Un buchet de amintiri

În copilărie, toamna era un moment îndepărtat, abia zărindu-se undeva după o vară plină de jocuri și vânătăi în genunchi, teme de vacanță făcute în grabă, cu gândul la partida de Macao ratată și seri de pititea pe întuneric, încheiate cu părere de rău la chemările insistente ale părinților sau bunicilor. Septembrie aducea cu ea – pe lângă noi culori și un aer mult mai respirabil, pe lângă miros de struguri și plimbări în căruță, pe grămada de porumb proaspăt cules – întoarcerea la școală și înlocuirea după-amiezelor în care număram banii de la Monopoly, cu cele în care număram problemele de matematică rămase din tema pentru a doua zi.

Primele două săptămâni din septembrie se trăiau deseori cel mai intens, trăgeam de timp, mai ceream o oră, o jumătate sau măcar zece minute, propuneam compromisuri și ne luam angajamente pe care, probabil, nu le puteam duce la capăt, doar ca să mai prindem încă un joc. În aceleași două săptămâni, începeau și planurile de școală și plimbările prin magazine după uniformă nouă, trening și adidași, câteva caiete, bloc de desen, poate un ghiozdan nou, un stilou, creioane, o riglă și acuarele.
Cu o zi, două înainte de marea deschidere, era momentul florilor și bucuria florăreselor, care, bănuiesc eu, le închinau în sinea lor ode doamnelor învățătoare. Buchete care mai de care mai frumos legate, mai pline sau mai goale, în funcție de imaginația florăresei și portofelul părinților, se purtau mândre până acasă și se păstrau cu grijă până luni dimineața. Atunci, odată acesta plasat în brațele doamnei (cu un zâmbet larg pe buze, desigur) și obrajii pupați, kinderul se îmbarca într-o nouă călătorie plină de peripeții, până vara viitoare.

Îmi amintesc și acum fiecare festivitate de deschidere, emoțiile bobocului din clasa I și nerăbdarea de a-mi revedea colegii în anii următori, discursurile directorului, încurajările și poveștile din vacanță spuse în șoaptă, pentru că nu mai suportau amânare. Și îmi amintesc și buchetul de trandafiri roșii oferit doamnei într-una dintre toamne, emoția și golul din stomac când i l-am întins, zâmbetul ei cald și mâna blândă pe obrazul meu, aceeași mână care în cursul anului trecut îmi articulase și mie o riglă peste palma micuță. Îi ofeream însă cu drag cele mai frumoase flori pe care le ținusem vreodată în mână și îi mulțumeam în sinea mea pentru tot ceea ce mă învăța, uneori fără măcar ca eu să-mi dau seama. Mă simțeam mândră și recunoscătoare pentru că era învățătoarea mea, pentru că avea atâta încredere în mine, deși eram  doar un copil, pentru că mă motiva să fiu mai bună și pentru că ținea cont de părerile mele atunci când contextul o cerea și o permitea. I le-am oferit cu o bucurie sinceră, de copil, și tresar și acum când, la mijlocul lui septembrie, îi văd pe micuți îndreptându-se spre școală cu un pic de părere de rău, dar cu emoții mari cât buchetul din brațele lor.

cos cu trandafiri rosii si albiAcum, scormonind printre amintiri, mă gândesc dacă dascălii știu oare cam ce spațiu pot ocupa în inima unui copil și cât de dragi le pot fi, dacă realizează cât de important e exemplul pe care îl oferă și cum unele lucruri rămân fixate în memoria adultului de peste ani. După doisprezece ani de când toamna nu-mi mai aduce o întâlnire cu doamna învățătoare, aș vrea să știu că știe lucrurile astea și mi-aș dori să-i mai spun o dată un mare mulțumesc. Un buchet de trandafiri roz ar putea fi o alegere bună pentru a-mi exprima recunoștința, dar, cunoscând-o, îmi dau seama că poate mai potrivit ar fi un coș cu trandafiri albi și roșii, atent aranjat și care, pe lângă efectul vizual deosebit, ar sublinia în mod clar respectul și prețuirea pe care i le port.
Astfel de coșuri cu trandafiri aș putea găsi într-o grămadă de locuri, dar cum de la începutul anilor 2000 până acum lucrurile au evoluat atât de mult, o comandă online ar fi cea mai bună variantă. Aș câștiga timp și aș putea plăti fără nicio problemă cu cardul, iar dacă doamna ar sta în București, aș adăuga o felicitare și aș putea-o surprinde trimițându-i curierul la ușă.

Și totuși, poate-i tot răul spre bine.  Poate că e chiar mai bine să primesc eu comanda într-o vineri, să mă urc în mașină și să merg spre Târgoviște, direct la ușa doamnei. Să mă mai pupe o dată pe amândoi obrajii și să-i spun cu voce tare: mulțumesc!

Articol scris din suflet pentru doamna învățătoare, cu ocazia SuperBlog 2015 – proba 18

One thought on “Un buchet de amintiri

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 18. Zâmbete la buchet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s