Coffee is my cup of tea

Oh, I can’t stop drinking the coffee.  I stop drinking the coffee, I stop doing the standing and the walking and the words-putting-into-sentence doing.
Lorelai Gilmore

Despre cât de mult îmi plac diminețile am povestit de atâtea ori până acum, încât cred că m-aș fi convins și pe mine de asta chiar de n-ar fi fost adevărat. Nu e însă nici măcar o cosmetizare a adevărului, dacă ar trebui să aleg o parte preferată din zi, câștigătoarea detașată ar fi dimineața, cu aerul ei de început și aroma de cafea. Și asta nu doar pentru că am o ușoară dependență (mărturisită) de această licoare magică, dar și pentru că atmosfera de dimineață îmi dă un pic de optimism, încredere și senzația aia că azi aș putea face tot ce am în plan și încă un pic peste.

Se poate să fie de la cafea, să fie felul în care mă activez imediat ce sorb prima gură, atentă, cu puțin zgomot ca să atenuez mica arsură de pe vârful limbii, sau poate e vorba doar de zâmbetul discret pe care mi-l aduc pe buze fluturașii de pe cana cumpărată special pentru diminețile de la birou. În weekend, când pot să lungesc dimineața cam cât vreau eu de mult, lenevind cu o carte în brațe, îmi umplu cu cafea la ibric una dintre cănile mele preferate : ”Just coffee for me, please” sau  ”Coffee is always a good idea” și o las pe Beth Hart să-mi cânte ceva în timp ce eu mă prefac că aș vrea să mă dau jos din pat și să ies din casă.

De fiecare dată când primesc de la un om drag o cană de cafea mă bucur sincer și încerc să îi găsesc un loc în program, ca să nu rămână vreuna abandonată în dulap, iar când dau de vreun magazin online cu ceai, cafea, căni, cadouri și accesorii… oho, ajung să mă rătăcesc rapid printre rafturile virtuale, mă fură piesajul și uit să mai fac altceva chiar și o oră.

cana my cup of teaUneori mă aud articulând ”aww” după ”aww” uitându-mă la căni cu pisici jucăușe sau adormite, cochete sau îndrăgostite, pe care aproape că le-aș lua acasă, deși mie îmi plac și nu prea,  iar alteori mă amuz când mă gândesc cum ar fi să fac cuiva cadou o cană pe care scrie ”You are my cup of tea” , în care să strecor însă un bilețel : ”…but I’m a coffee kind of girl”. Doar am citit eu chiar azi că sarcasmul ne activează creativitatea.
De foarte multe ori, după ce petrec ceva timp uitându-mă atent la fiecare pagină, pe lângă faptul că îmi fac mental o listă de cumpărături, mi se face un dor nebun de Fetele Gilmore și poftă de clasica lor combinație: french toast și cafea. Ele sigur ar merita o cană de calitate care să le sublinieze abilitățile și să lecana personalizata cafea confere statutul pe care îl merită, de experte în cafea. Fără falsă modestie însă, mă apropii și eu încet-încet de performanța lui Lorelai de a depista cafeaua decofeinizată de la prima jumătate de înghițitură, așa că n-ar strica să-mi iau chiar mie una.

Când magazinul respectiv are și obiecte handmade, deja îmi și închipui că arăt ca în desenele alea animate în care apar inimioare în locul ochilor. Îmi place să le fac cadouri personalizate oamenilor dragi pentru îmi plac zâmbetele de pe fețele lor când le ofer ceva care se vede clar că e gândit și făcut pentru ei, dacă nu de mine, măcar de alții. Așa că atunci când ceva îmi face cu ochiul în mod special, în mintea mea începe deja să se contureze imaginea omului care ar putea primi obiectul respectiv. cana cafea minioniDe exemplu, un set de căni croșetate cu minioni ar merge în mod clar la o prietenă care e efectiv pasionată de ei. Atât de pasionată, că și unghiile și le-a făcut într-o zi cu un asemenea model.

Una peste alta, dacă vreau să mă relaxez, să fac un alt fel de window shopping sau să mai bifez câte un cadou de pe lista pentru Crăciun, ori să fac un update colecției mele personale sau doar să-mi treacă mai frumos cele câteva minute de așteptat pe la vreo coadă, de foarte multe ori mă trezesc colindând astfel de magazine. Iar când ești ultima persoană în rândul pentru plătit impozite sau aștepți trei ore pentru o consultație de 10 minute, o astfel de sesiune de shopping e absolut binevenită și le mulțumești în gând oamenilor responsabili de bifele de pe lista de cumpărături și, mai ales, de zen-ul tău într-o dimineață de luni.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 10.

