Picture of the day [76]

happiness

Advertisements

Black swan

Lebede negre. Unele bucăți din viață pur și simplu asta sunt. Și pentru cine crede că fac referire la celebrul balet sau la filmul ăla psihologic cu Natalie Portman și Mila Kunis, ei bine nu, nu e vorba despre niciuna din variante. Asta deși ”Black Swan” mi s-a părut tare interesant, iar în ceea ce privește ”Lacul lebedelor”, îmi doresc la nebunie să-l văd și dacă se poate cât mai curând.

Așa cum spuneam, este vorba de altceva, mai exact de lebedele negre ale lui Nassim Nicholas Taleb. Oamenii care au treabă cu economia probabil au auzit de ele. De evenimentele alea care apar de nici nu știi unde, te lasă cu gura căscată, îți dărâmă un pic universul și ulterior îți dai seama că ”you should have seen them coming”. Și-acum mă gândesc: cum ar putea unii să-i spună lui Taleb că așa ceva nu se poate? Nu-s nici pe departe așa instruită încât să am o părere pentru care să bag mâna în foc pe tema asta în ceea ce privește domeniul economic. Dar în viața de zi cu zi? O, despre ea am câteva idei.

Când primești un telefon într-o dimineață și vocea de la capătul celălalt al firului îți spune printre lacrimi că așa, și așa, și așa, prima reacție este lipsa unei reacții. A doua este că așa ceva nu se poate și mai degrabă ai fi crezut că a fost un cutremur atât de mare încât s-a dărâmat o clădire, iar tu nu l-ai simțit. Și efectele? A, efectele. Nici n-are rost să vorbim despre cum omul din fața ta e o combinație de râs nervos și ”băi, nu mi se întâmplă așa ceva!”. Impactul, așa cum scrie la carte, e major. Nimic nu o să mai fie ca înainte vreodată, pentru că lucruri ca astea nu se uită complet și oricât de mult și-ar propune o persoană să treacă peste așa ceva, amintirea nu o să dispară. Este exact pilda aia ultrafolosită, cu faptul că poți scoate cuiele din ușă, dar urmele alea vor rămâne pentru totdeauna.

Rămâne însă să te gândești dacă într-adevăr ai fi putut să-ți dai seama că vine. Dacă erau ceva date disponibile ca să prevezi asta, dar pe care ție nici măcar nu ți-a trecut prin cap să le iei în calcul când te-ai gândit la ce ar putea să se întâmple, să meargă prost. Și nu știi ce să zici, pentru că atunci când vine vorba de oameni, oameni care credeai că or să-ți fie aproape mereu și că au grijă de tine, e de multe ori mai greu decât dacă ar fi vorba de variabile economice. Și e destul de greu și la astea din urmă.

Dar ca și după un eveniment economic neașteptat, și-n viața de zi cu zi lucrurile trebuie să meargă mai departe. Nu poți rămâne blocat pe Joia Neagră, trebuie să înveți să trăiești cu amintirea crahului, să încerci să-ți revii și să fii mereu pregătit pentru alte posibile căderi. Poate singurul lucru pe care îl poți face e să încerci să te descurci mai bine la anticipat. Să te gândești mai bine la cât dai și la cât de mic e spațiul tău personal, la ce oameni lași să fie acolo în el și cum o să reacționezi în caz că lumea ți se prăbușește din nou pentru câteva clipe.

”încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.(Jose Saramago – Eseu despre orbire)

Soulstorm

indiferenta

Cred că am auzit de atâtea ori că omul este o ființă socială, încât uneori mi se pare că propoziția asta e golită de sens din cauza suprautilizării și îmi tot propun să nu o mai folosesc. Să spun doar că oamenii au nevoie de oameni, de comunicare și empatie, de persoane pe care să le asculte și să le ajute și care, la rândul lor, să le întindă un umăr. Și oare cine pe lumea asta nu-și dorește să simtă că, într-o anumită măsură, este important pentru oamenii ăia dragi și că i se acordă măcar din când în când câte un pic de atenție?

