Picture of the day [71]

grumpycatbitch

Advertisements

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate

Când eram mică, am fost tunsă cu două ocazii diferite, din două motive diferite. Prima dată, din speranța mamei mele că aveam să am un păr mai des. Bine, e greu să spunem că nu și-a îndeplinit visul, dat fiind că orice ar fi însemnat ”mai des” prin comparație cu cele trei fire rătăcite pe care le aveam în cap. Mai mult funda era de mine. Deja la grupa pregătitoare și la începutul clasei I aveam părul lunguț, îl puteam prinde sus cu un elastic de păr fancy, mare și cu biluțe colorate prin el. Și magia pletelor în vânt s-a spulberat odată cu rugămintea pe care învățătoarea i-a adresat-o mamei: să mă tundă, că, vezi Doamne, nu sunt atentă la ore fiindcă mă joc cu părul. Yep, guilty! Chiar mă jucam cu părul, dar o făceam la orele de citire și asta pentru că mă plictiseam. Din fericire, învățasem să citesc pe la vreo 4 ani și ceva.

Am început grădinița la sat, la doar 3 ani, așa că am stat doi ani în grupa mică, unde aveam o educatoare care a observat că rețin repede poeziile și că nu mi-e rușine să le spun în public. Așa că m-a lăsat să prezint o serbare, după care i-a pus mamei în brațe un manual de Grigore Vieru. După ce mi l-a citit de vreo mie de ori, explicându-mi care, ce literă e, m-am trezit într-o zi legând singură cuvintele. Și cam așa am învățat să citesc.
De atunci am avut perioade mai bune și mai puțin bune. Am citit uneori mai mult, alteori mai puțin, iar acum, din păcate, nu citesc atât de mult pe cât mi-aș dori. Am avut cărți pe care le-am cerut și pe care apoi nu le-am mai citit și am fost pedepsită, într-o anumită măsură, pentru asta. Dar așa am înțeles că parcă ceva nu e bine, nu e bine să-ți permiți cărți, să ai acces la ele și să le lași să se prăfuiască. Nu atunci când alții nu știu cum arată o carte ilustrată, cu foi lucioase, din care parcă acum stă să iasă Pinocchio cu nasul lui mare sau doamna și vagabondul mâncând spaghete. Nu atunci când alții nu doar că nu pot lua din bibliotecă ”Povești nemuritoare” sau ”La Medeleni”, dar nici de unde să le împrumute nu au. Eu am fost un copil norocos. Eu și mulți alții.

Sunt însă copii pentru care accesul la cărți este…mult spus limitat. În special în mediul rural, bibliotecile sunt atât de slab dotate (if any), iar cărțile vechi și deteriorate, încât n-ar trebui să ne mire de ce gradul de semi sau analfabetism e atât de ridicat în țara asta. Sunt copii care nu au nicio șansă să termine opt clase; e drept, unii nu au scuze, sunt pur și simplu leneși și nu fac niciun fel de efort, deși au capacități și oportunități, dar sunt alții care și-ar dori și efectiv nu au cum. Sunt copii care poate n-or să știe niciodată cum e să nu poți dormi noaptea fiindcă nu știi ce mai fac cavalerii florii de cireș.

În sensul ăsta, World Vision România își propune să facă rost de cărți pentru a dota  bibliotecile din peste 53 de comunități rurale, pentru că, zic ei și au dreptate, cu o carte poți schimba o viață.  Pentru cei care doresc să se implice în campania asta, să contribuie cât de puțin, se găsesc pe site toate detaliile. Se pot face atât donații în bani, cât și în cărți. Pentru cele în cărți este de ajuns să mergeți la unul din următorii parteneri: librăriile Cărturești (Verona, Muzeul Țăranului Român, AFI Palace Cotroceni),  librăria Mihai Eminescu din Piața Universității și librăria Bastiliei de la Piața Romană.

Nu e de ajuns, cu siguranță, dar e ceva ce chiar se poate. Până acum s-au strâns 4503 cărți, de la beletristică la enciclopedii și atlase și, hopefully, se vor mai strânge.  Și poate așa vor fi mai mulți copii care vor împrumuta de la bibliotecă ”Spărgătorul de nuci” și-l vor citi sub brad, doar cu luminile de la instalație și cu halatul pe cap, ca să nu-i vadă Moșul când vine 🙂

Relapse

Prima dată a fost prin noiembrie. Am zis totuși ”Hai, fie!”, poate o dată pe sezon trebuie să mai bifez și asta. Am crezut că o să-mi dau sufletul tușind, că o să îi înnebunesc pe cei din jur și că or să mă asfixieze colegele într-o noapte, după ce le trezeam din somn cu sunetele suave pe care le scoteam. I got lucky, n-au făcut-o, dar a fost o experiență greu de uitat. Cred că singura parte mișto din ea a fost că farmacista m-a întrebat câți ani am, cică siropul ăla pe care mi-l recomanda nu e destinat minorilor. Am fost mirată inițial, dar pe urmă mi-am amintit că mai erau oameni care, ziceau ei, nu mi-ar fi dat mai mult de 16-17 ani.
După juma’ de sticlă de sirop, multe strepsilsuri și coldrexuri, am învins. Și-a făcut frumos bagajele și dus a fost. Și-o fi căutat găzduire pe la altcineva, nu știu, nici nu m-a interesat. De virus zic.

A doua oară a fost acum vreo două luni, pare-mi-se. Atunci m-am prins eu mai repede ce se întâmplă, am făcut cum am făcut și am scăpat doar cu un nas roșu, un gât sensibil și vreo 4 pachete de șervețele sacrificate. Nu mai zic de jumătate de sticluță de picături nazale, ceai, lămâie și alte chestii c-vitaminizate. N-a fost amuzant nici atunci, nici măcar vocea mea dubioasă nu era amuzantă, ce să mai zic de faptul că abia adormeam.