Advertisements

Exercițiu de elasticitate

De vreo săptămână tot urmăresc  știrile despre posibila revenire a Fetelor Gilmore, după ce serialul s-a încheiat cam trist acum vreo opt ani și tot stau să mă gândesc dacă o fi o idee bună, dacă n-ar fi mai bine să lăsăm lucrurile așa cum au picat, chiar dacă atunci ne-am fi dorit să se încheie altfel…. anyhow, chestii de astea de om care are și el câteva guilty pleasures și nu poate fi detașat când Netflix vine cu asemenea veste. Evident că e plin internetul de nenumăratele articole cu și despre Gilmore Girls, citate, replici, imagini, filmulețe și toate cele, ca lumea să reintre în atmosferă și să fie pregătită pentru eveniment (care oricum o să fie hăt departe dacă e să fie, dar e bine să ne pregătim din timp, sigur). Eu în schimb m-am trezit într-o dimineață în cap cu o scenă din vremea în care Rory se pregătește să aplice la colegii. Merg fetele la un prânz acasă la un alumn Harvard și cu ocazia asta apucă să-i mulțumească mamei ei că n-a pus-o on the conveyor belt (to college). Nu e cazul să intrăm în amănunte, interesant e că mi-a rămas mie în cap și mai interesant e că brusc m-am trezit că mă întreb cu totul alte lucruri. Cum ar fi, de exemplu, cum ne-am descurca fără cauciuc? Nu, nu am nici eu idee în ce fel se produc legăturile astea dubioase în capul meu, dar cert e sunt acolo și n-am ce face decât să-mi închipui.

Acum, că n-ar mai exista mănuși de alea galbene de menaj să zicem că n-ar fi sfârșitul lumii, deși-s tare bune, că nici nu ți se mai înroșesc mâinile de la Nufărul și nici oja nu mai sare de pe unghii când speli un morman de vase. Mai problematic ar fi totuși să nu mai existe mănușile sterile, alea utilizate în medicină; eu,  care în metrou mă țin de bare numai dacă e absolut necesar, deja îmi fac niște filme cu o ușoară tentă horror numai imaginându-mi toți microbii ăia care ar trece prin spitale de la un pacient la altul, de vii acolo cu durere de cap și pleci cel puțin cu o viroză intestinală. Nici nu vreau să mă gândesc la anii în care mănușile astea nu existau, e deja prea mult pentru mine.

Pe urmă, dacă m-am descurcat și până acum fără cizme de cauciuc și dacă ar fi să dispară până să ajung eu la Decathlon să-mi iau, asta e, aș trăi și fără ele, deși-s tare invidioasă pe oamenii care le au atunci când afară toarnă și în București are loc un mic sfârșit al lumii. Nu știu însă cum ar primi mamaie și tataie vestea că nu mai există cauciuc, nu cred că le-ar pica prea bine să nu mai aibă furtunul pentru pompa cu care scot apa din fântână și, mai ales, elasticele mici și colorate cu care își prind bănuții și punguțele cu acte foarte, foarte importante.
Sunt convinsă că odată ce ar dispărea cauciucul, m-ar apuca brusc dragul de făcut exerciții pe mingea mea roz de fitness sau de mers la sală fix la orele alea la care se lucrează cu benzi elastice. Ba parcă vezi că mi s-ar năzări să mă apuc și de alergat pe bandă, ce dacă eu n-am nici un fel de înclinație spre sportul ăsta și n-am alergat până acum decât ca să prind troleibuzul? Și atunci cu greu.

Dacă s-a zis cu cauciucul, gata cu baloanele colorate la petreceri, cu costumele de catwoman sau prezervativele din latex, gata cu perdelele de la duș sau covorașele de pus în cadă ca să nu aluneci și să-ți rupi gâtul și la revedere, gume de șters. Uhm, o secundă. Oare dacă nu existau radierele când eram eu în clasa I, mai făceam minunea  aia de pată pe pagina cu litera N și mai rescriam caietul Puișorul Moțat?! Da, am stat să măsor distanța dintre litere, am scris cu creionul, am șters bine cu radiera și apoi am scris cu stiloul peste. Da, s-a pătat și da, cu mama semăn perfecționistă, ea a vorbit cu învățătoarea să-mi rescriu caietul. Caiet pe care tot ea mi l-a pierdut, dar să ne oprim aici cu dezvăluirile.

