The skin I live in

Nu, nu este un articol despre filmul cu Antonio Banderas, pe care, de altfel, îl recomand cu căldură. E un articol mult mai personal de atât. De când mă știu am fost descrisă ca fiind o persoană cu piele sensibilă, iar lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult pe parcurs. Sunt albă și soarele stă cu ochii pe mine de fiecare dată când are ocazia, iar la fiecare fir de praf care se așază unde nu trebuie sau la niște abur care iese din oala cu mâncare de pe aragaz pot să reacționez destul de urâțel. Dacă mai adaug la asta și faptul că am 23 de ani și mă lupt uneori cu câte un coș mai ceva ca o puștoaică de 13 ani, n-ar fi deplasat să spun că eu și pielea mea avem o relație complicată. Totuși, am trecut prin atâtea împreună, că n-am cum să o reneg. Asta e, una am, o iubesc și fac ce pot pentru ea.

Când eram mică, o auzeam pe mama non-stop spunând că am pielea sensibilă. Nu prea știam atunci ce înseamnă, dar am început să aflu pe vremea când mai treceam din când în când pe la ambulatorul de dermatologie, ca să vedem ce e cu petele alea mici și albicioase de pe fața mea. Nu-mi amintesc ce au fost, dar știu că au trecut cu Santaderm, un unguent pe care-l aplicam cu sfințenie și al cărui nume mi-a dat ceva bătăi de cap pe atunci. Pe urmă, am mai înțeles eu ce înseamnă piele sensibilă când în loc să mă bronzez și eu frumos ca alte persoane, mă înroșeam ca racul și nu mai puteam dormi în nicio poziție fără să mă dau cu o sticlă de iaurt pe corp. Să mai zică gurile rele că nu folosim noi, generația nouă, produse de tradiție.

Mai târziu, când pubertatea a lovit fără milă în multe dintre fetele de vârsta mea, tenul meu părea că și-a propus să le facă pe toate să mă urască. Era curat și rar se întâmpla să-mi apară vreun coș rătăcit, pe care îl uscam rapid cu puțin suc de lămâie și în două-trei zile totul revenea la normal. În ceea ce privește restul, că doar pielea e cel mai mare organ al corpului uman, lucrurile au fost cu dus și întors. Da, preadolescența nu mi-a adus coșuri, dar de câteva vergeturi n-am scăpat nici eu, nu poți să le ai pe toate, dar cu o hidratare corespunzătoare, un adaos de colagen și participarea specială a timpului, am trecut și peste astea.
Pe de o parte, e drept că având o moștenire genetică bună, n-am pățit niciodată să mă irit prea tare de la epilat sau să mă lupt cu grămada de fire crescute sub piele; pe de altă parte însă, îmi monitorizez mereu alunițele, că puține nu-s, și am în plan un screening complet cât de curând. Cancerul de piele nu e tocmai în planul meu în viitorul apropiat și, din fericire, e unul dintre acelea pe care le poți vedea, dacă e să fie, de ce să treci cu vederea niște chestii simpluțe? Din același motiv, am grijă să folosesc mereu protecție solară în sezoanele calde, mai ales de când am văzut filmulețul ăsta, care ne arată cum ne vede soarele. Și da, dacă acum folosesc un balsam de buze cu uleiuri naturale, foarte hidratant, vara am grijă să pun în geantă unul cu SPF, pentru că și buzele au nevoie de super multă atenție, mai ales dacă-s ca ale mele, de se crapă la prima adiere de vânt,

La un moment dat, am citit eu undeva că ar fi bine să nu pui pe piele ce nu ai băga în gură. Eh, e greu de spus că aș putea respecta treaba asta, dar de aici am plecat atunci când am hotărât că probabil cel mai bun scrub pentru corpul meu este cel făcut din cafea. La cât de mult îmi place mie cafeaua, ar fi imposibil să nu se bucure de ea și pielea mea și putem vorbi și de un raport calitate-preț extrem de satisfăcător. Așa că da, din când în când la mine miroase a cafea și în baie, nu doar în bucătărie. Și bineînțeles că nici acum, după vreo câțiva ani buni, nu mă despart de crema de mâini cu glicerină de la Farmec. O țin pe noptieră seara, o pun în geantă dimineața și o scot pe birou la serviciu, apoi o iau acasă și repet procedeul; fără ea mâinile melear deveni în doi timpi și trei mișcări aspre ca mama vitregă din povestea Albei-ca-Zăpada.

Una peste alta, sigur că tenul rămâne totuși prioritatea zero. Când, acum vreun an și jumătate, ceea ce am crezut că e un fir crescut sub piele s-a transformat într-un mic monstruleț pe coapsa mea stângă, a mai fost cum a mai fost. Când însă aceeași odioasă bacterie mi-a făcut o surpriză și pe zona de sub ochiul stâng, de am ajuns la microchirurgie în Floreasca, lucrurile au devenit mai serioase. Am avut noroc de doi oameni minunați (cu mâini de aur), răbdare de fier și un gel cicatrizant scump, dar bun. E de înțeles acum de ce, deși am zile când fața mea seamănă cu a unei adolescente, mă calmez rapid gândindu-mă la faptul că am avut probleme mai serioase decât un coș care trece în câteva zile. Mai arunc un ochi în stânga, în dreapta, mai încerc o mască handmade sau îmi las pielea să respire un pic, fără să folosesc fond de ten, în timp ce mai cer un sfat la specialiștii Gerovital. Așa am ajuns la concluzia că următoarea mea achiziție marca Farmec (după minunatul balsam de păr pentru volum), o să fie crema antiacneică din prima lor linie de dermatocosmetice. Între noi fie vorba, linia asta cuprinde și niște produse pentru păr care îmi fac tare cu ochiul, dar am să iau lucrurile pe rând, grăbindu-mă încet. Momentan sunt într-o perioadă în care încerc să-mi bag bine în cap asta: beautiful skin begins with exceptional skin care🙂

Artiol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 19 

One thought on “The skin I live in

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 19. Când pielea ta e sănătoasă și frumoasă, ești fericit(ă) și tu!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s