Mă aflu printre persoanele care se apropie greu de alții, pentru că, din păcate, am învățat în timp că oamenii pleacă. Metaforic vorbind, se poate oricând să nu-i mai găsești lângă tine a doua zi și nici să n-ai idee când s-au ridicat de pe scaun și au plecat. Uneori mă gândesc că nu e cea mai bună abordare, că poate ar trebui mai multă încredere în oameni, doar că sunt chestii care ți se fixează în minte și-n suflet și nu prea te mai poți desprinde de niște sentimente și obiceiuri.
Oamenii sunt cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla. Am avut șansa să învăț asta în fiecare zi în ultimii doi ani și am învățat că pentru a primi, trebuie să dai. Că e greu pentru oricine să-ți rămână aproape, dacă nu simte nici că ai nevoie de el, nici că ți-e dragă compania lui și că, deși uneori poate să fie solicitant, ar fi frumos să-i arăți că-ți pasă și că nu l-ai uitat. Și asta se traduce prin lucruri mici, printr-o discuție de câteva minute, printr-o glumă pe care o înțelegeți doar voi, printr-o invitație de a petrece niște timp împreună. Nu trebuie să fie mult, trebuie să fie doar atât cât să știe și să simtă că, indiferent de faptul că există alte persoane importante în viața ta, relația voastră contează și chiar înseamnă ceva. Și nu să-ți rupi o bucată de timp doar așa, din obligație, că omul o să simtă și mai bine vă lipseați. Să te bucuri și tu de alea câteva minute și de omul pe care cândva l-ai ales, dintre alții, să-ți fie mai aproape. Să te gândești că motivul pentru care, aparent, nu aveți subiect de discuție este că tu nu-i vorbești și nu-l mai incluzi nici măcar în gânduri, iar „fă și tu cutare lucru ca să avem despre ce vorbi” nu este o soluție.

Relațiile, indiferent de natura lor, nu sunt ușoare, pentru că fiecare vine cu un bagaj și trebuie mereu avut grijă la asta; investiția în oameni e poate cea mai rentabilă, dar ca să primești ceva, trebuie să dai. Să ne păstrăm independența, dar să nu ne îndepărtăm prea mult, să nu aruncăm cu replici care pe cel din fața noastră îl pot durea, să cheltuim zece secunde gândindu-ne la cum se simte și să nu-l ignorăm. Pentru că dacă am știut să-l alegem lângă noi, probabil nu va fi omul care să ne cerșească atenția, ceea ce înseamnă că va bate, încet, încet, în retragere. Nu de alta, dar să stea acolo ar începe să fie pur și simplu dureros. Și gata.

”Și mai e ceva: nu neglijați pe nimeni. Fiecăruia – măcar un zâmbet fugar dacă n-o să aveți timp să-i aruncați o vorbă, măcar un mic semn din cap, ceva… Orice, numai indiferență nu. Indiferența ofilește omul…”
(Mihail Bulgakov – Maestrul și Margareta)

 

They tried to make me go to rehab, I said no, no, no

Din seria ”cât de tare e să stai în cămin”, aș putea să vă prezint astăzi episodul ”iar nu avem internet”. În bunătatea lor nemăsurată, cei de la ASE au hotărât că e cazul să ne pună la dispoziție internet gratis, cu condiția să-l împărțim frățește între noi. Dar, ca să vezi, fix când ne-am luat și noi router, au zis că nu cumva să ne apuce dragul de studiu intens și să suprasolicităm site-ul bibliotecii digitale sau bazele de date cu articole științifice, așa că nu mai merge. Sigur, doar la etajul meu și doar la o parte din camere, ca să mai zic eu că nu-s norocoasă. În momentul în care public articolul ăsta fur câțiva centimetri de internet de la niște vecini, ca să fie totul clar.
Și iată cum m-am convins încă o dată că sunt dependentă de internet, oricât de mult mi-aș dori să cred că nu, că de fapt e doar nevoia, că și că și că. Dar adevărul e că atunci când apare semnul exclamării cel galben mă panichez, mă înroșesc și încep să-mi dau seama cam câte cuvinte urâte știu. Primul lucru pe care îl întreb când ajung în cameră e dacă merge netul și dacă fetele îmi spun că nu, deja îmi vine să dau ochii peste cap și să le urez de bine celor responsabili. Dacă asta nu e dependență, atunci ce e?

Sunt absolut convinsă că domnii de la universitate nu au idee cât de mare e impactul acestei lipse asupra calității vieții mele. Nu doar pentru că nu mă pot apuca de lucrarea de diplomă sau nu-mi pot îmbunătăți cunoștințele de fizică cuantică și teoria mișcării browniene în contextul ingineriei financiare. Dar se pare că dumnealor nu știu că zenul meu se datorează în mare parte cafelei băute în fața laptopului, fie răsfoind bloguri, fie vizionând o comedie drăguță sau câteva clipuri amuzante, fie verificând programul cinema-urilor în căutarea unui film demn de vizionat. Pentru că da, pe asta o recunosc din start, eu sunt dependentă de cafea, atât fizic, cât mai ales la nivel psihologic, așa cum se vede și în sticker-ul de pe blog. Am încercat în mai multe rânduri să renunț, dar fie că nu pot, fie că nu vreau cu adevărat, cert e că n-am reușit și nici n-am să mai încerc prea curând. Mai ales că, așa cum ziceam, îmi place. As simple as that.