Acum, râdem noi, glumim, dar treaba asta e serioasă, sunt atât de obișnuiți cu binele, că nici nu ne dăm seama de adevăratul impact pe care îl aer materialul ăsta asupra noastră. Nici n-are sens să aducem în discuție anvelopele auto,  clar că fără cauciuc viața ar fi greu de imaginat din punctul ăsta de vedere, dar să ne gândim totuși la acele benzi transportoare de care ne amintea Rory Gilmore,  Le găsim peste tot și nici nu ne gândim că ar putea să nu mai existe într-o zi. Că am putea merge la supermarket cu coșul plin de cumpărături și să să stăm cu el în brațe până ne vine rândul, apoi să trântim în grabă câte unul-două produse și să le îngrămădim rapid în sacoșe. Că am putea să ne dăm sufletul în aeroporturi trăgând după  noi bagaje grele, în timp ce în fabrica noastră preferată de lactate, ciocolată sau pâine există cineva care plimbă fiecare bucată dintr-un loc în altul, ca să ajungă la noi frumos ambalată și cu etichete atent lipite. Mi-e greu să-mi închipui cum ar funcționa activitatea în fabricile mari, unde nici la toaletă nu poți merge fără să-ți ia locul cineva în spatele benzii sau cum ne-am descurca în magazinele mari fără niște ajutoare antiderapante, precum un covor de cauciuc.

Abia acum, când mă uit așa în urmă, îmi dau seama cam cât de dependenți suntem de fapt de materialul ăsta și cât de greu ne-ar fi să ne desfășurăm până și cele mai banale activități fără el. Din fericire, nu văd vreun motiv de panică, banda merge, producția continuă, iar cei de la Elastimpex România au cu siguranță grijă să nu cumva să rămânem în pană… de cauciuc 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 9

Despre fluturi și magie

În fiecare sâmbătă seara Ela stătea pe colțarul din sufragerie, urmărind atent fiecare mișcare a mamei sale, acel du-te-vino prin întreaga casă, în timp ce se pregătea să iasă. Din când în când se ridica doar ca să-i adune de pe jos mărgelele scăpate în grabă sau să-i adune o scamă de pe rochia neagră până sub genunchi, strânsă pe corp și decoltată la spate. Chicoteau împreună și Ela simțea că sunt cumva complice, deși avea doar 5 ani, un metru și un zâmbet. Tata aștepta calm în bucătărie, citind, uitându-se din când în când la ceas și dând îngăduitor din cap. Știa că ar fi inutil să spună ceva, de fiecare dată aveau senzația că vor întârzia și de fiecare dată mama îi demonstra că e gata la timp, chiar dacă în ultima secundă din ultimul minut. Iar când era gata, era într-adevăr minunată și în fiecare sâmbătă seara el se mai îndrăgostea încă o dată de mama copiilor lui.

Ela era fascinată de acest ritual al părinților ei, care, fără să știe ea pe atunci, era destul de rar întâlnit în rândul cuplurilor asemănătoare. Ea simțea însă că e ceva special la mijloc, că privirile pe care le schimbă între ei, frazele apăsate pe care le rostește tata atunci când e serios și tonul ridicat al mamei când vrea să încheie o discuție cu ultimul cuvânt sunt poate comune, dar zâmbetul lui pe sub mustață și gropița ei care apare numai și numai când îl privește pe el, astea nu au cum să fie la fel în altă parte, era sigură. Exact înainte să plece din casă, mama avea grijă să dea tușa finală, cele câteva pufuri de parfum care rămâneau în aer mult timp după plecarea lor și rămâneau pe pielea mamei până se întorceau acasă, când intrau în camera Elei și o sărutau amândoi pe frunte, fără să o trezească, dar spunându-i astfel că s-au întors, că sunt bine și o iubesc.

Peste ani, sâmbătă seara Ela nu mai stătea pe colțar, sorbindu-și din priviri mama, admirând-o și dorindu-și să fie ca ea. Se pregăteau amândouă, una pentru încă un date night cu soțul, iar cealaltă pentru o seară în oraș cu prietenii. În timp ce-și aranjau una alteia șuvițele rebele, aveau discuții ca între prietene despre filme, cărți, planuri de călătorie, haine și băieți.

– Auzi, mâțo, ia spune, care din băieții ăștia îți place de tot ieși cu grupul ăsta? Că doar Diana nu e persoana ta preferată, știm amândouă.

– Mama, lasă-mă pe mine, se fofila Ela. O să-ți spun eu altădată, mai bine zi-mi tu despre domnul din bucătărie. Nu-mi amintesc vreo sâmbătă seara altfel decât asta, poate doar aia în care am rămas înzăpeziți în mașină când veneam de la munte și n-ați mai apucat să prindeți rezervarea.

Purtau discuția pe un ton lejer și-ntr-un spirit de glumă, dar mama se înroșea ușor de fiecare dată când vorbeau despre asta.

