Amintiri în loc de bilanț

Îmi amintesc și acum ultimul sfârșit al lumii. În vinerea aia de dinaintea Crăciunului lui 2012, îmi făcusem bagajele și mă grăbeam să ajung acasă, la Târgoviște, să dorm, să mănânc sarmale și cozonac, să beau vin fiert și să-mi fac proiectul la econometrie. După ce am cântat în voie în timp ce-mi strângeam lucrurile, pentru că toate colegele mele de cameră plecaseră deja, după ce mi-am îndesat în troller toate nimicurile, mai ales pe alea care nu-mi foloseau defel, am pus mâna pe telefon să-mi comand un taxi. Aveam un bagaj prea mare și mă și grăbeam să prind ultimul autocar spre casă. Și-am început să sun. La unul, la două, la trei, la cin’șpe numere de telefon. Și-am sunat.

Habar n-aveau mayașii la vremea lor cam cât de tare urma să-i înjur eu pe 21.12.2012. Am plâns de nervi în seara aia, pentru că, bănuiesc că e evident, nu am găsit un taxi în timp util și m-am văzut nevoită să-mi dau jos eșarfa și cizmele, să-mi caut ceva de îmbrăcat în dezastrul lăsat în dulap și să-mi sun mama ca să-i spun că eu îmi voi petrece sfârșitul lumii singură, în camera mea de cămin din apropierea Căii Victoriei. La o adică, aș fi putut chiar să ies la o plimbare pe bulevard, să nu zic că n-am făcut ceva special în ultima seară din viața omenirii.

Probabil că motivul pentru care n-am ieșit a fost temperatura de afară, că de Crăciunul ăla nu-mi amintesc să fi fost primăvară, ca anul ăsta*, sau poate pur și simplu nu voiam să-mi cadă ceva în cap și să mor fără să prind efectiv apocalipsa. Am zis, deci, pas plimbării și m-am așezat confortabil în pat, am rupt o foaie din agenda mea cu copertă verde și mi-am făcut o listă lunguță cu lucruri de bifat în 2013. Erau acolo oameni de văzut, muzică de ascultat, cărți de citit, dulciuri de nemâncat și kilograme de pierdut. La nici o lună după un eveniment fulgerător, care mă învățase niște lucruri elementare și schimbase niște mecanisme la mine, eu tot mă trezeam făcând liste și planuri. Pentru anul care urma să nu mai vină, da?

new year wish

Pe lângă oamenii pe care i-am văzut, muzica pe care am ascultat-o și cărțile pe care am reușit, cât de cât, să le citesc, au mai fost și dulciurile pe care le-am mâncat și kilogramele pe care nu cred că le-am pierdut. Sau cel puțin nu atunci. Iar dacă mă uit acum în sertar după foaia aia, o să văd că pe ea mai erau trei dorințe tare serioase legate de viața mea profesională de atunci: să iau minim 7 la examenul de econometrie, să trec la modelare și să-mi aleg o temă mișto de licență. Pot să spun acum, la trei ani distanță, că le-am bifat lejer pe toate trei. In your face, mayans!

Anul ăsta nu fac nici bilanț, nici listă pentru 2016. Sau cel puțin nu acum, nu zilele astea, nu pe foaie. 2015 n-a fost un an fabulos sau oribil, n-a fost incredibil și n-a fost monoton. Pentru 2015 nu am un adjectiv, cred că cel mai bun titlu pentru el ar fi cel de an-tampon. A fost un an de trecere, un an în care am aflat multe, foarte multe lucruri despre mine, ocazie cu care am realizat că încă știu prea puține, un an în care, înainte de orice, m-am căutat. Iar în căutarea asta am găsit, până acum, pe ultima sută de metri, și alți oameni, ceea ce nu poate fi decât minunat.
Sunt puține feluri în care 2015 ar fi putut începe mai rău decât a făcut-o, dar a fost un an bun, un an care, fără să fie spectaculos, a fost ceea ce îmi trebuia. Că se pare c-așa se întâmplă în viață.

