Déjà dor

Miroase a struguri prea copți și a cafea caldă în dimineți din ce în ce mai reci. Sunt zile mai scurte și tot mai puține nopți cu capul pe o pernă care abia îți învățase din nou obrajii și mirosul părului. Îți scârțâie frunzele sub tălpi și ai vrea să oprești puțin timpul ca să le asculți. Și să nu pleci chiar acum. Să mai prinzi curaj, să-ți odihnești sufletul pe umărul mamei tale și să știi că o să fie bine.

Îmbraci în hârtie colorată cutii de pantofi în care ai să strângi bucăți din tine, bucăți pe care le-ai presărat neglijent pe rafturi și în sertare, crezând că o să ai tot timpul din lume să te aduni. Ceașca aburindă de cafea care se odihnește artistic pe fila Septembrie a calendarului îți spune, pare-se, că în curând o să rămână din ea doar zațul, iar tu va trebui să-ntorci pagina într-o altă cameră, cu câteva etaje mai jos. Și la niște kilometri buni depărtare.
Pe un fundal sonor aparent incoerent, te gândești la parcuri colorate și la câteva plimbări târzii cu bicicleta, pe care plănuiești să i le furi soarelui bucureștean. La oameni vechi și dragi și cafele aromate, băute în locuri micuțe și calde și la ceaiuri și discuții lungi care, simți acum, nu mai pot să aștepte. Acorduri de Scorpions, cu care ai adormit în minte aseară și care nu se lasă gonite de Florence, Lana, Parov Stelar sau Zaz. Inevitabil, ploaia. O mie de stări într-o mie de picuri. Amintiri, speranțe și planuri, finaluri și începuturi.

Cafea caldă în dimineți reci și dorința de a pleca pentru a te întoarce. Anticiparea unei după-amiezi de vineri în care știi că sâmbătă te vei trezi cu capul pe perna aceea. Fiindcă, în mod paradoxal, acasă e cel mai bine nu atunci când ești, ci atunci când vei fi.

Advertisements

Etape

inel, verighete aurTimpul e-un ac, iar noi suntem ața din el. Cam așa zicea Vama Veche într-o binecunoscută piesă, care e încă fredonată cu drag de liceeni și nu numai. Cumva, e o variantă mai poetică de a spune că timpul nu trece, ci noi trecem prin timp. Și când mai punem încă o dată capul pe pernă seara, lucrurile nu par chiar așa serioase, dar când aduni seară cu seară până se fac o lună și un an și zece, parcă simți cum te încearcă un zâmbet nostalgic și un gol în stomac.

Lunea asta am lipsit pentru prima dată de la deschiderea noului an școlar, după ce în ultimii doi ani am fost la liceu cu câțiva colegi, chiar dacă nimic din ceea ce se întâmpla acolo nu mai era despre noi. Anul ăsta am lipsit, pentru că, indiferent că vrem sau nu, noi trecem prin timp și prioritățile se schimbă. E greu să te mai trezești luni dimineața doar ca să stai în curtea școlii o oră și să bei o cafea după, când duminică seara îți vezi colega de bancă din liceu îmbrăcată într-o rochie lungă, albă și cu verighetă pe deget. 
Nu e surprinzător, știai de mult că așa trebuie să fie și era doar o chestiune de timp, dar tot îți ia ceva să te obișnuiești cu ideea și imaginea ei în biserică. Îți dai seama, când zărești bucata aia de hârtie, că numele ei de familie nu mai e ăla din albumul de promoție. Album în care ți-a scris că și-ar dori să te vadă cândva când ai să-i înțelegi poate acțiunile. De fapt, ai fi vrut să-i spui de atunci că înțelegi, chiar dacă nu pare, doar că nu-ți place să o vezi tristă. Și te bucuri, te bucuri că acum zâmbește, că-i e bine și că e fericită, și frumoasă, și mireasă.