– Serios, zici că ești o mică vrăjitoare, nu din aia cu mătură și pălărie neagră și murdară, dar îmi miroase mie a ceva și nu e doar Parfumul Mad Potion, care, apropo, te prinde foarte bine. Trebuie să-mi spui secretul. Nu mi-ai povestit niciodată cum a fost prima voastră întâlnire și ce e cu astea săptămânale, care mi se par minunate, de altfel.

parfum mad potion– Mâțo, nu e nici un secret, fluturașii din stomac zboară dacă nu-i ții acolo într-un fel sau altul și am un sentiment că știi și tu bine asta. Era rândul Elei să roșească. Fluturașilor le plac zâmbetele cu subînțeles, aruncate aparent arbitrar, le plac privirile care întârzie o secundă și îmbrățișările lungi. Pe lângă iubire, respect și atenție, mai trebuie pusă o picătură de spirit ludic, o cafea într-o dimineață ploioasă și un pahar cu vin după ce se închide ușa la camera roz. Și, evident, un pic din elementul surpriză: mister. Să știți cât mai mult unul despre celălalt… dar fără un pic. Picul ăla care să-l facă să te aștepte cu tot atâta răbdare și nerăbdare în fiecare sâmbătă seara…

Ela o sorbea din nou din priviri pe femeia în rochie neagră decoltată la spate, ai cărei ochi străluceau în timp ce-i povestea toate astea.

– Hai acum, fugi, că dacă mă mai ții mult de vorbă întârziem amândouă și ne așteaptă fluturașii.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 8

 

Zâmbet de Star

Știți momentele alea în care beculețul se aprinde, îți dorești dintr-odată ceva tare, tare, iar ideea se cuibărește într-un colțișor ascuns al sufletului și de atunci zâmbești mereu când îți fuge mintea acolo? Inevitabil există câte un trigger de ăsta pentru fiecare, fie că e vorba de o persoană, un lucru, o experiență sau toate trei deodată. Sunt lucruri de genul ăsta care apar ca din neant, de te întrebi și tu ce ți-a venit fix acum și cum ți s-a pus pata fix pe treaba asta, dar sunt și situații în care conștientizezi ceva ce știai dintotdeauna undeva în interiorul tău.

Un astfel de beculeț mi s-a aprins și mie acum vreo câteva luni când mă uitam la niște poze cu mine (yeah, call me self-centered), poze în care zâmbeam, dar în care nu lăsam să se vadă exact cam cât de fericită eram. Și am realizat că există, cu siguranță, o rezolvare pentru problema asta. Soluția nu e extrem de comodă, ba aș spune chiar că e un pic dureroasă, implică o evaluare atentă, un angajament serios, eforturi susținute, poate aduce mici-mari frustrări și, ghici ce, nici nu face minuni peste noapte. Are însă, după un an, poate chiar doi, poate și un pic mai mult, efectele scontate: un zâmbet larg, un dram de fericire și o tonă de încredere în sine. Dar, ca toate lucrurile bune, are un preț destul de mare. În cazul de față prețul se exprimă în euro și are destule zerouri cât să stai ceva timp să faci calcule și să vezi cam peste cât timp o să ajungi să ți-o permiți. Chiar zilele trecute vorbeam cu Ioana despre subiectul ăsta și despre cum punem noi bani deoparte pentru această investiție majoră. Pentru că sunt convinsă că în viitorul nu foarte îndepărtat o să se întâmple și asta.

Evident, dacă aș avea acum 5000 de euro, de exemplu, n-aș mai pierde deloc timpul făcând calcule. Aș termina de citit tot ce e de citit pe tema asta, nu doar chestiuni tehnice, ci și din cele privind implicațiile psihologice, emoționale și sociale ale unei astfel de decizii, i-aș căuta pe oamenii cei mai potriviți care să mă ajute în demersul ăsta și mi-aș nota pe o foaie toate motivele pentru care îmi doresc să fac asta și toate micile bucăți de impact pozitiv pe care o să le aibă asupra mea. Și mi-aș lipi foaia asta pe ușă (deși știu că aș învăța-o pe de rost până la urmă) pentru momentele alea mai dureroase, mai puțin sexy, mai cu lacrimi și frustrări și numărat zilele din calendar).

Dacă aș avea, deci, cei  5000 de euro, aș da un telefon la un cabinet atent ales, mi-aș face o programare și în cel mai scurt timp aș putea să mă mândresc aici cu noul meu aparat dentar Safir. Pentru că da, despre asta e vorba. Este acea baghetă magică care mi-ar aduce pe buze un zâmbet larg, ce ar putea să ilustreze fidel bucuria din sufletul meu; citeam undeva că, deseori, rupturile și ciocnirile puternice din adâncuri se văd la suprafață doar ca un tremur ușor. Ei bine, în momentul ăsta simt deseori că zâmbetele mele sunt ca un tremur ușor și nu e de ajuns, oamenii trebuie să zâmbească din tot sufletul, mai ales când au abia 23 de ani.