Însă atașamentul meu față de cafea este aproape inofensiv. Pe lângă faptul că îmi dau pe cafea o parte din bani, în loc să-i pun în pușculiță și să-mi cumpăr pantofi, și pe lângă faptul că e posibil să mă aleg cu o gastrită de toată frumusețea sau cu o inimioară un pic defectă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, cafeaua nu-mi influențează viața într-un mod cu adevărat serios. Și nici internetul.
Există însă oameni care se confruntă zilnic cu tentații mult mai periculoase decât acestea. Oameni care nu se mai pot desprinde de un obicei care nu le face rău doar lor, ci îi rănește teribil și pe cei din jur. Oameni care nu știu când să pună sticla jos și să spună stop și care ajung să-i mintă cu aparentă seninătate pe oamenii dragi pentru a se apăra. Și spun aparentă pentru că sunt absolut convinsă că nu le e ușor. Că au momente în care regretă sincer rănile pe care le provoacă și că și-ar dori să poată schimba lucrurile, dar pur și simplu nu reușesc.
Că și-ar dori să dea timpul înapoi, să nu se mai îndrepte într-acolo și să-și canalizeze energia și timpul spre lucrurile cu adevărat importante. Și spre oamenii cu adevărat importanți. Nu spre așa-zișii prieteni cu care împart arareori un pahar, ci spre acelea care ar trebui să fie cele mai importante două femei din viața lor.

Sau cel puțin sper că și-ar dori. Și că există undeva, în lume, cel puțin un om care și-ar fi dorit să poată da timpul înapoi sau să renunțe. Care a suferit măcar o dată de dor și care a pierdut măcar o noapte gândindu-se la toți anii și toate momentele pe care le-a ratat. La irisurile albastre pe care le-a lăsat în urmă, scăldate deseori în lacrimi și la nenumăratele întrebări dintr-un suflet mic. Sper. Sper că există un om care știe că nu mi-aș fi dorit să am sursă de inspirație pentru un asemenea articol. Și că-i pare rău. 

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Zile cu farmec

Dacă vreodată vi se pare că mă întâlniți pe stradă, dar nu sunteți siguri, am o sugestie pentru voi. Uitați-vă la podoaba capilară a domnișoarei întâlnite: dacă e bogată, puternică și strălucitoare, nu sunt eu. N-am avut niciodată părul des și nici nu știu dacă m-ar fi ajutat cu ceva dacă mama m-ar fi ras în cap; câteodată am senzația că n-ai cum să scapi de karma, deci probabil că tot puțin și subțire ar fi fost.

Normal că de-a lungul timpului problemele nu au încetat să apară. În primul rând, în clasa I mă jucam cu părul în timpul orelor, așa că doamna învățătoare a pus-o pe maică-mea să mă tundă. Din nou. De data asta în stil franțuzesc. Și am ajuns chiar să-mi placă frizura asta.
Trecând însă peste amintirile din școala generală, că iar îmi amintesc cum am stat 10 minute pe hol fiindcă vorbeam în timpul orei, problemuțele mai serioase nu m-au ocolit nici ele.
Fire nenumărate au renunțat la găzduirea mea și și-au văzut de drum în jos, în virtutea gravității, încât în unele momente chiar aveam senzația că am să chelesc curând. Nu s-a întâmplat. Încă. Promit să revin cu poze în caz de ceva. Pe urmă, eterna problemă a dezintegrării scalpului, bine cunoscuta mătreață. Am încercat toate șampoanele de pe rafturi, la un moment dat aveam în baie șapte sticle începute și în cap aceeași problemă. Momentul în care am decis că nu mai vreau să folosesc niciun tratament, nici măcar de la dermatolog, a fost cel în care am dat în cap cu un soi de ulei pe care n-am reușit să-l scot vreo săptămână, așa de gras aveam părul de nu-mi venea să ies din casă.
Și-atunci am zis stop joc. O să învăț să trăiesc cu ea. Până anul trecut când mă văitam colegelor mele de cameră, care mi-au recomandat două produse din gama Gerovital Plant Tratament, șamponul și loțiunea cu ichtiol împotriva mătreții.
Decizia n-a fost grea, nu doar pentru sunt momente în care zici ”hai s-o încerc și pe asta”, ci și pentru că mie îmi sunt tare dragi produsele Farmec. Primul demachiant pe care l-am folosit a fost laptele Doina, produs care nu-mi lipsește nici acum dintre cosmetice, iar pe lângă masca de păr cu argilă de la Aslavital, pe care o folosesc periodic, nu trece zi fără să-mi tratez mâinile cu crema lor cu glicerină.

