They tried to make me go to rehab, I said no, no, no

Din seria ”cât de tare e să stai în cămin”, aș putea să vă prezint astăzi episodul ”iar nu avem internet”. În bunătatea lor nemăsurată, cei de la ASE au hotărât că e cazul să ne pună la dispoziție internet gratis, cu condiția să-l împărțim frățește între noi. Dar, ca să vezi, fix când ne-am luat și noi router, au zis că nu cumva să ne apuce dragul de studiu intens și să suprasolicităm site-ul bibliotecii digitale sau bazele de date cu articole științifice, așa că nu mai merge. Sigur, doar la etajul meu și doar la o parte din camere, ca să mai zic eu că nu-s norocoasă. În momentul în care public articolul ăsta fur câțiva centimetri de internet de la niște vecini, ca să fie totul clar.
Și iată cum m-am convins încă o dată că sunt dependentă de internet, oricât de mult mi-aș dori să cred că nu, că de fapt e doar nevoia, că și că și că. Dar adevărul e că atunci când apare semnul exclamării cel galben mă panichez, mă înroșesc și încep să-mi dau seama cam câte cuvinte urâte știu. Primul lucru pe care îl întreb când ajung în cameră e dacă merge netul și dacă fetele îmi spun că nu, deja îmi vine să dau ochii peste cap și să le urez de bine celor responsabili. Dacă asta nu e dependență, atunci ce e?

Sunt absolut convinsă că domnii de la universitate nu au idee cât de mare e impactul acestei lipse asupra calității vieții mele. Nu doar pentru că nu mă pot apuca de lucrarea de diplomă sau nu-mi pot îmbunătăți cunoștințele de fizică cuantică și teoria mișcării browniene în contextul ingineriei financiare. Dar se pare că dumnealor nu știu că zenul meu se datorează în mare parte cafelei băute în fața laptopului, fie răsfoind bloguri, fie vizionând o comedie drăguță sau câteva clipuri amuzante, fie verificând programul cinema-urilor în căutarea unui film demn de vizionat. Pentru că da, pe asta o recunosc din start, eu sunt dependentă de cafea, atât fizic, cât mai ales la nivel psihologic, așa cum se vede și în sticker-ul de pe blog. Am încercat în mai multe rânduri să renunț, dar fie că nu pot, fie că nu vreau cu adevărat, cert e că n-am reușit și nici n-am să mai încerc prea curând. Mai ales că, așa cum ziceam, îmi place. As simple as that.

Însă atașamentul meu față de cafea este aproape inofensiv. Pe lângă faptul că îmi dau pe cafea o parte din bani, în loc să-i pun în pușculiță și să-mi cumpăr pantofi, și pe lângă faptul că e posibil să mă aleg cu o gastrită de toată frumusețea sau cu o inimioară un pic defectă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, cafeaua nu-mi influențează viața într-un mod cu adevărat serios. Și nici internetul.
Există însă oameni care se confruntă zilnic cu tentații mult mai periculoase decât acestea. Oameni care nu se mai pot desprinde de un obicei care nu le face rău doar lor, ci îi rănește teribil și pe cei din jur. Oameni care nu știu când să pună sticla jos și să spună stop și care ajung să-i mintă cu aparentă seninătate pe oamenii dragi pentru a se apăra. Și spun aparentă pentru că sunt absolut convinsă că nu le e ușor. Că au momente în care regretă sincer rănile pe care le provoacă și că și-ar dori să poată schimba lucrurile, dar pur și simplu nu reușesc.
Că și-ar dori să dea timpul înapoi, să nu se mai îndrepte într-acolo și să-și canalizeze energia și timpul spre lucrurile cu adevărat importante. Și spre oamenii cu adevărat importanți. Nu spre așa-zișii prieteni cu care împart arareori un pahar, ci spre acelea care ar trebui să fie cele mai importante două femei din viața lor.

Sau cel puțin sper că și-ar dori. Și că există undeva, în lume, cel puțin un om care și-ar fi dorit să poată da timpul înapoi sau să renunțe. Care a suferit măcar o dată de dor și care a pierdut măcar o noapte gândindu-se la toți anii și toate momentele pe care le-a ratat. La irisurile albastre pe care le-a lăsat în urmă, scăldate deseori în lacrimi și la nenumăratele întrebări dintr-un suflet mic. Sper. Sper că există un om care știe că nu mi-aș fi dorit să am sursă de inspirație pentru un asemenea articol. Și că-i pare rău. 

Articol scris pentru SuperBlog 2013

One thought on “They tried to make me go to rehab, I said no, no, no

  1. net la metru, zici? bun si acela unde merge si de te poti folosi, atunci inseamna ca cineva-ti zambeste de sus! iar tu smart girl rezolvi problema cumva! bravo!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s