Totuși, nu m-aștept ca mâine dimineață să bată cineva la ușă, să mă îmbrățișeze, vai Ioana ce zâmbet minunat meriți, n-ai vrea tu niște bani? Nu m-aștept nici să câștig la loterie, e un pic pueril să ai asemenea așteptări când nici măcar nu cumperi bilete. Cu toate astea, o soluție există, o soluție mai rapidă decât strecuratul a câte o sută de lei pe lună sub saltea. Cei de la Banca Transilvania mi-ar putea veni în ajutor prin programul de loialitate STAR Card. Inutil să spun că încă de când eram mică și mă uitam la filmele și serialele americane, visam să am și eu un card de cumpărături, pe care să-l scot mândră din portofel și să cumpăr ce-mi poftește inimioara. E drept că pe atunci nu prea știam eu cu ce se mănâncă băncile, cardurile și creditele, dar pentru proiectul ăsta personal chiar mi-aș face un card de credit STAR, mai ales că aș putea să plătesc în rate fără dobândă, ceea ce e un mare, mare plus. Practic, dacă l-aș avea, aș suna frumos la Green Dental, că tot sunt parteneri BT și am citit numai de bine despre ei la Claudia Tocilă, m-aș pune pe treabă și în cel mai scurt timp aș avea jucăria. Ca să nu mai zic că apoi aș putea să mai fac o grămadă de alte cumpărături, ținând cont de lista kilometrică de parteneri, să tot fie vreo 7500 de magazine. Și cum nu există femei cu prea multe haine, prea multe parfumuri și, mai ales, prea mulți pantofi… ar fi doar o chestiune de timp până mi-aș reînnoi și garderoba. Și cum altfel, doar ar trebui să se asorteze cu noul zâmbet, nu? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 7 

Cum să nu-ți pierzi energia

Într-o după-amiază obișnuită de vineri, cu câteva ore înainte de finalul săptămânii, în birou se aud zgomotele tastelor și click-urile mouse-urilor care mai de care mai hotărâte. Pe acest zgomot de fond atât de familiar mă cufund în două fișiere Excel, încercând din răsputeri să găsesc o insignifiantă sumă din șase cifre, ca să pot dormi liniștită până la prânz a doua zi. La fiecare 5 secunde apăs frenetic combinația Alt+Tab, poate, poate mi se aprinde beculețul și mă prind unde și cum am pus mai mult, iar la fiecare 5 minute telefonul mai vibrează o dată, semn că mama încă nu a descoperit cum să-și mute un număr din telefon în SIM și trebuie, până la urmă, să intervin cumva.

O pauză. Am nevoie de o pauză. Mă ridic brusc de pe scaun și îmi trântesc elegant pe mocheta roșie mobilul care e încă la încărcat de azi dimineață. Of, la naiba, iar am uitat să-l deconectez, deși s-a încărcat și știu bine că se consumă energie degeaba dacă las încărcătorul în priză fără rost. Iau un post-it galben și scriu cu majuscule ”SCOATE ÎNCĂRCĂTORUL DIN PRIZĂ!”, îl lipesc de monitor, blochez calculatorul și ies la o gură de aer pe hol. Când mă întorc, cu mintea mai limpede și răbdare mai puțină, îmi dau seama că am lăsat pornit mp3 player-ul care mă anunță nonșalant că s-a terminat bateria și aș face bine să mă îngrijesc de asta. Minunat. După ce că am deadline-ul după colț, acum trebuie să-i ascult pe Connect-R și Randi cum mi se plâng, din boxele combinei muzicale din colțul biroului, de problemele lor cu vara – insomnia și iubirea neîmplinită.

Înainte să mă reapuc de treabă, mă gândesc că un pic de cafea în plus n-a omorât pe nimeni, așa că pornesc cafetiera verde praz, timp în care îmi recuperez din teancul de foi rămase în imprimantă cele câteva rapoarte pe care ar trebui să le trimit luni la prima oră. Ah, fir-ar să fie, iar am uitat să ajustez marginile, trebuie să dau print din nou. Doar că nici n-apuc bine să aranjez documentul, că dintr-odată se aude un zgomot scurt, apoi toată lumea e cuprinsă de o depresie generală, oftează și înjură în gând că nu a apucat să mai dea un Save înainte să se ia curentul.  Și până ca generatorul să-și facă treaba și noi să ne reluăm activitățile, mă uit puțin în jur și îmi dau seama abia atunci cam cât de mari consumatori de energie suntem.