Recunosc cu mâna pe inimă că la început mi-a fost teamă că mica noastră cameră de cămin o să prindă un miros nu tocmai plăcut, dat fiind că trebuia să las loțiunea să acționeze câteva ore bune, dar n-a fost deloc așa, iar atunci când am văzut că efectele nu întârzie să apară, nici nu m-am mai gândit la asta. Mi-am propus atunci să îmi iau și serul hidratant termoprotector pe care îl văzusem la una din colege, dar m-am luat cu altele, știți cum e, mă văzusem cu sacii în căruță și gata. Am să-mi revizuiesc însă comportamentul, mai ales că vine frigul acum și nici nu vreau să-mi închipui cum e să ieși de la căldura plăcii de îndreptat, direct în cele două grade amărâte de afară. Da, știu, trebuie să-i cer iertare că-l mai și întind uneori.

Una peste alta, după adunări și scăderi, zic că sunt pe plus, dat fiind că nu l-am vopsit niciodată, nu îl întind zilnic, încerc să evit pe cât pot uscatul cu foehn-ul și nici nu folosesc șapte feluri de spumă, fixativ, ceară sau mai știu eu ce. Zic că dacă mă orientez și la serul acela de care vorbeam, aș putea spera la o răsplată serioasă din partea lui, cum ar fi să se așeze și el într-o singură direcție, nu în toate cele patru zări. Dar om trăi și om vedea. Până atunci, zile cu farmec să fie!

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Dimineți de octombrie

O felie de pâine unsă cu unt și gem , o cană de ceai și o copilă amărâtă care se uita cu ochii în lacrimi când la ele, când la maică-sa. Rugămințile astea nu erau niciodată destul de puternice încât să o înduplece pe mama să mă lase să plec nemâncată la școală. Cu noduri și suspine reușeam să înghit felia de pâine și câteva guri de ceai și plecam hotărâtă să nu-i mai vorbesc  toată ziua. Auzi, domnule, să mă oblige chiar așa să mănânc, dacă nu pot?

Sigur că pe atunci nu recunoșteam cât de bine îmi prindea masa de dimineață în timpul orelor, că până veneau cornul și laptele nu strica să ai ceva resurse ca să pricepi mai bine ortogramele sau tabla înmulțirii. Dar am ajuns eu să simt că micul dejun e cea mai importantă masă a zilei și să nu-mi treacă vreo dimineață fără să mănânc câte ceva, chiar dacă unele cursuri de la facultate sunt puse la 7:30, o oră aproape inumană, dacă e să fim dramatici.

Și asta pentru că mie îmi plac diminețile lungi, cele în care ai timp să te dezmeticești, să mănânci bine, să bei o cafea în timp ce-ți citești blogurile din reader, să-ți alegi în liniște hainele pe care le vei purta, lucruri de astea de fete. E drept că, oricât mi-aș dori să fie altfel, ziua n-are decât 24 de ore și timpul nu se găsește de cumpărat în vreun magazin online, așa că trebuie să mă adaptez, să mai tai de pe ici, de pe colo, să ajung la timp peste tot fără să sar peste micul dejun. Pentru că mi-am promis că n-o să fac chestia asta decât în situații extreme, dat fiind că e unul din puținele lucruri pentru care simt o undă de puternică recunoștință din partea corpului meu. Alături de faptul că nu fumez. Și că n-am ieșit din casă trei zile, cât a plouat. Și că nu ascult manele.

Lăsând însă la o parte faptul că tânjesc deseori după dimineți boeme, am decis că e cazul să trăiesc un pic mai sănătos, asta după ce m-am ales cu niște dureri de stomac de toată frumusețea în urma ultimei sesiuni. Și cum toate lucrurile au un început, diminețile vor fi punctul de plecare. Am ales ca, începând de mâine, măcar în două zile din săptămână să mă trezesc mai devreme, plecând, desigur, de la idea că reușesc să dorm destul de mult și de bine și să merg la sală cât mai devreme. Să iau o gustare sățioasă înainte și un mic dejun copios atunci când mă întorc. Și neapărat o cafea, că nu poți să renunți chiar la toate plăcerile astea mici ale vieții.

