Femeie la volan – sau cum am rămas fără baterie

Prima dată când s-a întâmplat a fost un pic amuzant.Stăteam liniștită și-mi așteptam mama în parcarea spitalului de acasă, ascultând radio și citind o cărticică. Era soare și frumos afară, un pic cam liniște, că nicio ambulanță nu părea să aibă ceva de zis în după-amiaza aia și mai nimeni nu se perinda printre mașini. S-a învârtit un tip de vreo patru ori până să se decidă unde să parcheze, în rest calm și pace, nu mă deranja nimic. Peste niște minute buuuune, realizez că am lăsat luminile pornite. Asjhgijdgdiuhgf, la naiba! Le sting și opresc și radioul (fată prevăzătoare, ce să mai), după care îmi reiau fără nicio grijă lectura.

Nu mai trece foarte mult timp și mi se întoarce pasagerul, dar cică să-i dau cinci minute, să dea un telefon mic că ”doar știi că pe drum nu mă mai pot concentra”.
Lămurire: mama conduce. Nu contează că nu e ea la volan și că nu are permis, ea conduce. Ea se  uită la semne, la pietonii de la un kilometru depărtare, la semaforul care se va face roșu în curând, la curbe, la gropi, la celelalte mașini, ea țipă când nu te oprești din mersul tău pe drumul cu prioritate ca să-l lași să iasă de pe o străduță îngustă pe tipul care are în față ditamai semnul de stop, ea pune frâne de te-apucă și teama că o să-i iasă piciorul prin podea la un moment dat, ea se panichează când claxonează cineva, oricine, pe oricine altcineva, e imposibil, sigur ne-a claxonat pe noi, ce-ai făcut?Ea conduce. E un deliciu, vă zic.

Bun, și în timpul ăsta, un domn încerca de zor să-și pornească mașina. Eu, în bunătatea mea nemăsurată, încep să-i plâng de milă în sinea mea: vai, săracul, nu-i mai pornește, offf, cine să-l ajute, că nu-i nici țipenie pe aici. Din fericire însă, a treia oară a fost cu noroc, s-a căznit un pic, a gâfâit, a pornit și duși au fost. Își termină și copilotul meu conversația și dau să pornesc. Hrrr, hrrrr, hrrrr. Nimic. ”Ce naiba?!” Încă o dată. Același zgomot, aceeași încăpățânare, de data asta cu niște lumini pe bord care făceau ca-n club. Ei hai, așa-n amiaza mare? Am făcut și eu a treia încercare, dar n-a fost să fie.

-Auzi, mami, se întâmplă să ai la tine cumva o baterie auto?
-???
-Asta mică nu mai pornește, cică n-are energie și pace.
-Glumești, nu?Și ce facem?!!!

În timp ce mama se panica pe acolo și se gândea cum să o abandoneze pe Aimee (da, are nume și are un nume chiar sexy, să n-aud comentarii), după ce am primit o vorbă bună din partea unui domn care se întorcea de la dializă și asta era tot ce ne putea oferi, pun mâna pe telefon, rog pe omul potrivit din familia extinsă să mă ajute cumva, închid și-l aștept să vină cu cablurile și cu o lecție scurtă de mecanică, electrică și alte științe de astea de se găsesc bine-mersi sub capota mașinii. M-a rezolvat, am râs și mi-am văzut de treabă. Am refuzat însă să cred că a fost doar din cauza luminilor mele aprinse și a radioului pornit. Sigur era ceva la mijloc aici.

Eh, vremea a trecut, a venit toamna, s-a și terminat și-n prag de decembrie zic să dau o fugă până acasă, să scap de aglomerația din București. Vineri dimineața mă duc ca o panseluță să o verific pe domnișoara, să mă asigur că totul e în regulă, că puteam pleca seara liniștite. Începuse să fulguiască, era frig și-am reușit cu greu să deschid ușile apăsând butonul de pe cheie. Am intrat, am pus contactul și apoi… știți zâmbetul ăla amar? Și eu. Nu, n-a vrut să pornească. Ba mai mult, când am decis să abandonez misiunea și să mă duc la serviciu, m-am văzut nevoită să încui mecanic cu cheia, că altă șansă nu mai era. Când m-am întors de la birou, am mai făcut o încercare, deși eram suficient de realistă încât să nu cred că a venit vreun spiriduș să toarne curent în acumulatorul auto, după care am urcat la căldură și am început să dau mesaje. Și să primesc.

”Știi, eu am un prieten care ți-ar da curent, dar nu are cabluri, vrei să vorbim cu el?” – nu, mersi, n-am cabluri, nu mă duc să cumpăr și nici nu m-aș băga, nu știu cât se pricepe și nici eu nu-s vreo instruită în domeniul ăsta. Clar nu e o idee bună, dar mersi.

”Dar sună și tu să vină cineva să ți-o ridice și să ți-o ducă la service.” – pe bune? Și să fie gata cam când, săptămâna viitoare, luna asta, până la finalul anului? Îmi trebuie mâine dimineață mașina, vreau să ajung acasă, plus că sincer chiar am altceva de făcut cu toți banii ăia. Nu, mersi.

”Dar unde vrei să pleci la ora asta? Ia stai acasă. Băi, glumesc, eu n-am cum să te ajut, din păcate. Ia-o și tu în casă și încălzește-o.” – hahahahahaha, lasă-mă un minut, te rog, să termin de râs. Gata. Nu, stai, nu e gata. Hahahaha. Ce să fac? Ce te face să crezi că știu să scot bateria? Sau că aș vrea să car 15 kile așa până în casă și să… ce? Să pun o pătură pe ea? Și mâine să ce? Hai, vezi-ți de treabă! Distrează-te, că e vineri seara și nu mai face mișto de oameni. Mă descurc eu, mersi.

Și m-am descurcat, I slept on it, cum ar zice englezul și am realizat că fix la doi metri de locul unde am parcată mașina stă un taximetrist. Am ieșit de dimineață  din casă și am stat până a ieșit din curte. Stalker big time. Nu, nu exagerez, din fericire a ieșit super rapid, i s-a făcut milă de mine și în câteva minute mi-a făcut rost de cabluri, mi-a oprit un tip simpatic care trecea pe acolo și mi-a rezolvat problema. Nimeni n-a fost iritat că am blocat traficul cinci minute, ba chiar unul dintre domni m-ar fi cadorisit și cu o pisică. Am plecat de acolo glonț la Târgoviște, oprind cu emoții o singură dată pe drum, ca să alimentez, că nenorocitul ăla de beculeț clipocea în ultimul hal. Când am ajuns, m-am dus direct să scap de bateria veche, care mai avea o capacitate de pornire insignifiantă, din spusele celor de acolo, și am înlocuit-o cu o baterie auto Rombat.

Long story short, am scăpat cu bine și de data asta. Și totuși, n-ar fi fost mai bine dacă știam eu în vinerea aia de acum un an de băieții de la BateriiAuto.net? Ajungeam la birou, aruncam un ochi pe site, găseam acolo toate bateriile, mă informam, îi sunam și stabileam când și cum să vină să mă ajute. Se ocupau ei și să mă scape de cealaltă, aia obosită, rezolvau și cu garanția și mă lipseam de atâta bătaie de cap, iar seara eram acasă și beam ceai cald cu mama. Sigur că era mai bine, dar dacă nu mi-a dat prin cap să fac research? De acum știu, să știți și voi!🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 17

One thought on “Femeie la volan – sau cum am rămas fără baterie

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 17. Punem lumea în mișcare. În fiecare zi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s