Dar acuma, acuma parcă deja sunt plină de nervi. Și nu pentru că aș avea febră, vreo durere de-aia în gât, de să-ți vină să plângi când înghiți sau vreuna de cap, de nu-ți poți ține ochii deschiși. Pentru că n-am. Am mâncat niște pastile de astea de gât ca pe bomboane, ca să nu zic că n-am dat banii pe ceva, dar singura problemă e că nu pot respira. Big deal, huh? A fost amuzant în prima zi, când îmi auzeam vocea asta nazală, dar deja când sunt rugată să repet pentru a n-a oară același lucru fiindcă nu mă poate lumea înțelege devine iritant. Și hai, trec și peste asta, niște picături și două-trei pastile de Airwaves Extreme pot face minuni, problema e că o să rămân fără piele pe nas. N-apuc să-mi dau cu cremă bine, că peste 5 minute se cere suflat din nou. Păi când vrei, mă băiatule, să ne revenim dacă o ținem tot într-o veselie așa? De vis, vă zic.

Și-acuma întreb și eu, nu vrea nimeni o răceală? Că la mine e a treia oară pe sezonul ăsta, am prins ideea, cum s-ar zice: ”been there, done that”. Just take it! Pretty please?

Welcome to the real world

matrixquote

Eu am în general mari carențe în ceea ce privește filmele vizionate. Nu e ca și cum eu personal fac mare caz din asta, nu pot să zic că sunt o super cinefilă și atunci nu mi-e neapărat jenă să scot ochii din pământ când vine vorba de vreun film care e considerat ”must see” (sau nu neapărat) și pe care eu nu l-am văzut. Și cum în general îmi asum chestii mult mai serioase decât faptul că încă n-am văzut decât Lord Of The Rings I (recunosc, le am în plan și pe următoarele), atunci nu mă feresc neapărat, cum am mai văzut pe la oameni, de a lua parte la o discuție despre filme. Dacă nu pot să-l comentez, te ascult pe tine, văd dacă-mi face cu ochiul și decid dacă mă uit sau nu.

Acum că v-am prezentat acest dirty secret al meu, poate n-o să ridicați din sprâncene dezaprobator când o să citiți că am văzut The Matrix abia acum vreo lună. Da, filmul cu Keanu Reeves de acum aproape 14 ani.  Am intrat cumva în rândul lumii și acum pot să zic și eu într-o discuție: ”da, e fix ca faza aia din Matrix când…”, că tare complicat mai era până acum 🙂 Lăsând însă gluma la o parte, nu-mi pare rău deloc că nu am văzut filmul mai devreme. Nici nu se pune problema să-l fi văzut când a apărut, că pe vremea aia abia învățam să-mi scriu numele de mână, și nici nu consider că la 20 de ani am întârziat prea mult. Am ceva mai multă minte acum și mă duce cât de cât capul ca să înțeleg că e mai mult în filmul ăsta decât niște tipi care se bat mișto la un moment dat.

Și ce-ai înțeles, măi fată, tu din filmul ăsta? Poate o să vă întrebați  asta sau nu, dar dă bine o întrebare retorică aici parcă. Păi uite un exemplu. Am reținut eu ceva, ceva ce îmi tot repet, nu pentru că n-aș fi știut asta până atunci, ci pentru că în momentul ăla s-a aprins un beculeț care nu mai vrea să se stingă și pace bună. Am reținut că ”there’s a difference between knowing the path and walking the path”. Nimic nou sub soare, știu, doar că din când în când ai nevoie de câte un șut în fund impuls, de câte un reminder de ăsta pentru a face lucruri. Așa, cu toții știm că e bine să facem una sau alta, problema e câți dintre noi și în câte dintre situații o facem?
Cred că am să-mi scriu mare chestia asta pe ceva, am să înrămez foaia și am să mi-o pun la vedere. Așa cum îmi lipesc post-it-uri pe perete ca să nu uit să dau un telefon, să-mi scriu tema la vreo materie sau să-mi printez proiectul la o alta. Pentru că e atât de important. Pentru că degeaba știi că e bine să le spui oamenilor ce simți pentru ei dacă nu o faci. Când n-or să mai fie, nu te ajută cu nimic să spui ”da, dar eu știam că e bine să le spun”. Așa, și ce dacă știi că e bine să faci sport, crezi că faptul că știi și atât o să te ajute cu ceva când n-or să te mai încapă blugii? Sau dacă doar știi că e bine să te odihnești destul înseamnă că o să fii fresh ca o panseluță în fiecare zi, după 3 ore de somn și 4 cafele? Sau poate crezi că doar fiindcă știi că n-ar fi rău să-ți verifici alunițele din când în când (indiferent de cât de sexy ar fi ele), asta înseamnă că melanomul ăla zice ”ia uite, bă, ăsta/asta știa că trebuie să meargă la control, ia că nu mă instalez eu aici”? La fel cum doar pentru că știi că e bine să te mai ridici uneori de pe scaun, înseamnă că n-o să ai niciodată probleme cu spatele? Ce bine că știu că n-ar trebui să mănânc toată ciocolata asta deodată, nu?

Dacă am văzut Matrix, ziceți? Da. Și mi-a plăcut. Și dacă aveți recomandări de filme de astea inspiraționale, feel free. Desigur, se poate să nu le văd în viitorul apropiat, recunosc. Cineva mi-a recomandat într-o seară de vară ”The pursuit of happyness” și l-am văzut săptămâna trecută. Cu alte cuvinte, după niște luni bune, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu? 🙂