Copilă, adolescentă, femeie, soție. Timpul nu se împarte în etape, oamenii da. Și chiar dacă că tu n-ai ajuns în etapa aia, nu e greu să înțelegi și să te bucuri sincer pentru o domnișoară doamnă dragă 🙂

Defulare

Hai să clarificăm o chestiune: nu e vorba că nu mă interesează părerile altora. Faptul că trăiesc între oameni mi se pare unul dintre cele mai faine lucruri, pentru că eu continui să cred că sentimentul de apartenență e printre cele mai importante. Nu cred că aș putea să trăiesc singură pe o insulă, ce farmec ar mai avea toată treaba asta? Așa că da, chiar mă interesează părerile celor din jur, contrar aparențelor, doar că nu ale tuturor.

Imaginea aia din „My girl” pe care am pus-o pe blog zilele trecute era cât se poate de potrivită. I only surround myself with people I find intellectually stimulating. Sau cel puțin încerc. Și, cumva implicit, asta înseamnă că mai mult mă interesează părerile lor, ale oamenilor ălora care-mi sunt dragi, care mă fac să-mi doresc să fiu mai bună, mai instruită, mai informată, mai atentă la ce se întâmplă în jur, mai capabilă, pe care îi admir sau care sunt alături de mine și atunci când nu sunt cea mai bună companie.
N-am zis niciodată că nu-mi pasă ce cred ceilalți, că eu trăiesc fix cum mă taie capul și fac tot ce vreau la orice oră din zi și din noapte, nu sunt chiar o nonconformistă și pe alocuri chiar mi-aș dori să-mi pese mai puțin, dar sunt chestii pe care nu le poți schimba, pur și simplu. M-am obișnuit cu ideea că oamenii judecă după standardele lor și, de altfel, am recunoscut mereu că și eu fac asta deseori, dar o să-mi permit aroganța de a spune că unii au standarde mai înalte decât alții. Așa că permite-mi să te scutesc de efortul de a-ți verbaliza părerea despre parcursul meu intelectual sau profesional, ori despre viața mea personală și despre oamenii pe care îi am cel mai aproape sau dimpotrivă. Despre hainele pe care le port și prețurile lor sau despre locurile pe care le frecventez și activitățile din timpul liber. Nu pentru că sunt vreo altruistă și-mi pasă de efortul pe care l-ai depune ca să-ți găsești cuvintele, ci pentru că mi-ar lua și mie ceva timp să-ți analizez ținutele de prost gust, stilul în care te exprimi, gusturile muzicale, preocupările din timpul liber, performanțele intelectuale sau numărul de cărți citite . Ok, asta ultima nu, nu mi-ar lua mult timp.

Așa că nu mai bine ne uităm fiecare în ograda lui? Pentru că faptul că vecinul de la trei fumează pe geamul de la dormitor contează mult mai mult decât părerea ta despre mine. Și sunt absolut convinsă că viceversa e valabilă, plus sau minus fumul din casă.
Înțelegi tu? Nu e vorba că sunt o arogantă nesimțită căreia nu-i pasă de cei din jur și se dă mare că scrie corect gramatical. E vorba că standardele noastre sunt atât de diferite, încât eu probabil n-o să pricep în veci cum poți purta asemenea pantofi și fusta aia tip bandou sau tricoul cu vedere la burtă și ochelarii de soare în club, după caz, iar tu n-o să înțelegi care e faza cu ”pe care” ăsta.

Sigur, ești liber/-ă în continuare să spui ce crezi despre mine, dar you’ve been warned: cel mai probabil n-o să-mi pese.

De pe Wall Street pe Route 66

grapes of wrath Îmi tot propun de câteva zile să scriu despre cartea asta, care nu doar că mi-a plăcut, ci m-a impresionat, m-a sensibilizat și m-a făcut să mai reflectez la una, la alta. Mi se pare însă tare greu și am senzația că toate cuvintele pe care le-aș putea eu strânge la un loc n-or să fie de ajuns pentru a transmite o frântură din ce spune romanul ăsta, roman care efectiv transpiră realism.

