Suntem ceea ce…facem în mod repetat

Eram prin liceu când au început să mi se aprindă beculețele privind adoptarea unui stil de viață mai sănătos. Mă îngrășasem câteva kilograme, nu multe, dar de ajuns încât să nu mai încap în perechea preferată de blugi prespălați și să mi se reverse ușor șoldurile peste talia extrem de joasă a acestora. În clasa a IX-a și a X-a făcusem săptămânal vreo două-trei ore de dans, iar când am renunțat la activitatea asta și am continuat să mănânc dulciuri de parcă a doua zi era sfârșitul lumii și-ar fi fost un sacrilegiu să rămână vreun pic de ciocolată pe pământ, corpul meu a început și el să reacționeze. Azi juma’ de kil, mâine doi-trei centimetri pe burtică, poimâine niște celulită pe coapse și uite așa m-am trezit eu căutând pe net calculatoare de calorii, idei de mâncare dietetică și programe de sport care, dacă s-ar fi putut, să mă ajute să slăbesc doar uitându-mă la ele.

În caz că vă întrebați dacă le-am găsit pe cele din urmă, aflați că nu. Am găsit totuși un forum cu multe informații, cu calculator de calorii, cu rețete de mâncare sănătoasă și idei de activități sportive cât mai plăcute. Și a fost atunci momentul în care am realizat că soluția nu e să slăbești, ci să-ți schimbi stilul de viață. Sau, mă rog, să-l îmbunătățești. Mi-a ieșit pentru o vreme, dar acum, când mă aflu într-o perioadă de călcat în străchini și încerc din nou să ajung la un echilibru, îmi dau seama că trebuie să lucrez semnificativ la schimbarea mindset-ului. Și că, la fel ca mine, mai sunt milioane de oameni care n-au nevoie de vreun plan radical care să dea randament pe termen scurt, ci de un stil de viață mai sănătos, care să asigure rezultate pe termen lung.

Din motivul ăsta, o campanie în care mi-ar plăcea mult să mă implic ar fi una prin care să se promoveze tocmai un alt stil de viață. Nu doar pentru că m-ar motiva pe mine personal să practise what I preach*, dar m-aș bucura să știu că i-am ajutat cumva și pe alții să-și găsească un astfel de echilibru. Și cine ar fi mai potrivit să inițieze o astfel de campanie decât cei ce la Nutrivita, care de 8 ani de zile încearcă să aducă în alimentația românilor și produse mai sănătoase, precum produse fără lactoză sau batoane proteice și diverse suplimente nutritive?

Mănâncă, mișcă-te, trăiește…sănătos!

Așa mi-ar plăcea să sune campania asta. Nu doar că ar atrage imediat atenția prin faptul că e inspirată din titlul unei cărți destul de cunoscute, dar cred că subliniază destul de bine cei doi piloni principali (pe lângă o relație echilibrată cu tine însuți/însăți) ai unui stil de viață sănătos. După ce stabilim la cine vrem să ajungem și ce impact ne dorim să avem asupra publicului țintă, mă gândesc că am putea să le cerem ajutorul celor de la Loopaa sau Creadiv, care sigur ar veni cu idei cât mai creative de promovare, precum și cu suportul tehnic și vizualele necesare.

Pe bucata de offline a campaniei, cred că e imperios să organizăm mici evenimente dedicate sportului, atât în aer liber, cât și în cadrul unei săli de sport (poate o zi a porților deschise la o sală partener). Practic, am putea să le arătăm oamenilor că există cel puțin o activitate fizică potrivită fiecăruia, fie că vorbim de alergat, mers cu bicicleta, pilates sau fitness ori urcatul scărilor din parcul Carol sau din blocul în care locuiesc. Prin evenimentele astea, pe care știu că le-ar promova cu drag cei de la TVR2, am sublinia că în epoca în care trăim, în care sedentarismul e o problemă majoră, mișcarea este nu doar necesară, dar și plăcută și diversificată.
În plus, tot în offline aș vedea niște ateliere de nutriție în care să explicăm importanța mâncatului sănătos și să le oferim oamenilor exemple concrete de combinații sănătoase pentru un mic-dejun pe fugă sau un prânz la birou. Și apropo de mic-dejun, cum ar fi să mergem în stațiile de metrou la orele dimineții și să oferim mostre din produsele Nutrivita ca alternativă la covrigii frumos mirositori, dar atât de păcătoși?

