Nu-mi pasă!

headphones

Sunt atâtea locuri libere în autobuz, dar tu te așezi fix lângă mine, eh, asta e. Mă anunți că ți-ai lăsat punga cu pateuri pe scaun ca să-l ții ocupat, îți răspund cu un ”Ok” și un zâmbet disimulat. Pleci și te întorci după câteva minute, te așezi și ai grijă să stai și pe jumate din scaunul meu, doar sunt mai micuță, n-am nevoie de atâta spațiu, nu? Nu mă interesează de ce ți-ai cumpărat pateurile, nu vreau să știu că le-ai luat pentru că ești diabetică și nu ai mâncat sau pentru că pur și simplu îți plac pateurile.

Mă întrebi unde merg, îți răspund și apoi știu că-mi va părea rău tot drumul că am făcut-o. Da, de acolo sunt. Da, sunt la facultate la București. Nu, nu stau în gazdă, stau la cămin. Normal că te interesează cât plătesc, sigur, cum să nu te intereseze. Dar eu nu vreau să știu de băiatul pe care îl ții tu în gazdă, nu vreau să știu câți ani are, de unde e sau cât îți plătește. Nu sunt curioasă să aflu cum îl cheamă sau unde lucrează. Nu e problema mea că el câștigă 100 de lei pe seară la shaormerie (haha, ce-am râs la asta) plus încă nu știu câți bani de la al doilea job și că ție îți spune că n-are bani să-ți plătească. Știi ce bine trăiam și înainte să aflu că joacă la păcănele și că de aia nu-ți plătește, iar tu ai pus piciorul în prag și, pac, a venit Georgică într-o dimineață cu sutele de lei la tine?
Nu mă interesează că îi speli și îi calci, că nu are el clor și balsam de rufe, că nu pune cearceaf pe canapea și că-ți strică mobila bună, că-și cumpără bere și nu poți să-i interzici și că atunci când nu ți se face ție milă de el i se face bărbatului tău. Pur și simplu nu. Ce treabă am eu că are o iubită ardeleancă sau unguroaică și că ea nu-l ceartă că-și joacă banii? Să fie sănătoși.
Și, ghici ce? Nici de baba cu Alzheimer pe care o supraveghezi nu mă interesează. Nici cât de cuminte și curată e asta comparativ cu cea anterioară. Uită-te la mine cum mor încet zâmbindu-ți uneori și rugându-mă să taci.

Prind momentul propice și îmi pun căștile în urechi, întorc capul spre geam și mă gândesc că acum sigur am scăpat. Dar stai așa, că trebuie să-ți ofer consiliere de beauty, că ți-ai pus în urechi o pereche de cercei și nu știi dacă-ți stau bine. Dar să stau liniștită, că ai și de aur, dar ăștia sunt doar așa niște gablonțuri. La naiba, știam eu că trebuie să-nchid ochii și să mă fac că dorm, situațiile extreme cer soluții extreme.
Nu, nu pot să-ți dau telefonul meu să-l suni pe taică-tu, pentru că nu vreau. Înțelegi? Nu vreau, pentru că ești doar o doamnă cu care împart aerul din autobuz și pentru că asta va fi cea mai lungă oră și jumătate din viața mea dacă nu respecți faptul că am căștile în urechi și asta înseamnă că nu vreau să socializez cu tine. Cât de greu e să te prinzi de chestia asta?

Am făcut drumul București-Târgoviște de zeci, probabil sute de ori. Niciodată n-a fost atât de chinuitor. Bine că de Georgică ți se face milă uneori, de mine nu ți s-ar fi făcut.