hurom

Dacă e ceva de care îmi pare rău însă, e că nu am un storcător de fructe, ca să-mi pot lua doza zilnică de vitamine dintr-un pahar plin de suc, nu dintr-o cutie de pastile. Dar asta e, până o să-mi permit unul din acele storcătoare cu presare la rece, cu Slow Squeezing System, mă mulțumesc să mușc cu poftă din fructele pe care mama a avut grijă să mi le strecoare atunci când am plecat de acasă.
Că așa sunt mamele, au grijă de tine mereu și atunci când nu te mai pot obliga să mănânci felia de pâine și să bei cana de ceai, se asigură că dorul de acasă o să te facă să nu le ignori surpriza vitaminizată din bagaj.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Un alt fel de yin și yang

– Domnișoară, vreți și dumneavoastră ciocolată? mă întreba mușcând dintr-un Kitkat polițistul de pe scaunul din dreapta, într-o dimineață răcoroasă de septembrie, cu trei ani în urmă. L-am refuzat politicos, doar nu era să-i spun ce aveam în minte, că numai de ciocolata lui nu-mi ardea mie atunci, când în capul meu auzeam doar cedeazătrecereahaiaccelereazăvezicăestopsemnalizeazănumaitrecăștiaodatăzimersi căfacidreaptacăaltfelnicimâinenumaiieșeaideaicitudecestaimălângătrecereadepietoni dacănutrecihaicămerge. Că l-oi fi zguduit sau nu, cert e că n-am făcut nicio greșeală îndeajuns de mare încât să-mi mai dea o întâlnire și-am plecat de acolo numărând zilele până aveam să văd cum arată poza mea pe bucățica nouă de plastic din portofel.

Circumstanțele au făcut ca până în vara asta să urc la volan de puține ori, dar asta nu înseamnă că n-am visat și eu, ca orice domnișoară cu permis, la momentul în care aveam s-agăț o nouă cheie în mănunchi. Și minunea s-a întâmplat, iar cealaltă domnișoară stă acum plouată în parcare și așteaptă să cutreierăm împreună drumurile scumpe și pline de gropi ale patriei. Chiar dacă nu mai e în prima tinerețe, știm amândouă că am fost predestinate, dat fiind că ea a plecat spre mine chiar în ziua în care împlineam 21 de ani, fără să știu.
Cred că ne-am ales reciproc, eu pentru că e micuță și arată bine, chiar dacă e un pic obosită, iar ea  pentru că știa că n-am s-o forțez prea mult, deși se aștepta probabil să o mai bruschez din când în când. Mi-ar fi plăcut să nu fie neagră, recunosc, nu doar pentru că e plină de pretenții, ci și pentru că mi-ar fi surâs o culoare mai feminină, dar până la urmă, să fim serioși, poate și ei i-ar fi plăcut să nu se chinuie cu frâna de mână vreo 200 de metri sau să nu cunoască toate gropile din oraș. Și-am mai ales-o pentru că se ține bine, pentru că nu mi-e teamă că dansează pe șosea dacă apăs accelerația mai mult sau că nu se mai oprește înainte de trecerea de pietoni. E drept că are ea și câteva riduri, dar ce mai contează asta când se aude așa frumos și face tot ce poate să plecăm rapid de la semafor, ca să nu ne înjure colegii din trafic, care se pare că s-au născut cu picioarele pe pedale și volanul în brațe?
Mi-e dragă pentru că e micuță, dar îndrăzneață, pentru că nu se simte frustrată că are căluți puțini și ani multicei și felul în care se mișcă o face să pară mai atractivă decât este de fapt. Și-asta pentru că frumusețea nu e totul, nici măcar cu atât mai puțin pentru o mașină. Să nu tremuri atunci când te urci în ea, nici de frig, dar nici de frică, să nu schimbi în fiecare zi câte o piesă, să te poți opri la timp și să nu desenezi cercuri pe drum nici atunci când vremea e atât de urâtă că n-ai lăsa un cățel pe afară. Frumusețe și fiabilitate. Ambele încep cu ”f” pentru că merg mână-n mână, un fel de yin și yang al mașinilor.

Și până o să vină ziua aia în care o să-mi permit o Corolla roșie, cu senzori de parcare, cameră video pentru marșarier și nouă airbag-uri, din care am să mă dau jos pe tocuri, ca o doamnă ce voi fi, eu am grijă de mica mea nemțoaică, numai bună pentru o tânără studentă pentru care momentan f-ul întoarcerii acasă în siguranță este mai important decât cel al atragerii privirilor în urma ei.

Articol scris pentru SuperBlog 2013