Pe partea de online, pe lângă promovarea intensă pe rețelele de socializare atât a stilului de viață sănătos (eventual cu un hashtag de genul #manancsanatos), cât și a evenimentelor din offline, blogosfera ar avea rolul ei extrem de important. Sunt sigură că sunt o grămadă de bloggeri, printre care și bloggerii parteneri de la SuperBlog 2015, care ar fi încântați să se implice. O idee ar fi o serie de articole privind experiențele personale ale acestora privind relația cu mâncarea și sportul sau poate provocări de genul: ”30 de zile fără zahăr”, ”O săptămână fără fast-food”, ”30 de minute de mișcare zilnic”.
Cei care s-ar încumeta la o astfel de provocare ar posta pe bloguri materiale privind efectele pe care le observă în timp sau greutățile cu care s-au confruntat și modurile în care le-au depășit. Poate un articol-concluzie de genul ”Înainte și după”? Să vezi o tipă de la Victoria’s Secret promovând un stil de viață sănătos nu-ți spune mare lucru. Când vezi însă că un om cu care poți rezona (poate aveți joburi similare, cu 8-10 ore de stat pe scaun zilnic, sau aveți tot câte doi copii și vă place ciocolata la nebunie) reușește să mănânce cât de cât sănătos și să facă mișcare zilnic, parcă prinzi speranță 🙂

Într-o perioadă în care timpul e atât de puțin, iar rafturile-s pline de produse care mai de care mai procesate, cu zeci de ingrediente cât mai greu de pronunțat, când se stă pe scaun o zi întreagă și oamenii preferă să-și petreacă timpul liber cu smartphone-ul în față decât să alerge jumătate de oră, nu zice nimeni că e ușor să faci o astfel de campanie și să obții impactul dorit. Eu m-aș implica însă cu maaaare drag și-s sigură că orice pas înainte face diferența. Vorba aia, I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it!**

quote body lifestyle

Acest articol este ultimul din seria SuperBlog 2015.

* practise what I preach – să practic ceea ce promovez
** I didn’t say it’s gonna be easy, I said it’s gonna be worth it – n-am spus că o să fie ușor, am spus că o să merite
Sursa foto

Bună ziua, cumpăr timp!

Am dat zilele astea peste un citat care zicea că odată cu trecerea timpului lista cu dorințe de Crăciun devine tot mai scurtă, pentru că, se pare, te prinzi tu că lucrurile de care chiar ai nevoie nu se cumpără. Ei, aș! Nu zic, sunt de acord cu ideea că cele mai bune lucruri în viață nu sunt lucruri. Doar că următoarele cele mai bune sunt și sunt muuulte și scumpe și n-ar strica să le ținem o evidență acolo, să știe Moș Crăciun de ele. Călătorii, bilete la concerte, teatru sau film, cărți, haine, pantofi sexy și adorabili, mașini sigure, case primitoare cu paturi confortabile, bucătării luminoase și cafea aromată. Și, cel mai scump dintre toate, cap de listă, timpul. Da, da, se poate cumpăra și petrece cu familia sau alți oameni dragi, nu ridicați din sprânceană, că am văzut eu la magazinul MarketOnline.ro .

logo_marketonline_mic1Să ne luăm un minut pentru un exercițiu de imaginație: cam cum ar sta lucrurile fără mașinile de spălat automate? Să vii de la serviciu după o zi lungă și să te apuci de sortat și spălat haine manual. O oră, două, poate trei dacă ai și
copil micuț și trebuie să scoți vreo pată, după care încă niște minute ca să le faci loc la uscat. Pentru că trebuie să le strângi pe celelalte, tura anterioară și să le pui pe categorii după necesitatea călcatului: acum-sau-mâine-dimineață-înainte-să-plec, poate-mâine-seară-în-timp-ce-mă-uit-la-serialpot-să-aștepte-până-sâmbătă, sigur-nu-în-viața-asta. Și apoi să te apuci de călcat cu un fier de ăla cu cărbuni de avea mamaie pe vremuri (dacă era norocoasă și avea!), până te uită Dumnezeu acolo. Și când își amintește de tine, să te uiți la ceas și să-ți dai seama că e deja noapte și că ai și lăsat o pată pe o cămașă albă. Deh, poate altfel era cu un Perfect Care, de la Philips Să nu exagerăm și să ne închipuim cum ar fi viața fără frigidere, toate lucrurile au o limită.

