These streets

universitatea bucurestiÎn unele dimineți de toamnă, nici prea calde, nici prea reci, cu câteva raze de soare timide și miros de cafea proaspăt măcinată care gâdilă nările, mă așez pe o bancă în fața Teatrului Național și stau să privesc cum Bucureștiul se trezește la viață. Sorbind ușor din cafeaua fierbinte, cu privirea pierdută în aglomerația matinală, stau și mă gândesc oare de ce-mi place atât de mult.

E gălăgie, deși la ora asta se face în mod vizibil economie de cuvinte; oamenii se grăbesc să ajungă în locuri în care mulți dintre ei nu-și doresc să fie, iar interacțiunile se limitează la scuze, îmbrânceli, priviri fugare și frunți încruntate. Domni la costum, cu cămașa bine călcată și cravata asortată, își fac loc printre liceeni în blugi și tricouri cu imprimeuri haioase sau studenți în anul I care se grăbesc să ajungă la cursurile de la prima oră, iar cadența tocurilor cui pe cimentul deja călduț mă trimite pentru ceva timp într-un mic univers  distinct. Sute de mașini trec în fiecare dimineață prin intersecția de la Universitate de parcă ar fi un fel de checkpoint care trebuie neapărat trecut pentru a putea continua aventura, iar de pe băncuța de lângă Caragiale toate par teleghidate, în timp ce aceia care le conduc sunt pierduți în propriile lor universuri paralele.

Ceva mai târziu, când adolescenții sar peste ora de română de la 8:00 și fumează pe ascuns într-o cafenea din jurul liceului, când într-un amfiteatru rece se discută literatură universală, iar doamnele cu tocuri cui își beau cafeaua la birou frunzărind un ziar online, eu mă îndrept încet spre Intercontinental, arunc o privire la Braseria Corso, trec lejer mai departe să-mi cumpăr un covrig cu ciocolată și, zâmbindu-i larg fetiței care probabil a întârziat la grădiniță, traversez și îmi continui drumul spre Cișmigiu. E liniște și soarele își face și mai mult curaj, iar mirosul de cafea e înlocuit de cel al ierbii proaspăt tunse, în timp ce glasurile colorate ale copiilor ieșiți la plimbare cu bunicii iau locul claxoanelor și al fluierelor polițiștilor de la kilometrul 0. Îmi deschid cartea și las minutele să curgă, întorcând pagină cu pagină și având grijă să fotografiez și să păstrez în memorie imaginea acestei dimineți în care mi-aș fi dorit ca timpul să se oprească pentru câteva ore.

Știi, sunt aici de patru ani și câteva zile. Simțeam c-o să-mi placi, am știut-o de la primele plimbări pe Calea Victoriei, dar n-aș fi crezut c-ai să-mi ajungi atât de drag. N-aș fi crezut că o să vină o zi în care o să am atâta nevoie de gălăgia și nebunia ta, doar ca să-mi dai ocazia, câteva minute și sute de metri mai departe, să-mi odihnesc mintea și sufletul într-un colț de natură care, chiar și pe final de septembrie, îmi va mirosi mereu a primăvară.

Sursa foto

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s