Prăjituri, cafea și amprente

În zilele ploioase de toamnă în calendar și iarnă în șosete, parcă îți vine să te prefaci că nu știi ce e ăla job și să stai toată dimineața în pat, cu pătura până la gât și ochii într-o carte. Să-ți faci o cafea tare la ibric, să-ți încălzești mâinile pe cana cu mesaj alb-negru și din când în când să te oprești din citit ca să-ți mai notezi câte un pasaj sau ca să-ți mai iei niște prăjiturele de casă din frigider. Probabil că dacă m-ar întreba cineva cum arată o dimineață perfectă de luni, cam așa ar suna descrierea.

Până una, alta însă, lunea rămâne pentru mers la serviciu, acolo unde cuvintele rămân pe locul doi ca să facă loc bazelor de date, cifrelor jucăușe, tabelelor și hârtiilor frumos capsate, semnate și pline de ștampile. Acolo, o buburuză verde îmi toarnă cafeaua în cana albastră cu fluturi, prăjiturelele  vin în ambalaje colorate fix de pe raftul vreunui supermarket aglomerat, iar pasajele ce ajung în agendă sunt fragmente din proceduri, nume greu de pronunțat și coduri kilometrice. O asemenea dimineață e o alternativă mai mult decât acceptabilă; e călduț, miroase frumos și glazura de ciocolată a biscuitelui se topește (de emoție, ai zice) la atingerea cafelei fierbinți.

Totuși, o alternativă mai fericită chiar și decât cea în care mi-aș petrece dimineața în pat ar fi să încep ziua la o măsuță mică, retrasă, dar în același timp aproape de o fereastră, dintr-o cafenea-cofetărie. A mea. Puțină lume știe că visez de mult timp, de pe vremea când descopeream plăcerea gătitului de dulciuri, la o cofetărie a mea, cu prăjituri frumoase și pline de ciocolată, cu muzică drăguță și aromă îmbietoare. Și, hopefully, cu oameni care citesc, zâmbesc și pleacă de acolo cu un strop de fericire în buzunar.Ar avea mese mici, cu fotolii moi și un raft cu cărți de răsfoit timp de o cafea pentru doritori. Pe pereți ar atârna câteva tablouri și niște colaje: fotografii de la noi și poate de la vizitatori, decupaje și alte lucrușoare pe care ne dorim să nu le uităm și să le revedem din când în când.

Mi-ar plăcea să reușesc un grad mare de personalizare, să-i fac pe cei care i-ar trece pragul să simtă că într-adevăr sunt într-un loc din care merită să nu mai pleci. De fapt, ba să pleci, dar să revii cu drag și dor de fiecare dată. Să simtă că prăjiturile sunt aproape la fel de bune ca acelea făcute de mama sau bunica și cafeaua e în fiecare dimineață așa cum și-o doresc. Și să simtă că oamenilor care se ocupă de locul ăsta chiar le pasă de ei. Să găsească pe masă selecția de dulciuri și băuturi disponibile, alături de un mesaj care să le facă ziua mai bună și, în majoritatea dimineților, pe mine la măsuța din colț, cu o cană în față și tastând de zor, cufundată în cealaltă pasiune a mea, cuvintele, dar cu un zâmbet pe buze și dispusă oricând să fiu partener de discuții interesante.

stampila colopLângă ușă ar exista un panou în care am colecta zilnic părerile vizitatorilor, ca să știm ce le-a plăcut și ce-ar fi vrut să fie altfel, mai frumos, mai bine în ziua respectivă. Titlul ”Te-am făcut să zâmbești astăzi?” ar fi urmat de un tabel în care ei ne-ar putea evalua. O linie pentru cafea, alta pentru prăjituri, alta pentru muzică și încă altele pentru atmosferă și ce ne-ar mai trece prin cap pe parcurs. Notele ar fi simplu de dat: le-am lăsa la dispoziție o ștampilă cu o față zâmbitoare și una cu o față tristă, pe care să le pună cum consideră de cuviință în dreptul elementului care i-a bucurat sau, dimpotrivă, i-a lăsat puțin dezamăgiți în ziua respectivă. M-aș asigura că există hârtie și pixuri și o cutiuță în care să ne lase eventualele mesaje, în caz că vor să detalieze, cam așa cum ne scriau profesorii pe teze motivele pentru sutimile scăzute la fiecare exercițiu sau felicitările de sub zecele curat.
Și dacă stau puțin să mă gândesc, ștampilele astea ar fi într-un fel încă o părticică din mine lăsată acolo. Nu doar că de multe ori mă trezesc categorisind oamenii, locurile sau experiențele în funcție de capacitatea lor de a mă face să zâmbesc, dar, în plus, unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult în viața asta este să-mi las la rândul meu amprenta asupra unor oameni și locuri. Să știu că e cineva
care zâmbește datorită mie.

În după-amiezele mohorâte de toamnă, când ploaia se oprește puțin și vântul nu bate tare, când ai ieși la o plimbare scurtă ca să iei o gură de aer proaspăt, dar parcă ai sta și înăuntru ca să citești sau să povestești cu un om drag, în după-amiezele astea ar fi călduț și liniște și mult bine la mine în cafenea.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 3

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s