Apoi, în weekend, pe lângă categoria pot-să-aștepte-până sâmbătă rămasă restantă, trebuie făcută curățenie. O bucurie ar fi să te apuci de dat cu mătura peste tot, să te apuce toți nervii când vezi că plimbi praful dintr-o parte în alta pe parchet și în colțuri tot nu ajungi cum trebuie, deci n-ai nicio șansă să fie și la tine măcar o zi podelele fără fir de praf. Și după niște minute bune, să te auzi scrâșnind din dinți: ”argh, ce bun era un aspirator acum!”
Pe urmă să intri în bucătărie. Păi parcă una e să te apuci de tocat la zarzavaturi până îți amorțește mâna și ți se înroșesc ochii și altfel îți vine să gătești, de exemplu, o ciorbă când ai un robot de bucătătărie profesional și în câteva minute sunt gata pregătite toate, iar tu aranjezi în aparatul de gătit cu aburi, după caz, legumele pentru cel mic sau conopida ce urmează a fi tăvălită printr-un sos iute, iute și rumenită un pic la cuptor, drept garnitură pentru prânzul în familie. În felul ăsta, îți faci timp să pregătești și un desert, dar să bați atâââtea albușuri cu telul parcă nu e tocmai distractiv, nu? Bine, dacă ai avea robotul ăla de care ziceam mai sus, nu te-ai mai gândi la asta, dar măcar un mixer și tot ar fi bine.

Cu toate instrumentele astea, după-amiaza de sâmbătă ar fi liberă. Cu prăjitura călduță scoasă din cuptor și cu câte o cană de cafea sau un smoothie pentru copii, dacă e cazul, e numai bine de stat la povești, de râs, de jucat, de citit, de pupat și de plimbat. Asta dacă nu plouă, că dacă plouă, poți sta la fel de bine în casă și aștepta dimineața de duminică. Poate primești un mic-dejun la pat, cu pâine prăjită, unt și dulceață, cu cafea la espressor și un film văzut sub pătură. Și uite așa te binedispui și te duci luni la serviciu de cinci ori mai productivă, cu zâmbetul pe buze și chef de viață, că n-ai stat tot weekendul să robotești, trezindu-te duminică seara că nici nu se vede mare lucru din ce ai făcut.

Deci ce ziceați? Că timpul nu se cumpără? Vă rog, mai gândiți-vă un pic, căutați-l bine și luați un hint: uneori se găsește în magazine la categoria electrocasnice profesionale. Și scrieți-i lui Moșu’ chiar dacă sunteți ditamai oamenii, o să se descurce el cumva și poate o să aveți o supriză sub brad, o cutie cu un bilet: ”o seară cu iubitul în oraș”, ”o cină cu ai tăi”, sau ”o excursie cu copiii”.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 23

La crème de la crème

Nu e mult timp de când povesteam despre brânza pufoasă a lui Toni Delaco, brânză care s-ar apropia lejer de perfecțiune dacă pufoșenia ar fi unitatea de măsură. Dar când cauți brânza perfectă, când cauți cea mai bună brânză din lume, nu poți să te limitezi la asta. Trebuie să-ți faci un fel de fișă de scoring și să iei în calcul fiecare, fiecare aspect când faci notarea, trebuie să analizezi muuulte brânzeturi, ca să poți să faci toate comparațiile necesare… ehe, e multă muncă. Dar Toni știe asta, că de aia a și plecat în atâtea călătorii în ultimii ani, ca să vadă, să atingă, să guste, să miroasă, să analizeze, să noteze și să ne aducă acum, cadou de Crăciun, cea mai bună brânză din lume.

