mulțumesc  pentru cele 30 de secunde din fața liftului din Moxa, care nu doar că mi-au schimbat întreaga studenție, dar m-au adus într-un loc în care viziunea, planurile și obiectivele mele au căpătat noi forme. După un an de VIP și Econosofia, nu pot să-mi doresc decât ca, începând de astăzi și alături de noi oameni excepționali, să am parte de încă un an măcar la fel de productiv și să mă apropii cu încă un pas de fiecare obiectiv setat. Ce zici, vii și tu?”

Crazy world, crazy world

Încerc să iau multe lucruri ca atare, să mă obișnuiesc cu ideea că oamenii nu au cu toții aceleași standarde și că, oricât de mult țin eu la diversitate și oricât de mult credit dau punctelor de vedere și anumitor grade de subiectivitate…unele standarde sunt pur și simplu proaste, defectuoase, oricum vreți să le spuneți.

Știu că mai spuneam și acum ceva timp că am tendința de a judeca oamenii, sunt conștientă de asta și îmi asum anumite păreri și, implicit, atitudini ulterioare față de oamenii respectivi, dar acum nu este vorba de asta. Nu e vorba de faptul că unii oameni nu se exprimă destul de decent în limba română și că, într-un fel sau altul, nu corespund standardului meu. Nu e vorba nici de faptul că unii sunt extrem de inoportuni sau că alții sunt foarte ignoranți și simt nevoia să-i anunțe pe toți de asta.

Nu, acum este vorba de nesimțirea aia cruntă, în care unii ajung să desfacă alimentele din supermarket, să mănânce mai bine de jumătate din ele și apoi să plece. Pur și simplu. Nu credeam că se poate să existe așa ceva, efectiv nu mi-aș fi închipuit. Adică ok, înțeleg să iei o sticlă de apă și pentru că mori de sete, să o desfaci înainte să ajungi la casă, că poate durează o oră până termini cumpărăturile, doar nu o să stai să te uiți la apa aia în coș. Dar ajungi la casă și o plătești și gata. În schimb să desfaci punga/cutia/caserola, să mănânci și pe urmă să pleci liniștit să-ți cumperi brânză și detergent, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Pe cuvânt de onoare că am stat două minute în supermarket zilele trecute uitându-mă la o astfel de caserolă desfăcută și habar n-aveam ce reacție ar fi mai potrivită. Am făcut ochii mari și îmi venea să râd și să bat pe cineva în același timp. Era vorba de o caserolă de la raionul cu deserturi, mai exact un desert cu specific oriental. E drept că și mie mi-e atât de poftă de o baclava uneori, încât mă învârt pe lângă frigiderul respectiv și analizez ceva timp dacă se merită să dau banii pe un produs mediocru (pentru că da, de obicei astea din supermarket sunt mediocre). Dacă vreau să mănânc, îmi asum și faptul că e posibil să nu-mi placă, dar nu o iau pe încercate și cu atât mai puțin pe săturate. Pentru că în caserola respectivă mai erau 2 bucăți din 6, deci nu a fost ”pe gustate”.

Serios acum, în ce lume trăim? Nu e vorba de constrângerea legală sau de vreo poruncă divină care spune să nu furi. E vorba de un pic de respect personal. Cum poți să îți umpli pe urmă coșul liniștit, să treci pe lângă oamenii din jurul tău, pe lângă angajații magazinului, să plătești la casă  zâmbindu-i casierei și apoi să te mai uiți și în oglindă?

Manifest pentru SMS-uri

Îmi plac SMS-urile. Mult mai mult decât conversațiile telefonice. Sigur, un apel venit de la o anumită persoană într-un moment cu totul neașteptat, când omul de la capătul celălalt al liniei e ultima persoană la care te-ai fi așteptat să te sune, poate să facă de cinci ori mai mult decât toate SMS-urile pe care vi le-ați scris vreodată. Da, să-i auzi vocea omului ăluia, să simți cum zâmbește la telefon, să vezi cum ocolește anumite răspunsuri sau cuvinte sau pur și simplu să asculți puțin tăcerea…toate astea sunt așa plăcute. Dar fără SMS-uri, apelul ăla n-ar fi existat. Și dacă ar fi să știu că de-acum încolo aș putea fie doar să scriu SMS-uri, fie doar să am conversații telefonice, atunci aș alege fără să stau pe gânduri SMS-urile.