Savarina are gust de copilărie

Cubulețele de zahăr – două la 50 de lei, sau bomboanele albe în ambalaj transparent cu margini albastre la 100 de lei, pe care le așteptam nerăbdătoare ca și rest la bancnota de 2000 după ce cumpăram o pâine. Mentosanele sau guma Minti. Sau gumele Turbo de care ți se lipeau dinții și plombele, dar care aveau tatuaje mișto. Și care erau mișto nu doar pe ușa de la scara blocului, ci și pe brațe sau pe picioare, mai ales când venea vremea să le speli (not). Bănuții de ciocolată, spiralele cu cremă de căpșuni, ciocolățelele Scufița Roșie sau inegalabila ciocolată Kiss, în special sortimentul cu banane.
Sucul de la TEC sau cel cu paiul din ambalaj sub formă de piramidă. Și, desigur, halvița cumpărată de pe stradă, în porție dublă sau triplă, și mâncată înainte de masă din iubirea maximă a bunicului.
Cam cu asta ne delectam noi acum vreo 15 ani, când leii nu erau denominați, iar cuvintele ”cancer”, ”coloranți artificiali” sau ”E-uri” ne-ar fi făcut doar să ridicăm o sprânceană în timp ce rupeam nerăbdători ambalajul Kiss-ului.

Asta se întâmpla așa, în viața de zi cu zi, cum s-ar spune. Dar existau și zilele alea în care te îmbrăcai frumos în rochiță, șosete albe cu volane și sandale și te plimbai țanțoș prinsă de mâna mamei, legănându-ți firavele bucle blonde în timp ce încercai să-ți bați recordul de dece-uri pe minut. Drumul se termina în fața cofetăriei de la Muntenia, unde te așezai nerăbdătoare la masă, așteptând prăjitura și Fanta la sticlă. Uneori, rar, era Amandină sau Ora 12. De cele mai multe ori însă era Savarină și te gândești acum că poate de asta nu-ți mai plac prăjiturile cu frișcă și nu te prea poți atinge de tortul diplomat. Mâncai tacticos, având grijă să nu murdărești rochia și să nu-ți întinzi frișca pe la gură (doar ești o domnișoară) și savurai fiecare bucățică din dulcele însiropat, că așa ceva nu se mânca în fiecare zi.
Alteori, ritualul ăsta avea loc în cofetăria cu terasă de pe bulevard (a se citi Bulevardul Castanilor, actual Carol I, din Târgoviște) sau la Casata, de pe centrul vechi. Prăjitura preferată rămânea mereu aceeași și te întrebi acum de ce, fiindcă tu ești cu siguranță ”a chocolate person”, dar probabil că unele întrebări vor rămâne mereu fără răspuns.

Ieri am fost la o cofetărie și, pe lângă ceea ce căutam inițial, mi-am cumpărat o savarină. Am reușit să o mănânc pe toată, deși probabil mi-am luat porția de frișcă pe câteva luni bune, și nu pot să spune ce alt gust are decât gust de copilărie. Am avut un scurt episod proustian, am zâmbit nostalgic la fiecare înghițitură și m-am întrebat cum e posibil să treacă timpul atât de repede, cum și pe unde au trecut aproape 21 de ani. Încă nu m-am lămurit.

Let the strongest live and the weakest die

oprh13-710x400

Am zis că nu mai încep seriale. Eram hotărâtă să mă rezum la Suits (da, da, da, azi începe sezonul 3, yay!), The Big Bang Theory, Grey’s Anatomy (oricât de telenovelistic ar fi, am să mă uit la serialul ăsta till the end, am zis) și, desigur, the-one-and-only Gilmore Girls, acesta din urmă fiind serialul meu de suflet, despre care cu siguranță am mai vorbit eu pe aici, nu are sens să reiau. Am zis clar că vara asta e pentru o relaxare scurtă și apoi pentru pus gânduri în ordine, făcut planuri de învățare și pus efectiv mâna pe carte, inclusiv pe beletristică în pauze.
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește nicicum cu cea din târg, m-am trezit frunzărind bloguri și dând peste o recomandare de serial la Mihaela. Când am văzut că  are momentan doar un  sezon de 10 episoade, am zis că nu e chiar așa mare pierdere de timp, iar odată ce am văzut primul episod, nu prea m-am mai putut opri.