Unii ar zice că pe cea mai bună brânză din lume o găsești în frigider, la tine acasă sau la supermarket, atunci când mori de foame. Poa’ să fie de vacă, de capră, de oaie, de bivoliță, telemea, cremă, cașcaval, afumat sau nu, brânză cu mucegai sau fără, fondue, ementaller, șvaițer sau halumi. În fine, poa’ să fie de care o fi, doar să fie și e cea mai bună. Eh, nu știu ce să zic, nu cred că Toni ar fi tocmai de acord. Adică după câte drumuri a bătut el ca să caute la crème de la crème  în materie de brânză, să vii așa și să-i spui că na, știi ce, de fapt, oricare ar fi e tot aia? Parcă-l și văd cum se uit pe sub sprâncene și murmură aparent calm: ”Nu mă-nnebuni! I-auzi, oricare, aa?!”

Mi se pare normală reacția asta, dacă stau să mă gândesc bine. Adică el, cel mai mare fan brânză, a făcut atât research și încă n-a putut să decidă și să aleagă cui oferă distincția asta și venim noi, niște amatori, să-i spunem că oricum nu e așa mare lucru? Adică în căutarea perlei ăsteia el a stat cu stres și emoții prin Zucotti Park, în perioada aia nebună de Occupy Wall Street și noi venim să-i zicem că nu-i așa big deal? Sau minimizăm și lupta lui interioară și amintirile cu cea mai bună prietenă a lui din tinerețe? Alea care-l încercau teribil în călătoria prin Argentina când a stat să afle ce și cum e cu brânza halumi. Ori poate că nici chinul cu brânza tempura a japonezilor (aia proaaaastă, după spusele lui) nu ne e suficient și trebuie să ne amintim și de brânza aia puturoasă din Marea Britanie, Vieux Lille sau murătura împuțită. Și după toaaate astea și încă și-n plus, noi venim să-i zicem că nah, cea mai bună brânză din lume poate fi oricare?

Recunosc că-s tare curioasă să aflu care primește distincția supremă de la Toni. Mie una mi-ar plăcea să fie o brânză fină, poate dintr-o combinație de lapte și încă niște ingrediente secrete care să-i dea savoare, să simți că are consistență, dar în același timp să aibă o textură așa ca o mângâiere și să aibă un gust pregnant și, în același timp, fin. Să fie chiar așa, la crème de la crème. Și nu mă supăr deloc dacă îi dă chiar numele ăsta, ba dimpotrivă, o să mă simt flatată. Deci, Toni, ne mai ții mult în suspans?

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 21

Adevărul gol-goluț despre cum se spală vasele

Îmi făceam zilele trecute o listă de filme pe care trebuie neapărat să le văd, pentru că dacă de citit am mai citit câte ceva, în ce privește filmele sunt un pic cam pierdută în spațiu. Nu doar că am văzut puține, dar o parte dintre cele pe care le-am văzut sunt filme ușurele, simple, care nu impresionează prin ceva în mod special și din care nu-ți mai amintești aproape nimic peste un an, doi. Bine, asta dacă filmul respectiv nu-l are ca protagonist pe vreun domn sexy de la Hollywood, caz în care poți să îți mai amintești câte ceva. E drept însă că eu am văzut ”Closer”, cu Jude Law, din care nu-mi amintesc absolut nimic, abia dacă îmi amintesc că e cu Jude Law.

Le țin minte însă pe cele două cu Gerard Butler, ceea ce ar putea să însemne că au fost mai bune. Sau că m-a prins cumva subiectul. Mă rog, hai să fim serioși, nu astea sunt explicațiile, Gerard e Gerard, fiecare cu slăbiciunile lui. Eh, și trecând peste cel cu scrisorile lui trimise din lumea de dincolo, mai are un film cu Katherine Heigl, că de asta l-am și ținut mine pe ăsta, în care îi explică el de ce nu-și găsește ea iubit și o ajută să caute până, well, evident, îl găsește pe el, oh, so beautiful. Nu, nu e spoiler, faci câteva legături și din primele minute știi ce se întâmplă.

Eh, și e în The Ugly Truth, că despre el vorbim, o scenă destul de amuzantă, în care protagonista primește un compliment de la un potențial iubit, care, nu-mi amintesc în ce context, vine la ea la ușă. Cert e că tipul îi zice că arată foarte bine, iar domnișoara, încercând să pară mega casual, îi zice ceva de genul: ”Oh thanks, yeah… I was just doing the dishes”. Siiiigur, că toate arătăm așa când spălăm vasele, ne stau perfect rochiile negre scurte, mulate, buclele blonde și zâmbetul rujat.