Pentru că doar editorul tău de mesaje știe câte ore ai petrecut tastând, ștergând, corectând și apoi apăsând sfios butonul ”Send”.  Pentru că datorită SMS-urilor, emoțiile și zâmbetele au căpătat unitate de măsură. Se măsoară în numărul de caractere, în semne de punctuație sau emoticons. Se măsoară în minutele dintre ”Delivered to” și ”1 New Message”  și în fracțiunea de secundă dintre ”1 New Message” și ”View”. Și pentru că, vrei sau nu, nu-ți vei mai putea aminti exact cum a decurs conversația aia, dar mesajele…pe alea le poți păstra și le poți reciti din când în când, zâmbind, chiar dacă puțin amar și nostalgic.
Îmi place să scriu SMS-uri și să le trimit, dar îmi place și să scriu SMS-uri ipotetice, pe care știu că  nu le voi trimite vreodată. Le scriu, le dau Preview, zâmbesc și le șterg. Pe unele pentru că nu e cazul să le trimit, pentru că situația nu mai e de așa natură, iar pe altele pentru că destinatarii lor nici nu mai știu că exist probabil. Sau dacă știu, oricum pot trăi la fel de bine și fără să facă texting cu mine.

Îmi plac SMS-urile, pentru că doar tu și telefonul tău știți câte mesaje ai scris, ezitând apoi între a le șterge și a le trimite și la câte ai apăsat ”Send” într-o secundă, dintr-un impuls, pentru a te întreba după: ”Ah, dacă nu trebuia să fac asta?” Doar voi și poate o prietenă.

Îmi plac SMS-urile. Să le scriu, să le citesc și să le trimit. Și mai ales…să le primesc.

Când timpul își schimbă unitatea de măsură

keepcalmandstudyforexamsÎn vacanță nu știi tot timpul în ce dată ești sau ce zi a săptămânii se întinde în fața ta când deschizi ochii dimineața. De fapt, nici nu contează că e 23 sau 26 ori că e joi sau duminică, pentru că tu nu trebuie decât să te relaxezi, iar dacă ești în călătorie, oricum sejurul e planificat pe ziua 1, ziua 2 și așa mai departe. Deci ce relevanță are?

Cam așa e și în sesiune. Deseori habar n-ai pe ce lume ești în ce dată ești și te trezești că trebuie să scoți telefonul ca să poți completa un amărât de formular. Și ce mai formular? Ăla de comandă pentru fotocopia manualului care are să-ți stoarcă fiecare picătură de energie în zilele care au să urmeze. Și ce zile urmează? Hm, stai că ne uităm în calendar, că nu știu ce zi e azi. Ce dată e vineri? Păi nu știu, dar stai…examenul la Baze de Date e sâmbătă și e pe 26, deci…25.  Auzi, 7 februarie pică duminică? Nu, nu, duminică avem examenul la Econometrie, e în 10.
Și uite așa, zilele de examen devin puncte de reper; săptămâna nu se mai împarte în zile lucrătoare și de weekend, ci în zile cu examen și…restul. Zile de învățat.  Zile cu cafea multă, neuroni chinuiți și cărți marker-uite. Timpul nu se mai împarte în secunde, minute, ore. Îl măsurăm acum în fraze, paragrafe, enumerări, subcapitole, capitole.
Nu mai mâncăm pentru că e prânzul, mâncăm pentru că am terminat un capitol, mai bem o cafea când trecem la băncile de investiții și dacă reușim să citim 50 de pagini fără pauze, atunci merităm niște ciocolată.

Pauze? De masă (acest tip de pauză include pauza de episod de serial), de duș, de două-trei melodii, de Facebook, de răsfoit un blog sau de ridicat de pe scaun și dezmorțit fundul și coloana lombară. Somnul devine un bun de lux. ”Timpul pe care l-aș dormi înseamnă…poate chiar un capitol. Prea scump.”
Laitmotivul perioadei? ”După sesiune.” După sesiune dormim, mergem la film, citim, terminăm serialul, ne plimbăm, ieșim în oraș, învățăm rusă, scriem pe blog mai des. Pentru trei săptămâni timpul e suspendat și ziua nu mai are 24 de ore, ci are numărul de pagini parcurse și de clasificări învățate. Clasificări în clasificări în clasificări. Matrioșka.

