Sweet nothing

De fiecare dată când trece mai mult timp fără să scriu ceva mă gândesc dacă mai are sens să mă apuc din nou. Și tot discutând eu așa cu mine, ajung la concluzia că da, are rost, dat fiind că un jurnal pe hârtie nu am, așa că aici pot să-mi mai notez și eu una, alta.
Sigur că atunci când am atâtea zile de ”recuperat” apare și problema că nu știu despre ce să scriu mai întâi. Despre alea bune, despre alea rele, despre chestiile importante sau despre alea mai ”uhm, ok”? Și oare ar trebui să scriu ceva cât de cât inteligent, despre un subiect de actualitate sau aș putea să mă limitez la un post despre un film sau o carte? Sau pur și simplu să povestesc chestii din viața mea personală, pe care probabil nimeni nu moare să le citească? Și pe urmă îmi dau seama că și chestii inteligente dacă scriu, tot nu pot să fiu sigură că cineva abia așteaptă să le citească.

Și cum filme n-am prea văzut în ultima perioadă, despre ultima carte citită am scris, că alta n-am mai reușit să citesc, ceva inteligent și profund nu găsesc de discutat chiar acum, mă gândesc să vorbesc, ăv cors, despre mine. Și, că veni vorba, mi-am dat seama încă o dată zilele trecute cam cât de greu e să răspunzi la ”Povestește-ne despre tine!”. Când e vorba despre niște oameni care abia au intrat în viața ta și abia începi să-i cunoști, apare momentul ăla de blocaj și te gândești ce naiba ai putea să le spui. Serios, unul din cele mai ciudate momente.
Dar cum aici nu sunt în fața unor oameni pe care încep să-i cunosc, nu e așa complicat să tot scriu despre mine. Aș putea să scriu despre cum mă doare degetul de la picior, dar ar spune lumea că-s fițoasă. Dar nu sunt, pe bune, am un deget de trei ori cât mărimea lui normală, pansat și aranjat frumos de ți-ar fi mai mare dragul de el, numai dacă ai putea să te și încalți și să ieși la aer un pic. Sau dacă nu l-ai simți în fiecare secundă cum pulsează și ai putea să te bucuri și tu de weekend, că zilele libere nu-s de colea.

Da, că parcă ai atâta și atâta treabă, că n-ai zile libere, nu? Păi nu prea am, că m-am gândit eu că ar fi mișto să învăț și eu una, alta despre prețurile de transfer și m-am apucat de un internship la care am aplicat așa, pe ultima sută de metri, după ce am cântărit argumentele mai ceva ca merele la piață. Așa că dacă nu-s la facultate, lucrez și imediat cum reușesc să nu mai șchiopătez pe stradă, trebuie să-mi pun la loc în program și orele de sală. Că da, de vreo lună și jumătate mai trec și pe acolo. Nu doar că e fun, dar după atâtea ore pe zi pe scaun, mă gândesc că o să ajung peste câțiva ani să mă ridic de pe scaun ca o băbuță dacă nu fac ceva în sensul ăsta. Plus că am reușit să intru într-o pereche de pantaloni mai vechi, ceea ce e un sentiment deloc neplăcut 🙂

La momentul ăsta nu mă plâng de nimic. Nu, clar nu e totul perfect, dar mi-e bine. Chiar e una din perioadele alea în care, deși sunt atâtea lucruri care nu merg cum ai vrea tu și atâtea chestii viitoare pentru care trebuie să-ți faci griji, simți că nu poți să te plângi. Nici pentru că nu poți să mergi la cumpărat de pantofi, nici pentru că ți-e dor de anumite persoane sau te gândești la câte n-o să mai apuci să vezi. Nici măcar pentru că n-ai avut o primăvară așa cum ți-ar fi plăcut și că nu te-ai plimbat cu bicicleta încă. Și nici măcar pentru că ai o prietenă dragă care o să plece iar pentru toooată vara și parcă simți de acum dorul. Nu poți, pentru că e una din perioadele alea în care simți că poți să faci atât de multe și că trebuie să zâmbești.