În Fructele mâniei, John Steinbeck nu spune doar povestea familiei Joad, dijmași din Oklahoma, care se văd nevoiți să plece spre California în speranța unei vieți mai bune în timpul Marii Crize din 1929-1933. Soarta lor este de fapt reprezentativă pentru mii de familii care ajunseseră să muncească pe salarii mizere doar pentru a putea avea unde să înnopteze și eventual o turtă de făină și o cană cu apă.
Imaginile sunt efectiv dureroase, nu doar pentru că e greu pentru tine (care n-ai știut niciodată cum e să-ți fie foame și să nu ai absolut nimic de pus pe masă) să-ți închipui cum e să mori (la propriu) de foame, ci pentru că bulele speculative, nereglementarea sistemelor bancar (”Banca nu-i ca omul […] Banca este ceva mai mult decât oamenii, ascultă ce-ți spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o, dar nu pot s-o stăpânească.”) și bursier și crahul din Joia Neagră…toate astea ies din paginile cărților sau site-urile din care te informezi tu și se transformă în drumuri pline de praf și camionete vechi, oameni amărâți și minți care se chinuie să găsească o soluție pentru a supraviețui.

Cartea nu este despre familia Joad și Dodge-ul lor ’25. Cartea este despre oameni și timpuri, este despre supraviețuire, renunțare, sacrificii și vise, este despre empatie, capacitatea de a rezona cu ceilalți și solidaritate. Așa cum spune Dumitru Mazilu, ”Fructele mâniei nu vrea să fie înșirarea întâmplărilor prin care trece o familie de okies, ci imaginea artistică a unui foarte important fapt de viață, profund tipic pentru vremea noastră și pentru mediul social respectiv, și anume spargerea conștiinței înguste familiale și trecerea pe o treaptă superioară, aceea a conștiinței de clasă.”

Nu e o carte subțire, bună de citit într-o zi la plajă, dar merită cu siguranță efortul. Măcar pentru avalanșa de emoții pe care o poate provoca. Și, desigur, pentru finalul care surprinde.

”Spunea odată unul că ai atâta libertate, câtă poți plăti cu bani gheață.”

”De dărâmat, se dărâmă orice. Ca să rămâi în picioare trebuie să fii om.”

”Dacă el are nevoie de un milion de acri ca să se simtă bogat, eu zic că are asemenea trebuință numai fiindcă se simte grozav de sărac pe dinăuntru, iar dacă este sărac pe dinăutru, nu există pământ de un milion de acri în stare să-l facă a se simți bogat, și atuncea poate s-a acrit de deznădejde când a văzut că, orice ar face, tot nu se poate simți bogat…”

”– Nu știm ce-o să se mai aleagă de țara asta, spuneau ei. S-a dus de râpă.
– Vremurile bune or să se întoarcă, numai că noi n-o să mai fim acolo.”

”Asta îți mănâncă sufletul, să umbli și să cauți ceva ce știi sigur că n-ai să găsești.”

”…iar prăbușirea nu va veni niciodată atâta vreme cât spaima se va putea preschimba în mânie.”

 

Un an mai târziu, din nou

Anul trecut am participat pentru prima dată la SuperBlog și, chiar dacă din lipsă de timp nu am reușit să finalizez competiția, a fost o experiență foarte plăcută. Motiv pentru care am decis să mă înscriu și anul ăsta, chiar dacă timpul e puțin și-acum, fiindcă prin toamna care-mi ciocăne la ușă nu va bate vântul mai deloc.

Așadar, să vină 1 octombrie! 🙂

Toate-s vechi și nouă toate

Vuiește internetul. Unde nu se scrie despre Roșia Montană, se scrie despre câinii vagabonzi, unde nu se scrie despre maidanezi, se scrie despre valurile de slujbe care vor apărea odată cu derularea proiectului sau, dimpotrivă, despre munții distruși și lacurile de cianură care vor rămâne la final. Am stat și am ascultat, m-am oripilat, m-am revoltat, am reflectat, am terminat de citit o carte care, la rândul ei, m-a făcut să-mi pun extrem de multe întrebări și să reflectez la niște aspecte tare sensibile și mi-am dat seama că are atâta dreptate Steinbeck:  ”…fiecare bombă e o dovadă că spiritul împotrivirii nu a murit.” Acum, rămâne să identificăm fiecare bombele astea despre care se vorbește.