Poate dacă am avea un gram de atenție în plus, am învăța să ne scoatem încărcătoarele din priză, să ne închidem monitoarele când plecăm acasă, să așezăm documentul în pagină din prima și să nu mai printăm sute de foi inutil. E drept că lucrăm într-o clădire destul  de bine pusă la punct, cu multe becuri cu LED în detrimentul celor incandescente, cu monitoare LCD, cu ferestre și uși termopan, care ajută semnificativ la diminuarea pierderilor de energie și cu un sistem de încălzire și răcire care funcționează în general bine. Și totuși. Sunt momente în timpul iernii în care parcă nu putem regla temperatura; de la încălzire și de la toate calculatoarele din birou se face atât de cald, încât ne vedem nevoiți să stăm cu căldura pornită și fereastra larg deschisă. Numai bine, nu pierdem (cred) prea multă energie prin ziduri, dar o aruncăm fain frumos pe geam. Și pentru că-s colege cărora li se face prea frig de la gerul care pătrunde îndrăzneț, pac, mai intră-n priză și un calorifer electric ca să țină picioarele calde. Zicem că trăim într-o epocă informatizată, dar avem încă sute de bibliorafturi cu mii de hârtii, rapoarte și raporțele care le-am putea păstra la fel de bine doar electronic dacă ni s-ar permite.

certificat energeticNu e simplu să reduci consumul de energie, e adevărat, trebuie să depui efort și să ai și un management eficient al costurilor, dar pe termen lung merită și se simte, de asta sunt convinsă. Mi-ar plăcea, sincer, să aibă loc la noi un audit energetic  (că de ăla financiar ni s-o fi luat și nouă) , ca să aflăm exact care-s caracteristicile termice și energetice ale clădirii și ce soluții de îmbunătățire avem, ce strategie am putea adopta ca să economisim energie și, în mod clar, bani. Și poate în felul ăsta o să reușim să și ajungem într-o altă clasă energetică decât cea actuală. Nu am informații exacte, dar intuiția feminină îmi spune că nu suntem tocmai în clasa A, care presupune un consum de energie de până la 125 de kWh/m2/an.  E drept că aș putea afla măcar asta din acel certificat energetic al clădirii, cunoscut și sub numele de certificat de performanță energetică, despre care sunt convinsă că există, dat fiind că e obligatoriu și pentru clădirile care se închiriază, doar că deh, cine să-mi pună mie la dispoziție așa ceva?

De treburile astea serioase ar trebui să se ocupe băieții de la Administrativ. Ce pot eu să fac e să-mi închid monitorul când plec de la serviciu, să nu mai las încărcătorul în priză non-stop, să fiu atentă și să nu mai printez un raport de șapte ori, să nu mai las mp-3 player-ul mergând și, desigur, să nu mai beau atâta cafea. Ei hai, că doar pe asta ultima nu o crede nimeni, toate au o limită, chiar și când vine vorba de economisit energie 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 6

Vând tuciuri

Depănam zilele trecute amintiri din liceu cu o colegă de serviciu și, uitându-mă așa în urmă, realizez că au fost patru ani mai faini decât mi s-au apărut la vremea aia (și mi s-au părut și-atunci suficient de drăguți) și sunt convinsă acum că o să am ce povesti nepoților în serile de iarnă, când om sta la gura sobei să bem vin fiert și să mâncăm arahide în coajă, cum făceam eu cu colegii mei în centrul vechi din Târgoviște. M-a apucat, așadar, nostalgia și-am scotocit un pic prin pozele vechi pe care le aveam prin laptop, dar și prin cele de pe Facebook, ca să descopăr că nu degeaba există zicala aia românească: ”Cap ai, minte ce-ți  mai trebuie!” Eram mici și simpatici și încă nu știam cu ce se mănâncă treaba asta  cu maturizarea și responsabilitățile. Și era bine.

Tot frunzărind, deci, prin poze, mi-am dat seama că prin liceu am descoperit eu ce-s alea cadouri personalizate și importanța originalității când oferi ceva unui om drag. Pe drumul dinspre liceu spre casă aveam, n-o să uit vreodată, două patiserii și un magazin de personalizări. În ghereta albastră se imprimau poze siropoase pe pernuțe în formă de inimă și în vitrina mică se zăreau căni cu imagini cu animale, chipuri de oameni sau texte haioase. Eram convinsă că la un moment dat tot o să-mi fac și eu ceva acolo.

Pentru mine n-a fost să fie, am trecut în continuare pe trotuarul ăla, oprindu-mă  însă cu un metru mai în spate ca să cumpăr pateuri cu brânză sau melci cu nucă. Aveam însă un obicei la nivelul clasei: de fiecare dată când era ziua unuia dintre colegi mâncam bomboane pe săturate și îi cumpăram un mic cadou pe care să-l aibă amintire de la noi. La un moment dat, am venit cu ideea de a-i face uneia dintre colege un tricou personalizat, așa ca prim pas în construirea brand-ului ei personal. În mod evident e vorba de un inside joke; fiind mici și fără minte făceam mereu glume unii pe seama altora, iar în ce o privește pe colega în cauză, nu-mi amintesc în ce fel am ajuns noi la concluzia că ea va produce și vinde nimic altceva decât… tuciuri. Da, ați citit bine și vă rog să nu-mi cereți mai multe explicații. Sunt totuși niște limite ale memoriei și confidențialității pe care nu le pot depăși.