Adevărul gol-goluț e că, deși nu-mi amintesc exact, cel mai probabil se pregătise intens înainte ca să fie așa casually perfect, cum facem toate. O fi stat și ea niște minute bune într-o baie caldă cu spumă, să se relaxeze, și-o fi dat cu o loțiune hidratantă cu miros drăguț, ca să aibă pielea catifelată, o fi înjurat puțin când s-a ars pe gât cu placa sau ondulatorul încercând să facă bucla perfectă, poate a dat și cu degetul mic de la picior în pragul de la ușă și de aia avea bujorii ăia în obrăjori. Ca să nu mai vorbim de cât timp o fi petrecut înainte de toate astea cu epilatul, cu programări ratate la salon, cu strâns din dinți, iritații și fire sub piele apărute după. Ah, nu, stai, că astea cred că-s doar problemele noastre, ale muritoarelor de rând, care încă doar visăm la epilare definitivă.

aparat epilare definitva

Silk’n Glide

Dacă stau bine să mă gândesc totuși, poate că nu mai e chiar așa un vis ăsta, în orice caz nu unul așa de greu de atins. În ultima vreme, și-a pus atâta lume mintea la contribuție ca să țintească problema asta teribilă a epilatului, încât cu doar câteva click-uri ne putem cadorisi și noi cu un aparat de epilat cu laser care să ne scape de tot de grija asta. Gata cu programările, cu ceara fierbinte, cu plecatul de la salon cu lacrimi în ochi și gata cu lama de ras care are efect fix o zi, după care părul crește mai mândru decât înainte. Cu un aparat de ăsta, pe lângă că firul de păr devine mult mai casant, nici nu mai primește ”de mâncare” de la rădăcină și nu-i mai rămâne decât să-și dea obștescul sfârșit. Ca să nu mai spun că Silk’n Glide 300k se poate folosi și după expunerea la soare.

Long story short, un pic bronzate, epilate fără prea mult stres și fără urme, putem și noi să facem o baie călduță, să ne cremuim și parfumăm,  să ne punem o rochie sexy și un ruj roșu și să ne apucăm de spălat vase. Că na, adevărul gol-goluț ni-l spune Gerard mai jos, pare-se:

The Ugly Truth

The Ugly Truth

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 22

Scent of a couple

Îl zărești de la distanță: poartă un costum aproape perfect, zâmbește, gesticulează și parcă îl auzi spunând: ”nu mai e nimeni ca mine”. Îți aranjezi o șuviță de păr și-ți vezi de treabă, te bucuri de eveniment și faci conversație cu unul, altul. Din când în când o voce puternică te bruiază, întorci capul și-i arunci o privire tăioasă, în timp ce el îți zâmbește din colțul gurii, după care se scuză politicos și se depărtează de grup. Trece pe lângă tine fără să te scape din vedere și când brațul lui se atinge discret de spatele tău gol, îi simți parfumul și te clatini ușor. Pentru o fracțiune de secundă, vocile oamenilor cu care vorbeai până atunci devin zgomot de fundal și totul în jur rămâne suspendat. Îți revii repede, îți iei un cocktail și te pierzi aiurea prin mulțime, intrând în conversații plate, unde nu e nevoie să poți fii cu adevărat atentă.

***

Rochia ei roșie cu spatele gol și mersul apăsat, dar elegant, îți atrag atenția imediat ce intră în sală. Te asiguri că știe că ești acolo și porți discuții de complezență cu tonul ridicat, arunci impresii și comentarii și o lași să-ți audă inflexiunile vocii. Ai vrea să știi ce spune în timp ce te privește iritată, luând totul atât de personal. Și e bine, pentru că este totul extrem de personal. Te retragi din grup și te pierzi în mulțime, iar când brațul tău se lipește ușor de spatele ei gol, se face liniște. Inspiri adânc și imediat izul ușor, aproape șters, de acum, de piersică, trandafir și frezie este înlocuit de note îndrăznețe de santal, vanilie și mosc. Închizi ochii și treci prin mulțime, căutând, aparent, ceva sau pe cineva, dar știind în sinea ta că ai găsit-o deja.