Serialul care mi-a umplut ultimele seri se numește Orphan Black și este diferit de cam tot ce am văzut eu până acum. Trebuie să spun din start că este dramă SF, deci dacă aveți chef de comedii și seriale light, de vară, nu e neapărat o recomandare.
Dai play primului episod și te trezești într-o gară fictivă, Huxley  Station (Huxley, hm). Acolo, o tânără îmbrăcată în stil punk și despre care poți anticipa că are multe probleme atunci când dă un telefon și rămâne fără bani, este martora unei sinucideri. O tipă elegantă își dă jos pantofii cu toc înalt, își lasă geanta pe peron și se aruncă în fața trenului, dar nu înainte ca Sarah Manning, personajul principal, să-i vadă fața și să constate că sunt identice. În acest moment, Sarah face exact ceea ce ne așteptăm, ia geanta și pleacă, în mintea ei încolțind deja ideea să se folosească de identitatea sinucigașei pentru a-și rezolva problemele și a pleca departe cu fratele și fiica ei.
Sigur, nici viața lui Beth nu e așa simplă, că doar altfel nu s-ar mai fi aruncat în fața trenului, nu? Ei bine, Sarah are să afle foarte curând despre ce e vorba, între timp ținându-ne și pe noi în suspans. Surori gemene? Nu, e cu mult mai interesant de atât, garantez.

Pe lângă suspans și acțiune, serialul te face să-ți pui ceva întrebări, să te gândești cam care e faza cu viața asta și, cum ar zice în glumă colega mea de cameră, ”a cui este planeta aceasta? cine suntem noi, oamenii?”
Aparent, titlul acestui articol n-are nicio treabă cu conținutul. În esență, el este un citat din ”On the Origin of Species” a lui Charles Darwin, ca și toate titlurile episoadelor acestui serial 🙂 Vă zic, chiar e fain și merită. Iar Tatiana Maslany joacă impecabil. Just my two cents 🙂

Costul de oportunitate

Nici nu mai știu când am auzit prima dată de conceptul ăsta de cost de oportunitate. Dar de atunci l-am tot studiat, indiferent că a fost pentru teste, pentru bac sau pentru examenul la micro. Deja când am început să mă gândesc la costul de oportunitate al unei perechi de pantofi, lucrurile au început să prindă atâta sens încât am fost sigură că nu există șanse să-l mai uit și că, da, apelez la el în viața reală mult mai des decât mi-aș fi închipuit.

De exemplu, când mi-am cumpărat un amărât de maieu, o bucată de material pe care dacă o împachetez bine încape într-un buzunar, abia m-a lăsat sufletul să dau atâția bani pe el. Am făcut calcule în cap: asta înseamnă două drumuri dus-întors până acasă. Lasă, că și-așa n-am timp să merg. Sau două cărți. Unde să le mai pun? Sau un pulover de 5 ori mai voluminos. Până la iarnă îmi cumpăr eu și pulover. Vreo trei bilete la teatru sau film. Ah, dar uite ce drăguț vine. Și l-am luat.
La fel merge și cu somnul. Costul de oportunitate al somnului în sesiune a fost extrem, dar extrem de mare. O oră de somn în noaptea critică dinainte de examen putea să echivaleze cu vreo 40-50 de sutimi poate la nota de la examen. Da, sunt conștientă de cercul vicios, sunt conștientă că, pe de altă parte, lipsa somnului scade productivitatea și de-aia am scris eu o formulă de cinci ori greșit până să o scriu corect, but still. Și tot așa, fără să-mi dau seama, de cele mai multe ori, folosesc în viața de zi cu zi ceva ce am învățat la școală.  