Noi, organizatoarele minunii, ne-am bătut capul câteva zile despre cum și în ce fel să-l facem, mai ales că pe atunci nu prinsese atât avânt treaba asta și nu aveam foarte multe informații. Știam noi de un alt magazin, mai mare și mai cu tradiție, în care se developau filme, se scoteau poze și, mai nou, se personalizau diverse obiecte. După ce ne-am bătut capul nu doar cu tricoul, dar și cu ascunsul și micile minciuni ca să putem ajunge fără ea la locul cu pricina, ne-am dus cu tricoul și cu poza pe un CD și l-am lăsat pentru marea transformare. Peste câteva zile am reușit să-l împachetăm frumos și să i-l dăruim cu tot dragul. Inutil să spun, fără falsă modestie, că a făcut ravagii. A fost apreciat, ne-am amuzat, am râs în hohote și îmi confirm cu ocazia asta, încă o dată, că uneori nu trebuie să-i iei omului ”ceva de care are nevoie, ceva pe care să-l folosească”, ci trebuie să-i faci un cadou care să-i spună ceva și atunci, dar și peste niște ani. Că-i ești drag, că te-ai gândit pe bune la el când ai luat lucrul ăla, că ai vrut să-l faci să râdă, că-ți pasă.

Ah, da, iată tricoul:
vand tuciuri original
În poză este purtat de o altă colegă pentru că da, a fost probat de jumătate de clasă și, dacă îmi amintesc bine, și-a făcut din nou apariția la un Halloween, dar n-aș putea să bag mâna în foc. Sigur, nu arată spectaculos, dar vă rog să vă amintiți că treaba asta se întâmpla undeva prin 2009 sau 2010, or în ultimii 5-6 ani industria asta s-a dezvoltat într-un mod fascinant. Cu siguranță că lucrurile ar fi stat altfel acum, când poți găsi ușor o grămaaaadă de tricouri personalizate la numai câteva minute și click-uri distanță. N-am mai fi pierdut timpul prin magazine căutând un tricou care să poată fi imprimat, nu ne-am mai fi  făcut griji cu privire la material, la felul în care să concepem poza, la cum să ne ascundem de Mihaela și să ajungem la magazin, nu ne mai stresam întrebându-ne dacă o să fie gata la timp și așa mai departe. Puteam, de exemplu, să intrăm lejer într-un magazin online, să creăm tricoul după bunul nostru plac, să scriem mesajul acesta într-un fel chiar mai fancy și să plasăm comanda în câteva minute, ca să ajungă direct acasă în câteva zile. Poate, cine știe, îi adăugam chiar și o poză:
vand tuciuri nou

Totuși, la momentul ăla am făcut senzație. Și am făcut un om drag să zâmbească, experiență pe care am mai repetat-o de atunci: am făcut cadou un tricou cu mesajul ”I think, therefore we have nothing in common” și altul pentru o prietenă pasionată de fotografie, cu mesajul ”I shoot people”. Pe ambele le-aș purta și eu cu drag (fără să-mi fie necesar aparatul foto) și-aș mai purta unul, pe care l-am găsit la cei de la Tshirts căutând tricouri haioase. Uite pe ăsta:antisocial

În caz că se întreba cineva ce cadou mi-ar plăcea de Crăciun.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 5

Relativitatea și cosmetica

Acum niște zeci de ani, un domn inteligent pe nume Albert zicea ceva înțelept despre relativitate, cum că într-un fel simți timpul când stai lângă o femeie frumoasă și altfel dacă te-ar pune cineva cu mâna pe o tigaie încinsă. N-avem cum să nu-i dăm dreptate, am pus eu mâna pe coada unui ibric fierbinte de curând și mi s-a părut că ar fi fost suficient timp de văzut măcar un episod scurt dintr-un serial, dacă nu chiar un film.
Ei, și cam aceeași treabă se extrapolează cu ușurință la alte intervale de timp. Când ai o săptămână mai lejeră la birou, parcă azi e luni, apoi urmează o mică veșnicie și abia după asta vine vineri, pe când dacă îți iei o săptămână de concediu deja vorbim despre cu totul altceva. Nici n-apucă bronzul să se așeze bine, că trebuie să-ți faci bagajele și să te întorci în nebunia orașului. Și în timp ce-ți admiri picioarele cu tentă arămie, îți dai seama că imediat trece timpul și în curând trebuie iar să te epilezi, că așa se întâmplă între două ședințe de epilare, nici nu se ia bine toată ceara de la anterioara, că trebuie să ajungi din nou.

