”frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi”

Nu prea știu să scriu despre cărți. Chiar dacă nu citesc destul, sunt totuși multe cărți care îmi plac, care mă provoacă intelectual sau emoțional, despre care aș vrea să povestesc, atât ca să schimb păreri cu cei care le-au citit deja, cât și să le recomand celorlalți. Doar că nu prea știu să scriu despre ele.

Dar oricât de superficial aș scrie, nu pot să trec peste lectura asta fără să o însemnez aici, pentru că îmi doream de mult timp să parcurg cartea și fiecare minut petrecut cu ea în mână a meritat. Este vorba despre ”Eseu despre orbire”, de José Saramago, o distopie extrem de interesantă, care te obligă să-ți pui tot felul de întrebări, să cauți răspunsuri și să faci corelații cu lumea reală.
Într-un oraș fără nume care suferă o ”epidemie” de orbire, o singură persoană își păstrează intact simțul văzului: soția medicului oftalmolog – hm, ironic, nu? Ea este cea care le va ghida și le va ajuta pe celelalte șase personaje în jurul cărora se învârte cartea să treacă prin experiențe greu de imaginat.

Personal, nu mi se pare o carte pe care o citești ca să te relaxezi. Trebuie să treci peste imaginile vizuale îngrozitoare pe care ți le creează, peste golul din stomac care mai apare câteodată și să vezi în haosul, mizeria și putreziciunea dintre rânduri toate problemele societății contemporane. Când criza apare și ”răul alb”, așa cum este numită orbirea aici, pune stăpânire pe oameni, guvernul se află neputincios și represiunea e singura soluție pe care o găsește, închizându-i pe orbi într-un fost spital de nebuni.
Și urmărindu-i pe orbi căutând să supraviețuiască, făcându-și loc printre excremente și cadavre pentru a găsi mâncare, așa ajungi să te gândești la toate neajunsurile societății în care trăim, guvernată parcă de indiferență, răutate, lipsă de solidaritate, incapacitatea oamenilor de a se asculta unii pe alții și de a-și defini un sistem de valori solide, în care să creadă cu adevărat și pe care să le respecte.
Compasiunea față de ceilalți, faptul că-ți pasă de semenii tăi, sunt lucruri mai rar întâlnite. De fapt, ”încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

Recomand sincer ”Eseu despre orbire”, chiar dacă poate induce o oarecare stare de greață (nu fizică, ci spirituală) și chiar dacă te poate lăsa puțin descumpănit. Pentru că, în același timp, te face să te gândești la care e scopul nostru aici și cât de orbi suntem cu toții sau, mai bine spus, cât vedem de fapt.

„Dacă ai putea vedea ceea ce sunt eu obligată să văd, ți-ai dori să fii orb.”

”pentru că sentimentele cu care am trăit și care ne-au făcut să trăim așa, s-au născut din ochii pe care îi aveam, fără ochi, sentimentele vor fi diferite”

”Oare există vreun guvern, întrebă primul orb, Nu cred, dar, dacă există, e un guvern de orbi care vrea să guverneze peste orbi, adică nimicul vrând să organizeze nimic”

”Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalți, ca și cum le-aș privi sufletul.”

”De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s