Și la sfârșitul zilei, când te bagi sub pătură, gândul că mâine n-o să-ți mai amintești nimic din ce ai citit aproape că nu te-ar lăsa să adormi…dacă n-ai fi atât de obosită încât nici crema de mâini n-apucă să-ți intre bine în piele.

măgulit e fiecare că n-ai fost mai mult ca dânsul

Aș fi putut să scriu despre săptămâna mea de foc, despre cum simt că în curând o să transpir contabilitate, că efectiv o să-mi iasă așa prin pori sau despre cât de mult îmi doresc să dorm într-o noapte douăsprezece ore. Pur și simplu, să pun capul pe pernă la 9 și să nu mai ridic de acolo până la următorul 9. Aș fi putut la fel de bine să mă plâng de cât de greu îmi merge netul sau că liftul nu funcționează de anul trecut. Da, cred că în curând o să mă obișnuiesc cu ideea și o să mă consider mai aproape de Leonard, Sheldon și Penny din ”The Big-Bang Theory”, al căror lift nu merge de când îi știm noi.

La fel de bine aș fi putut să mă plâng și că nu știu când voi mai termina Shogun-ul ăla, deși îmi place atât de mult și aș fi putut să scriu despre Ivcelnaiv și ”Uibesc”, volum pe care am șansa să-l răsfoiesc ori de câte ori simt nevoia, indiferent că e în timp ce-mi savurez cafeaua sau câteva minute seara, înainte să adorm. Și pentru că am adus vorba de poezie, aș fi putut să vă povestesc de ce îmi place mie Eminescu și ce versuri mi-au rămas în minte pentru că mi-au spus ceva, nu pentru că erau în cartea de română și în programa de bac. Dar nu e nevoie să fie neapărat 15 ianuarie pentru asta, nu? Nu e neapărat să se împlinească 163 de ani de la nașterea lui ca să vă spun că mi-a plăcut enorm ”Odă în metru antic” și că recitesc foarte des măcar pasaje din ”Scrisoarea I”.
Nu e nevoie să fie Ziua Culturii Naționale, nu e nevoie să se desfășoare evenimente la Academia Română sau Muzeul Național de Artă al României pentru ca eu să pot spune că mi se pare jenant să arunci cu tot noroiul posibil în omul ăsta, așa cum am avut șansa să citesc prin tot felul de locuri. Pentru că e una să nu-l ridici în slăvi, să fii conștient că există și alți poeți foarte buni (chiar mai buni) și că a fost în primul rând om, dar e cu totul altceva să-i reduci la minim talentul și munca și să-l judeci mai întâi prin prisma vieții personale. (Și acest lucru e valabil, în ceea ce mă privește, pentru toate personalitățile.)
Așa, și ce dacă Eminescu n-a murit de geniu, ci de sifilis? Cum zicea Octavian Paler în ”Scrisori imaginare”, câți bolnavi de sifilis nu au fost și nu sunt pe lume? De ce n-au scris toți ”Florile Răului” ca Baudelaire sau [inserează numele poeziei aici] ca Eminescu?

Dar nu e nevoie să scriu toate astea azi. Azi pot să spun foarte bine doar că, probabil dintr-un egoism și un amor propriu exagerate, oamenii au tendința de a respinge valorile deseori. Când cineva face un lucru foarte bine și este, în mod clar, mult peste nivelul lor, apar acele discuții plate, în care i se disecă viața personală, probabil și pentru că e greu să vorbești despre opera unui asemenea om. Câți bani a avut? Unde și-a petrecut nopțile? Cu câte femei a umblat? De la cine a luat și cui a dat sifilis? A fost comunist? Cu câți ani e mai mică nevastă-sa decât el? Cum să vrea să fie incinerat? De ce poartă palton alb? Și așa mai departe.

Dacă am încerca să învățăm să-i apreciem cu adevărat pe cei mai buni decât noi, ne-am putea salva de la mediocritate. Câți dintre noi o facem?
”Există oameni fără o vocație deosebită care știu să prețuiască și să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebește de ea. Și atunci îl declară anormal.” (O. Paler, ”Scrisori imaginare”)