***

parfum deeply yours-Spuneai că nu vii, îți șoptește la ureche, în timp ce brațul lui îți cuprinde talia și te obligă să te întorci cu fața spre el. Te apropii încet și zâmbești lejer, fără să-i răspunzi, ridici paharul și-l ciocnești de al lui, iar privirea ta aparent nepăsătoare trădează amintiri bine ascunse care ies acum la iveală, odată cu mirosul de Parfum Deeply Yours care-ți umple nările. Nu miroase a măr, vanilie sau ambră, ci a seri lungi și nopți albe, a dimineți cu cafea și croissant cu ciocolată servite în pat, a răsărituri pe malul mării și a plimbări de după-amiază pe aleile cu frunze ruginite.

***

-Și tu spuneai că nu vii dacă n-o să fiu aici, îți șoptește râzând, cu o privire ce ar vrea să-ți spună că nu-i pasă oricum, în timp ce-și ciocnește paharul de al tău. Se apropie încet și-și strecoară mâna într-a ta, iar părul ei miroase a weekenduri ploioase petrecute citind împreună, pe canapea, a probleme existențiale discutate intens la un pahar cu vin și a seri călduțe, de întins pe iarbă, între copaci, mâncat prăjituri fără lingurițe și uitat la stele.

***

Pentru cei mai mulți, era o seară frumoasă de decembrie, în care își întâlneau amici și prieteni nevăzuți de ceva timp, își plănuiau un weekend de catching up în viitorul apropiat și se relaxau pe banii firmei după un an plin și obositor.
Pentru ei era o seară frumoasă de decembrie, în care dansau îmbrățișați pe muzica lui Enrique Iglesias, printre niște oameni cunoscuți, dar pe care acum nu-i mai recunoșteau. Era o seară cu miros de ciocolată și vin fiert, în care se convingeau, încă o dată, că nu-și vor putea rezista nicicând.

Era o seară călduță, care mirosea, dincolo de orice, a regăsire.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 20

The skin I live in

Nu, nu este un articol despre filmul cu Antonio Banderas, pe care, de altfel, îl recomand cu căldură. E un articol mult mai personal de atât. De când mă știu am fost descrisă ca fiind o persoană cu piele sensibilă, iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult pe parcurs. Sunt albă și soarele stă cu ochii pe mine de fiecare dată când are ocazia, iar la fiecare fir de praf care se așază unde nu trebuie sau la niște abur care iese din oala cu mâncare de pe aragaz pot să reacționez destul de urâțel. Dacă mai adaug la asta și faptul că am 23 de ani și mă lupt uneori cu câte un coș mai ceva ca o puștoaică de 13 ani, n-ar fi deplasat să spun că eu și pielea mea avem o relație complicată. Totuși, am trecut prin atâtea împreună, că n-am cum să o reneg. Asta e, una am, o iubesc și fac ce pot pentru ea.

Când eram mică, o auzeam pe mama non-stop spunând că am pielea sensibilă. Nu prea știam atunci ce înseamnă, dar am început să aflu pe vremea când mai treceam din când în când pe la ambulatorul de dermatologie, ca să vedem ce e cu petele alea mici și albicioase de pe fața mea. Nu-mi amintesc ce au fost, dar știu că au trecut cu Santaderm, un unguent pe care-l aplicam cu sfințenie și al cărui nume mi-a dat ceva bătăi de cap pe atunci. Pe urmă, am mai înțeles eu ce înseamnă piele sensibilă când în loc să mă bronzez și eu frumos ca alte persoane, mă înroșeam ca racul și nu mai puteam dormi în nicio poziție fără să mă dau cu o sticlă de iaurt pe corp. Să mai zică gurile rele că nu folosim noi, generația nouă, produse de tradiție.