Nu știu dacă protestele vor ajuta. Despre politică mă feresc să vorbesc și e imposibil să nu iei în calcul politica în situații de astea. Vrem sau nu vrem, sunt extrem de multe decizii pe care le iau alții pentru noi și nu știu în ce măsură o decizie poate să fie cea ideală pentru toată lumea. Oamenii au dreptul să-și dorească un loc de muncă, e drept. În același fel în care alți oameni au dreptul să nu-și dorească să fie furați (la nivel de țară, desigur) și să primească la schimb mai puțin aer curat și mii de tone de cianură. Personal, aș putea să întorc subiectul de o sută de ori pe fiecare parte, aș putea să găsesc zeci de ”da, dar…”-uri. Nu e util.

Pe de altă parte, mi se pare halucinant ce se întâmplă cu maidanezii. De fapt, mi se par halucinante atitudinile și replicile unor oameni. Mi se pare halucinant să spui că tu ai conștiința curată, când un copil de 4 ani e sfâșiat de un câine care era responsabilitatea ta. Mi se pare incredibil că poți să spui în gura mare că dormi bine noaptea, pentru că așa e sistemul și toată lumea știa că nu poți să ai grijă de ei. Și că ai conștiința împăcată fiindcă oricum faci mai mult pentru protecția animalelor, decât cei care stau și nu fac nimic. Mi se pare incredibil că tu vorbești despre protecția animalelor, când discuția era despre un copil mutilat de un câine. Discuția era despre o mamă care trebuie să învețe acum să trăiască fără un copil, să treacă peste o durere pentru care nu există nume.
Nu sunt un om rău, nu obțin absolut nicio plăcere din a vedea animale suferind și, sincer vorbind, mi se face tare milă când văd cățeii alergând, ferindu-se de hingheri. Dar știți vorba aia, milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul. Stau de doi ani în București și până acum am avut șansa să nu fiu mușcată de niciun câine. Dar mi-e frică. Mi-e frică de animalele flămânde sau care se simt, dintr-un motiv sau altul, amenințate.Nu poți anticipa comportamentul unei persoane, cu atât mai puțin al unui animal.
De doi ani stau în același cămin și, cu toate astea, într-o frumoasă după-amiază de duminică era cât pe ce să fiu atacată de câinii din fața curții. Care, într-un fel sau altul, s-ar zice că mă cunosc de doi ani. Pentru că eram singură pe stradă și li s-a părut lor că poate le invadez teritoriul. Nu mi se pare normal să mă simt așa. Nu mi se pare normal să browse-uiesc acum după spray-uri paralizante sau aparate cu ultrasunete pentru a mă feri de câini într-un oraș capitală europeană. Și nu mi se pare normal să-mi treacă prin cap gândul că, peste niște ani, aș putea fi eu în locul femeii aceleia care își privește copilul într-un sicriu.

Dacă s-ar face referendumul ăla și dacă aș avea buletin de București, da, eu aș fi printre cei de acord să scăpăm de ei. Mi-e milă și-mi pare rău, dar nu trăim într-o lume ideală în care resursele să fie nelimitate și, atâta timp cât condițiile din orfelinate sunt cum sunt, asta ca să dau doar un exemplu, nu mi se pare normal și uman să punem pe primul loc protecția câinilor vagabonzi. În discuția legată de responsabilizarea posesorilor de câini nici nu vreau să intru. E un alt subiect la fel de sensibil.

Și acum…acum nu ne rămâne decât să așteptăm. Să așteptăm să se răcească subiectele, să apară ceva mai interesant din care presa să-și scoată banii, să se uite de ”incidentul cu copilul”, să vedem dacă există cadrul legal pentru referendum, să așteptăm.

Cu riscul de a încheia într-un ton aparent insensibil, același John Steinbeck spunea: ”Totdeauna ai dreptul să împlinești ceea ce ești nevoit să faci.”