La fel și când am ales să zic da unui internship, m-am tot gândit la chestiile la care trebuia să renunț și am întors lucrurile pe toate părțile până am evaluat costul ăsta, de și-acum mă simt amețită. Să nu exagerăm, am amețit de la atâtea lucruri între timp, că n-are rost să dau vina pe asta aiurea. Dar mi-a luat ceva timp. Am realizat abia ulterior însă că nu am luat inițial în calcul toate aspectele. Am uitat de unul, unul care mi-era drag și căruia i-am dat o importanță mare la începutul anului: cursul de rusă. Cu atât mai mult cu cât mă descurcam bine și eram încurajată să aplic pentru bursa de studiu de la Institutul Pușkin, din Moscova. Eh, lucrurile n-ar fi ajuns oricum atât de departe, cel puțin nu anul ăsta. Dar oricum, e un adevăr faptul că am pierdut un semestru în care nu, nu aș fi început să citesc Dostoievski în original, dar măcar aș fi putut să scriu un paragraf fără să transpir de parcă aș fi săpat o oră întreagă 🙂

Și-mi pare rău. Nu pentru că am ales să merg la internship, ci pentru că nu există mai multe ore în zi, încât să fi putut ajunge și la seminarul ăsta. Atâta doar. Dacă a fost mare costul de oportunitate? Hm, nu, nu chiar. Pentru că știu eu că pot să învăț și singură cartea aia de rusă dacă mă pun cu burta pe carte, dar ce am învățat în astea trei luni nu aș putea 🙂

Disclaimer: Abordarea cu privire la conceptul economic de cost de oportunitate nu este neapărat corectă în acest articol, dat fiind că el se referă de fapt și de drept la cea mai bună alternativă sacrificată odată ce ai făcut o alegere. Vorba aia, blogul meu, legile mele (economice). Zic doar să nu induc pe cineva studios în eroare acum, înainte de admiterea la ASE 🙂

Welcome, dear summer!

Mă întrebam cum să-mi petrec seara asta liniștită de duminică și apoi mi-a venit ideea: scriu pe blog. N-am mai făcut asta de atâta timp, că nici nu mai știu cum se face. Dar, vorba aia, pofta vine mâncând, așa că sper să-mi amintesc pe parcurs.

S-a terminat și ăsta. S-au dus doi ani de facultate, doi ani plini: de oameni, de amintiri, de zâmbete și hohote de râs, de lacrimi, de frustrări și de chestii învățate. Patru sesiuni cât patru BACuri și nopți în care soarele m-a prins fie cu markerele în mână și cursurile în față, fie ștergându-mi rimelul de la ochi și făcând promisiuni de genul ”lasă, că noaptea viitoare dorm 5 ore”. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost viața mea în altă facultate din universitatea asta. Și nu, nu e vorba doar de oamenii pe care i-am întâlnit în perioada asta și pe care, sunt sigură, dacă aș fi ales altceva nu i-aș mai fi cunoscut. E vorba de atât de multe lucruri mici și de lucruri pe care le simți, de faptul că ai emoții când te gândești că, deși nu e nici pe departe cea mai importantă și mai complicată chestie din viața ta, abia aștepți să te apuci de lucrarea aia de licență. Asta deși nu știi mare lucru și nu știi de unde ai să o începi.

E prima vară, după 14 ani de școală, când, deși sunt atât, dar atât de obosită, am atâta energie. Pentru că mi-am făcut planuri și visuri și pentru că-mi doresc ca anul viitor pe vremea asta să aștept cu nerăbdare nu examenul de licență sau admiterea la master, ci altceva, mult mai mult de atât. Și pentru că uneori stau și mă gândesc cât de norocoasă sunt, uitându-mă în urmă nu doar la deciziile pe care le-am luat eu, ci și la unele pe care, într-o anumită măsură, le-au luat alții pentru mine. Pentru că îmi dau seama că de atât de multe ori n-am primit ceea ce aș fi vrut, dar am primit ceea ce am avut nevoie, încât mă gândesc că numai unui om super norocos i se poate întâmpla asta.

Și acum, după două luni nebune, în care am sacrificat timp cu persoane dragi, în care am dormit puțin și am mâncat dezordonat, acum e momentul pentru o pauză. Scurtă. În care să mă bucur de muzică, și de filme, și de cărți, și de ieșiri, și de o vacanță mică undeva, departe. Și apoi gata, back in business, că niciun lucru mișto nu s-a făcut doar gândindu-te la el 🙂

Până una, alta, să fie vară!