Mai târziu, când pubertatea a lovit fără milă în multe dintre fetele de vârsta mea, tenul meu părea că și-a propus să le facă pe toate să mă urască. Era curat și rar se întâmpla să-mi apară vreun coș rătăcit, pe care îl uscam rapid cu puțin suc de lămâie și în două-trei zile totul revenea la normal. În ceea ce privește restul, că doar pielea e cel mai mare organ al corpului uman, lucrurile au fost cu dus și întors. Da, preadolescența nu mi-a adus coșuri, dar de câteva vergeturi n-am scăpat nici eu, nu poți să le ai pe toate, dar cu o hidratare corespunzătoare, un adaos de colagen și participarea specială a timpului, am trecut și peste astea.
Pe de o parte, e drept că având o moștenire genetică bună, n-am pățit niciodată să mă irit prea tare de la epilat sau să mă lupt cu grămada de fire crescute sub piele; pe de altă parte însă, îmi monitorizez mereu alunițele, că puține nu-s, și am în plan un screening complet cât de curând. Cancerul de piele nu e tocmai în planul meu în viitorul apropiat și, din fericire, e unul dintre acelea pe care le poți vedea, dacă e să fie, de ce să treci cu vederea niște chestii simpluțe? Din același motiv, am grijă să folosesc mereu protecție solară în sezoanele calde, mai ales de când am văzut filmulețul ăsta, care ne arată cum ne vede soarele. Și da, dacă acum folosesc un balsam de buze cu uleiuri naturale, foarte hidratant, vara am grijă să pun în geantă unul cu SPF, pentru că și buzele au nevoie de super multă atenție, mai ales dacă-s ca ale mele, de se crapă la prima adiere de vânt,

La un moment dat, am citit eu undeva că ar fi bine să nu pui pe piele ce nu ai băga în gură. Eh, e greu de spus că aș putea respecta treaba asta, dar de aici am plecat atunci când am hotărât că probabil cel mai bun scrub pentru corpul meu este cel făcut din cafea. La cât de mult îmi place mie cafeaua, ar fi imposibil să nu se bucure de ea și pielea mea și putem vorbi și de un raport calitate-preț extrem de satisfăcător. Așa că da, din când în când la mine miroase a cafea și în baie, nu doar în bucătărie. Și bineînțeles că nici acum, după vreo câțiva ani buni, nu mă despart de crema de mâini cu glicerină de la Farmec. O țin pe noptieră seara, o pun în geantă dimineața și o scot pe birou la serviciu, apoi o iau acasă și repet procedeul; fără ea mâinile melear deveni în doi timpi și trei mișcări aspre ca mama vitregă din povestea Albei-ca-Zăpada.

Una peste alta, sigur că tenul rămâne totuși prioritatea zero. Când, acum vreun an și jumătate, ceea ce am crezut că e un fir crescut sub piele s-a transformat într-un mic monstruleț pe coapsa mea stângă, a mai fost cum a mai fost. Când însă aceeași odioasă bacterie mi-a făcut o surpriză și pe zona de sub ochiul stâng, de am ajuns la microchirurgie în Floreasca, lucrurile au devenit mai serioase. Am avut noroc de doi oameni minunați (cu mâini de aur), răbdare de fier și un gel cicatrizant scump, dar bun. E de înțeles acum de ce, deși am zile când fața mea seamănă cu a unei adolescente, mă calmez rapid gândindu-mă la faptul că am avut probleme mai serioase decât un coș care trece în câteva zile. Mai arunc un ochi în stânga, în dreapta, mai încerc o mască handmade sau îmi las pielea să respire un pic, fără să folosesc fond de ten, în timp ce mai cer un sfat la specialiștii Gerovital. Așa am ajuns la concluzia că următoarea mea achiziție marca Farmec (după minunatul balsam de păr pentru volum), o să fie crema antiacneică din prima lor linie de dermatocosmetice. Între noi fie vorba, linia asta cuprinde și niște produse pentru păr care îmi fac tare cu ochiul, dar am să iau lucrurile pe rând, grăbindu-mă încet. Momentan sunt într-o perioadă în care încerc să-mi bag bine în cap asta: beautiful skin begins with exceptional skin care 🙂

Artiol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 19 

Un buchet de amintiri

În copilărie, toamna era un moment îndepărtat, abia zărindu-se undeva după o vară plină de jocuri și vânătăi în genunchi, teme de vacanță făcute în grabă, cu gândul la partida de Macao ratată și seri de pititea pe întuneric, încheiate cu părere de rău la chemările insistente ale părinților sau bunicilor. Septembrie aducea cu ea – pe lângă noi culori și un aer mult mai respirabil, pe lângă miros de struguri și plimbări în căruță, pe grămada de porumb proaspăt cules – întoarcerea la școală și înlocuirea după-amiezelor în care număram banii de la Monopoly, cu cele în care număram problemele de matematică rămase din tema pentru a doua zi.

