Lacrima limbii noastre

Cândva, am întrebat-o pe mama cam la ce vârstă am mers în picioare și mi-a spus că destul de târziu. Nu mai știe exact, pentru că de la 9 luni am început să vorbesc și nu m-am mai oprit. Păi da, poate pentru că mama însăși îmi vorbea atât de mult și poate pentru că, fără să știu, iubeam limba asta dintotdeauna.

Am vorbit clar foarte devreme, n-am stâlcit prea mult cuvintele și am avut noroc de o mamă răbdătoare, care să-mi răspundă la toate întrebările (uneori repetitive) și să-mi repete la infinit poeziile. În primul an de grădiniță eram cea mai mică din grupă, dar cu toate astea doamna educatoare m-a pus să deschid serbarea. Doar pentru că iubeam poeziile și îmi plăcea atât de mult să le învăț și să mă aud spunându-le încât uitam de vreo emoție, deși aveam doar 3 ani și câteva luni. E interesant cum faptul că iubești o limbă, inconștient de altfel, poate să te ajute să treci în anii viitori peste teama de a vorbi în public.

Când am învățat să citesc, am făcut-o după Abecedarul lui Grigore Vieru și-mi amintesc că am avut un nod în gât atunci când am auzit la televizor știrea care ne anunța că omul ăsta a plecat dintre noi. Nu era vorba că știam mare lucru despre el, doar că simțeam că-i datorez cumva faptul că vorbesc bine limba asta. Lui și câtorva persoane cărora o să le fiu mereu recunoscătoare. Pentru că pot să mă exprim corect și coerent, pentru că mai pun mâna pe câte o carte din când în când, pentru că am trecut repede și fără consecințe de perioada ”scrisul ca pe mess”, pentru că nu arunc cu cratime în stânga și-n dreapta, ci le pun frumos acolo unde le e locul, pentru că nu fac niciodată confuzii majore sau greșeli gramaticale flagrante. Și pentru că știu să folosesc cuvântul ”flagrant”, cuvânt care, pentru informația multor așa-ziși jurnaliști, este un adjectiv.

Mi-ar fi plăcut să învăț germana din motive obiective, pentru că nu-mi place neapărat cum sună și, deși am studiat-o, franceza nu s-a lipit  de mine. Vorbesc engleză și cochetez puțin cu spaniola, iar cu limba lui Pușkin încă nu mi-am pierdut speranța, dar pentru mine niciuna nu sună la fel ca româna.
Pentru că acasă, dor și iubesc au un ecou absolut incomparabil. Pentru soare, dimineață, amintire, fior, țărm, vis, credpace, lacrimă și speranță. Pentru că de-a lungul timpului poeții (și nu numai) i-au mânuit cuvintele atât de bine și pentru că sunt sentimente pe care n-aș putea vreodată să le exprim mai bine în altă limbă.

Și pentru că au existat oameni care au iubit-o infinit mai mult decât mine:

French toast and coffee

Uneori mi-ar plăcea să trăiesc în universul ăla paralel al serialelor americane în care oamenii pot mânca niște cantități considerabile de junk food și rămâne, în același timp, supli. Bine, nu toți, dar ăia importanți, personajele principale. Fetele Gilmore, de exemplu. Omletă cu bacon și extra-bacon, clătite peste clătite, gogoși, burgeri, pizza, bezele, ciocolată, pop-tarts și lista poate continua. Parcă îmi vine să iau un Omez numai gândindu-mă la toate combinațiile astea, la care se adaugă și niște litri de cafea, ca să fie treaba treabă.

Când mă uit la ele, de cele mai multe ori mă limitez la a visa, sorbind tacticos din cana mea verde de cafea. Dar toate lucrurile au o limită, vorba aia. Și când auzi french toast în sus, french toast în jos, la două zile tot asta mănâncă Rory la micul dejun, parcă te apucă pofta chiar dacă tu n-ai mâncat niciodată. Sigur, chiar dacă numele e în engleză și sună franțuzesc, nu e vreo mare chestie. De fapt, știi sigur că, deși tu n-ai mâncat la bunici niciodată, multă lume din generația ta (și din multe generații anterioare, for that matter) a făcut-o. Numai că nu-i ziceau french toast – în cel mai bun caz ar fi ieșit frenci toust – ci frigănele.
Și uite-așa, cu chestia asta în minte, am decis într-o dimineață că e timpul pentru un asemenea mic dejun. Plin de chestii rele, dar extrem de gustos și super bun alături de cafea. Și m-am gândit după aia, după ce am terminat cele trei felii minunate, cum de am trăit până acum fără așa ceva din când în când. E drept că pâinea înmuiată în apă și presărată cu zahăr pe care o mâncam ca desert absolut uneori la bunici era extrem de bună, dar frigănelele sunt totuși mult mai bune. Și mult mai bun decât ceva extrem de bun trebuie să fie ceva cu adevărat bun, nu?

Nu, nu o să-mi fac din asta un obicei, dar merge așa din când în când, mai ales într-o dimineață mai ploioasă, când n-ai chef de nimic altceva decât să stai în pat, să citești sau să te uiți la filme sau seriale. De vis. Adică serios, chiar de vis, că momentan e caniculă, deci îmi rămâne doar să visez la o asemenea dimineață.

Și așa, un cuvânt informativ, legenda spune că acest french toast a fost inventat în Franța în timpul unui război, nu știu care, când oamenii nu mai aveau cine știe ce resurse, așa că luau pâinea veche, o înmuiau bine în ou și lapte și apoi o prăjeau. Sunt convinsă că pentru cei care au prins perioada asta, acest ”pein perdu”, cum îi spun ei, nu e chiar o feblețe, că nu le trezește cine știe ce amintiri plăcute.

Una peste alta, o dimineață de sâmbătă, cu cartea, serialul sau persoana preferată, french toast și cafea – neapărat pe to do list 🙂