Și mai asculți o piesă, mai schimbi un pansament, mai faci un proiect și mai citești despre studiile de comparabilitate, mai vezi un om drag, te bucuri de weekend, chiar dacă din interior, și zâmbești. Pentru că nu e perfect, dar e sâmbătă. Și e bine 🙂

Azi, un pic de excelență

În ciuda unei perioade mai aglomerate, e o chestie despre care trebuie să povestesc, fiindcă într-adevăr merită. Dacă aș sta să scriu despre toate proiectele din VIP, mi-ar lua o veșnicie, pentru că sunt multe, și frumoase, și dragi, și făcute cu suflet și pasiune, încât n-aș putea eu să pun în cuvinte tot ce înseamnă ele. Dar trebuie să însemnez totuși undeva cât de fain e Studentul Anului.

Spre proiectul ăsta, o mână de oameni și-au canalizat toată energia în ultima perioadă; oameni care mănâncă și dorm când apucă, dar zâmbesc mereu de dragul lui. Poate că Studentul Anului vine așa, să încununeze toate proiectele noastre și să arate, încă o dată, că asta cu ”Credem în oameni excepționali!” nu e doar așa de dragul marketingului și de a avea ce pune pe roll-up.
Pe scurt, e proiectul ăla care nu-și propune să te învețe ceva, ci își propune să te premieze. Studentul, așa cum e el alintat în VIP, vine să spună: ”Băi, uite câte chestii mișto știi și câte poți face dacă-ți pui puțin mintea la contribuție! Ia scrie-le tu pe o foaie, dă-le să le vedem și noi îți dăm un premiu. La gală. Da, îmbrăcați frumos.”
Acum, faptul că oricum o să înveți multe dacă participi la competiție, asta e altă treabă. Normal că e o competiție, oricât ne-am dori noi să fie altfel, nu putem avea decât un student al anului. Pe fiecare categorie, e drept. Dar despre categorii, în ce constă proba, termen limită și alte chestii organizatorice și obiective se poate citi pe larg AICI .

Eu nu vreau și nu pot să fiu altfel decât subiectivă. Deși nu-l organizez eu, mi-e tare drag și mă bucur că avem ocazia să cunoaștem tineri faini, cu potențial și cu dorința de a se perfecționa și să le arătăm că-i apreciem. Știu că asta îți dă curaj să mergi mai departe, chiar dacă mediul în care activezi nu e mereu cel ideal.

Așa că, studentule, ce zici, n-ai vrea să fii tu studentul anului? 

Coincidență?

De la o vreme am început să mă gândesc că multe lucruri nu au loc chiar așa întâmplător cum ar părea la prima vedere. Că poate nu le găsim noi sensul imediat, asta e una, dar eu sunt convinsă că există și ”întâmplări programate”. De cine? Asta e cu totul altă discuție, dar dacă sunt sigură de ceva, asta e că nu tot ceea ce se întâmplă este întâmplător.

Și azi, azi nu vorbesc despre ceva personal, deși dacă m-aș apuca…dar nu.

Cred că mulți oameni știu că ieri a fost ziua Academiei de Studii Economice, s-au împlinit 100 de ani de când regele Carol I semna decretul de înființare a ceea ce este astăzi cea mai importantă instituție de învățământ economic din România. Și da, spun asta pentru că încă mai cred asta, deși oamenii apropiați știu ce sentimente am nutrit pentru ASE în ultima perioadă. Nu e nici pe departe așa cum mi-aș dori, sunt atât de multe lucruri pe care le-aș vrea altfel, încât am fost hotărâtă să nu-i dedic niciun rând cu ocazia asta. M-am bucurat de conferințele organizate cu ocazia Centenarului, dar atât.
Și acum de ce scrii, măi fată? Păi scriu, pentru că ieri a plecat dintre noi un om pe care ASE-ul l-a avut la conducere timp de opt ani. Și poate să-mi spună cine-o vrea că e întâmplător faptul că omul ăsta a reușit să lupte cu boala fix până ieri. Pentru că nu cred. Puteți să-mi spuneți că sunt naivă, dar nu cred.

