Splendidă catastrofă

Să nu mă votaţi…fiindcă nu merit să intru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?

Nu vă panicați, n-am cules citatul din discursul vreunui politician român, candidat la parlamentarele din 2012. Cuvintele pline de sinceritate îi aparțin lui Spirache Necșulescu, candidat forțat pentru un fotoliu de deputat și tată de familie în piesa Titanic Vals, a lui Tudor Mușatescu.

Prima dată am văzut piesa asta jucată de colegii mei mai mari din trupa de teatru a liceului, în regia profei de română și încă de atunci am zis că trebuie să o văd cândva și în variantă profesionistă, cu toată aprecierea cuvenită amatorilor mai sus amintiți. Când l-am auzit pe Pavel Bartoș lăudându-se că are premieră la Odeon în decembrie, am zis că neapărat ajung la începutul ăsta de an. Și minunea s-a întâmplat: vineri seara m-am instalat comod într-unul din fotoliile teatrului (minunată sală, apropo) și pentru două ore m-am cufundat în povestea familiei Necșulescu, atât de actuală și astăzi, pe o scenă politică guvernată de ipocrizie crasă, corupție cât cuprinde și, mai ales, eterna demagogie. De altfel, însuși dramaturgul ne clarifica faptul că „acțiunea se petrece în zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi.”

Spirache Necșulescu este un funcționar public dintr-un oraș de provincie, cu un salariu modest și absolut nicio ambiție politică. Soarta l-a cadorisit însă cu o familie dornică să parvină, să scape de monotonia orașului mic și să ajungă în capitală. Mult visata ascensiune pe scara socială are loc odată cu moartea într-un naufragiu a lui Tache, fratele lui Necșulescu, a cărui avere le revine prin moștenire personajelor noastre. Așadar, Spirache se vede împins în politică de Dacia, soția autoritară, și Chiriachița, soacra, care este de fapt adevăratul cap al familiei, fiind o venerabilă reprezentare a matriarhatului.
Pe fundalul parvenirii și al luptei duse de femeile casei pentru scaunul de parlamentar și, implicit, privilegiile aduse de acesta, se desfășoară și două povești de dragoste ale fetelor lui Spirache, Gena, fiica infirmă din prima căsnicie, și răsfățata Sarmisegetuza, alias Miza, cu tinerii Dinu, respectiv Stamatescu.

Un testament misterios care dă planurile peste cap, răsturnări de situație, un discurs politic atipic și probleme sentimentale, se regăsesc toate pe scena de la Odeon și, deși pe alocuri aș fi avut câte ceva de comentat, spectacolul e unul care te ridică în picioare imediat ce se aprind luminile și te face să aplauzi minute în șir. Și poate că succesul pe care îl are (se joacă cu casa închisă) și îl va avea, sunt convinsă, se datorează și unei abordări interesante a regizorului Alexandru Dabija, care aduce în piesă un alt personaj: canapeaua. O canapea care devine practic un simbol al opulenței și statutului social.

O dramă cu tușe pregnante de comedie, o radiografie a scenei politice, dar și a defectelor umane, Titanic Vals e un spectacol care nu merită să fie ocolit dacă sunteți consumatori de teatru. Și dacă vreți să cugetați pentru o clipă la cuvintele lui Spirache, să-l aprobați sau să-l combateți: ”Eu aşa judec… familia şi liniştea în casă sunt cele mai bune lucruri pe care le-a dat Dumnezeu pe pământ…”

P.S. O abordare mai detaliată și mai critică puteți găsi aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s