E drept, iarna e puțin mai acceptabil, mai poți amâna o zi, două, trei, o săptămână, porți pantaloni sau dresuri mai groase și cine te vede în picioarele goale te mai acceptă câteva zile. Treaba asta cu amânatul nu e însă valabilă când ai și tu o sindrofie, pui o rochie scurtă și niște dresuri fine și te urci elegant pe niște tocuri subțiri. Nu se face atunci să ți se zărească părul de pe picioare, cât o fi de ianuarie afară. Cam așa și-a spus și o amică din facultate cu ceva timp înainte să meargă la o gală la care fusese invitată. Și-a făcut bine-mersi o programare la primul ei epilat cu ceară, a fost la cumpărături, și-a luat rochia, pantofii, toate bune și frumoase. Până cu o zi înainte de gală, când a ajuns la salon și și-a dat deodată seama că nu e tocmai cea mai bună idee să faci un experiment de genul ăsta fix înaintea unui eveniment. Pornind însă de la ideea că zarurile au fost aruncate, s-a îndreptat agale spre domnișoara de la cosmetică și a avertizat-o că pentru ea e prima dată, să fie blândă. N-aș putea să povestesc cu lux de amănunte ce și cum s-a întâmplat, deși recunosc că-s un pic invidioasă pe cosmeticiană, cert e că peste puțin timp am primit un telefon de la Andra:

– M-am epilat pe un singur picior!

– Uhm, poftim?

– Nu poftim nimic, că din cauza ta m-am dus la salon și acum sunt epilată pe un singur picior. Ce-mi trebuia mie epilare cu ceară acuma, nu pricep. Erau o grămadă de alte variante și sute de momente mai potrivite decât ăsta, iar eu m-am găsit fix acum!

Am încercat să fiu calmă și să nu las să se audă la telefon cam cât de tare mă amuzam, știam că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu în locul ei.

– Andra, calmează-te, nu e un capăt de țară, o scoți la capăt, dar zi-mi ce ai pățit.

– Pai ce să pățesc, m-am dus, mi-a pus ceara aia caldă, caldă pe un picior și m-a pus să aștept, timp în care aproape că m-a convins că totul o să fie așa frumos ca o plimbare în parc. Ghici ce, n-a fost! Când a început să-mi smulgă firele de păr, am rostit toate rugăciunile pe care le știam, apoi am trecut la cuvinte urâte și am încheiat apoteotic: ”nu te mai stresa, că pe stângul nu-l mai facem!”

Eu deja râdeam în hohote la telefon, nu de durerea Andrei, despre care știam că are o piele foarte sensibilă și nu se plânge doar ca să facă pe interesanta, cât mai ales pentru că deja mi-o imaginam în cabinet văitându-se ca din gură de șarpe și apoi ieșind valvârtej din salon.

– Acum mă duc acasă să-mi oblojesc rănile. Voiam doar să știi că te urăsc și pe tine un pic!

– Și pe piciorul stâng ce faci?

– Am trecut acum printr-un magazin și mi-am cumpărat niște lame de ras. I did it before, I will do it again.

Ceara epilat traditionala dischete 1kg titaniu rozPână la urma gala a ieșit foarte bine în ciuda incidentului, nimeni n-a știut că Andra are piciorul stâng epilat cu lama de ras, iar atmosfera de la întâlnirile cu prietenii noștri comuni a fost ceva timp de atunci înainte animată de această mică anecdotă. E drept că între timp și Miss Sensibilitate s-a împrietenit cu metoda asta, a renunțat la aparatul de epilat și a înțeles cam cât de importantă e o epilare cu ceară de calitate. Mai mult, în ultima vreme o tot auzeam făcând research după  niște kituri pentru epilat, ceea ce mă face să cred că nu e nici ea pe atât de sensibilă pe cât credea, ci poate că mai degrabă lucrurile țin de obișnuință, comoditate și o neajustare a așteptărilor. Dacă te aștepți ca epilatul cu ceară să fie la fel de nedureros ca acela cu lama de ras, atunci poți să-ți pui în cui pofta de picioare fine mult timp de acum încolo. Fiecare ar trebui să facă un minim de research atunci când decide o chestie de genul ăsta și să aleagă în final varianta care se potrivește cel mai bine atât nevoilor, cât și efotului pe care e dispus să îl facă. Iar cine nu o face să nu se mire că ajunge sursă de inspirație pentru asemenea scrieri. You can’t have the cake and eat it, too.

Articol scris pentru SuperBlog 2015