Primele două săptămâni din septembrie se trăiau deseori cel mai intens, trăgeam de timp, mai ceream o oră, o jumătate sau măcar zece minute, propuneam compromisuri și ne luam angajamente pe care, probabil, nu le puteam duce la capăt, doar ca să mai prindem încă un joc. În aceleași două săptămâni, începeau și planurile de școală și plimbările prin magazine după uniformă nouă, trening și adidași, câteva caiete, bloc de desen, poate un ghiozdan nou, un stilou, creioane, o riglă și acuarele.
Cu o zi, două înainte de marea deschidere, era momentul florilor și bucuria florăreselor, care, bănuiesc eu, le închinau în sinea lor ode doamnelor învățătoare. Buchete care mai de care mai frumos legate, mai pline sau mai goale, în funcție de imaginația florăresei și portofelul părinților, se purtau mândre până acasă și se păstrau cu grijă până luni dimineața. Atunci, odată acesta plasat în brațele doamnei (cu un zâmbet larg pe buze, desigur) și obrajii pupați, kinderul se îmbarca într-o nouă călătorie plină de peripeții, până vara viitoare.

Îmi amintesc și acum fiecare festivitate de deschidere, emoțiile bobocului din clasa I și nerăbdarea de a-mi revedea colegii în anii următori, discursurile directorului, încurajările și poveștile din vacanță spuse în șoaptă, pentru că nu mai suportau amânare. Și îmi amintesc și buchetul de trandafiri roșii oferit doamnei într-una dintre toamne, emoția și golul din stomac când i l-am întins, zâmbetul ei cald și mâna blândă pe obrazul meu, aceeași mână care în cursul anului trecut îmi articulase și mie o riglă peste palma micuță. Îi ofeream însă cu drag cele mai frumoase flori pe care le ținusem vreodată în mână și îi mulțumeam în sinea mea pentru tot ceea ce mă învăța, uneori fără măcar ca eu să-mi dau seama. Mă simțeam mândră și recunoscătoare pentru că era învățătoarea mea, pentru că avea atâta încredere în mine, deși eram  doar un copil, pentru că mă motiva să fiu mai bună și pentru că ținea cont de părerile mele atunci când contextul o cerea și o permitea. I le-am oferit cu o bucurie sinceră, de copil, și tresar și acum când, la mijlocul lui septembrie, îi văd pe micuți îndreptându-se spre școală cu un pic de părere de rău, dar cu emoții mari cât buchetul din brațele lor.

cos cu trandafiri rosii si albiAcum, scormonind printre amintiri, mă gândesc dacă dascălii știu oare cam ce spațiu pot ocupa în inima unui copil și cât de dragi le pot fi, dacă realizează cât de important e exemplul pe care îl oferă și cum unele lucruri rămân fixate în memoria adultului de peste ani. După doisprezece ani de când toamna nu-mi mai aduce o întâlnire cu doamna învățătoare, aș vrea să știu că știe lucrurile astea și mi-aș dori să-i mai spun o dată un mare mulțumesc. Un buchet de trandafiri roz ar putea fi o alegere bună pentru a-mi exprima recunoștința, dar, cunoscând-o, îmi dau seama că poate mai potrivit ar fi un coș cu trandafiri albi și roșii, atent aranjat și care, pe lângă efectul vizual deosebit, ar sublinia în mod clar respectul și prețuirea pe care i le port.
Astfel de coșuri cu trandafiri aș putea găsi într-o grămadă de locuri, dar cum de la începutul anilor 2000 până acum lucrurile au evoluat atât de mult, o comandă online ar fi cea mai bună variantă. Aș câștiga timp și aș putea plăti fără nicio problemă cu cardul, iar dacă doamna ar sta în București, aș adăuga o felicitare și aș putea-o surprinde trimițându-i curierul la ușă.

Și totuși, poate-i tot răul spre bine.  Poate că e chiar mai bine să primesc eu comanda într-o vineri, să mă urc în mașină și să merg spre Târgoviște, direct la ușa doamnei. Să mă mai pupe o dată pe amândoi obrajii și să-i spun cu voce tare: mulțumesc!

Articol scris din suflet pentru doamna învățătoare, cu ocazia SuperBlog 2015 – proba 18