Așa că azi, după un an și ceva de facultate, spun ”Odihnească-se în pace!” pentru domnul Prof. Univ. Dr. Ion Gh. Roșca, rectorul ASE din perioada 2004-2012. Nu cred că a știut vreodată cât de mult a destins atmosfera din Aula Magna, de la deschiderea primului meu an de facultate, cu exprimarea sa mai puțin academică 🙂 Am înțeles, desigur, mesajul dumnealui și sunt convinsă că voia doar să ne insufle spiritul aseist, dar recunosc că voi râde mereu când îmi voi aminti: ”Să sugeți tot ce vă dau profesorii!”

Pentru tot ceea ce (știu că) a făcut pentru studenți și pentru că acest eveniment trist mi-a arătat încă o dată că unele lucruri nu sunt coincidențe, îi mulțumesc.

”frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi”

Nu prea știu să scriu despre cărți. Chiar dacă nu citesc destul, sunt totuși multe cărți care îmi plac, care mă provoacă intelectual sau emoțional, despre care aș vrea să povestesc, atât ca să schimb păreri cu cei care le-au citit deja, cât și să le recomand celorlalți. Doar că nu prea știu să scriu despre ele.

Dar oricât de superficial aș scrie, nu pot să trec peste lectura asta fără să o însemnez aici, pentru că îmi doream de mult timp să parcurg cartea și fiecare minut petrecut cu ea în mână a meritat. Este vorba despre ”Eseu despre orbire”, de José Saramago, o distopie extrem de interesantă, care te obligă să-ți pui tot felul de întrebări, să cauți răspunsuri și să faci corelații cu lumea reală.
Într-un oraș fără nume care suferă o ”epidemie” de orbire, o singură persoană își păstrează intact simțul văzului: soția medicului oftalmolog – hm, ironic, nu? Ea este cea care le va ghida și le va ajuta pe celelalte șase personaje în jurul cărora se învârte cartea să treacă prin experiențe greu de imaginat.

Personal, nu mi se pare o carte pe care o citești ca să te relaxezi. Trebuie să treci peste imaginile vizuale îngrozitoare pe care ți le creează, peste golul din stomac care mai apare câteodată și să vezi în haosul, mizeria și putreziciunea dintre rânduri toate problemele societății contemporane. Când criza apare și ”răul alb”, așa cum este numită orbirea aici, pune stăpânire pe oameni, guvernul se află neputincios și represiunea e singura soluție pe care o găsește, închizându-i pe orbi într-un fost spital de nebuni.
Și urmărindu-i pe orbi căutând să supraviețuiască, făcându-și loc printre excremente și cadavre pentru a găsi mâncare, așa ajungi să te gândești la toate neajunsurile societății în care trăim, guvernată parcă de indiferență, răutate, lipsă de solidaritate, incapacitatea oamenilor de a se asculta unii pe alții și de a-și defini un sistem de valori solide, în care să creadă cu adevărat și pe care să le respecte.
Compasiunea față de ceilalți, faptul că-ți pasă de semenii tăi, sunt lucruri mai rar întâlnite. De fapt, ”încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

Recomand sincer ”Eseu despre orbire”, chiar dacă poate induce o oarecare stare de greață (nu fizică, ci spirituală) și chiar dacă te poate lăsa puțin descumpănit. Pentru că, în același timp, te face să te gândești la care e scopul nostru aici și cât de orbi suntem cu toții sau, mai bine spus, cât vedem de fapt.

„Dacă ai putea vedea ceea ce sunt eu obligată să văd, ți-ai dori să fii orb.”

”pentru că sentimentele cu care am trăit și care ne-au făcut să trăim așa, s-au născut din ochii pe care îi aveam, fără ochi, sentimentele vor fi diferite”

”Oare există vreun guvern, întrebă primul orb, Nu cred, dar, dacă există, e un guvern de orbi care vrea să guverneze peste orbi, adică nimicul vrând să organizeze nimic”

”Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalți, ca și cum le-aș privi sufletul.”

”De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.”