Și e posibil să nu fi fost suficiente ore în 2015, să mai am nevoie și de un pic din 2016 ca să mai fac puțină ordine, să-mi mai pun niște întrebări, să mai încerc să-mi dau niște răspunsuri. Și abia atunci o să-mi scriu, poate, și pe foaie lista de locuri de văzut, cărți de citit, muzică de ascultat, lucruri de învățat și oameni de cunoscut. Să vină, deci!

*Adică așa:

peisaj primavara

Driving home for Christmas, 2015

Advertisements

La Literary Death Match poemele se citesc de pe corp

La începutul lunii decembrie am fost la un eveniment tare fain în ultima zi a Festivalului Internațional de Literatură București, eveniment despre care îmi tot propun să scriu încă de pe atunci, dar am lăsat să treacă zi după zi, până când s-a și prăfuit draftul. L-am scos acum și l-am aranjat puțin, pentru că ar fi păcat să nu afle mai multă lume cum a fost la primul Literary Death Match din România.
Recunosc că atunci când am citit pe Facebook despre eveniment mi-a atras atenția mai întâi numele unuia dintre poeții care au participat la concurs și abia apoi concursul în sine, dar odată ce am aflat cu ce se mănâncă, spun sincer că mă mai duc dacă se mai face, chiar abia aștept.

Pe Răzvan Țupa, unul dintre cei patru participanți și ocupantul locului II, l-am cunoscut prima dată dintr-un filmuleț pe Youtube, în anul I de facultate, când unei bune prietene i s-a părut mai interesant să mă învețe să citesc poezie contemporană decât să lucrăm la un proiect despre Macedonia și Grecia. De atunci l-am mai ascultat și i-am mai citit versurile, iar când i-am văzut numele pe afișul de la FILB, am zis că sigur e ceva interesant și ar fi frumos să mergem să vedem. Și-așa am ajuns pe 4 decembrie să ne relaxăm la Muzeul Țăranului Român, ascultând poezie și râzând din tot sufletul.

Ce este de fapt Literary Death Match?

”Dacă scopul acestei seri a fost să creeze o atmosferă relaxantă și nebună, în care să poți să te bucuri de literatură bună, atunci Literary Death Match este un succes uriaș.” (Huffington Post)

Literary Death Match e un proiect inițiat de Adrian Todd Zuniga, care își propune să promoveze literatura într-un mod inedit și să transforme o simplă lectură într-un spectacol. E un show gândit sub forma unui ”meci de box”, chiar și scena arată ca un ring, iar concurenții sunt patru autori care își citesc creațiile proprii, urmând să fie evaluați de un juriu. Cei doi finaliști se duelează apoi într-un meci spumos, care nu mai ține de literatură, ci detensionează și amuză, în contrast cu primele două runde. Despre ce și cum este LDM, pe unde se întâmplă și unde se va mai întâmpla, puteți citi mai multe aici.

Cum a fost la primul Literary Death Match din București?

Fain de tot. razvan tupaCei patru concurenți, Tara Skurtu, Svetlana Cârstean, Răzvan Țupa și Mugur Grosu, și-au citit creațiile cum au știut mai frumos și au fost jurizați de Luiza Vasiliu – jurnalist cultural, Bogdan-Alexandru Stănescu – poet, critic literar și președinte FILB – și Andrei Gheorghe, cunoscutul om de radio și televiziune. În prima rundă, dacă Tara și-a turnat apă în cap, Mugur a citit cu o mască pe față, iar Svetlana m-a făcut să mă simt pe alocuri ca și când m-ar fi trimis în colțul meu să mă gândesc la ceva foarte serios, Răzvan a ales să-și arunce foile și să ne citească de pe trup. Da, avea versurile scrise pe corp și, dincolo de show, pe mine una m-a făcut să mă gândesc instant și la versurile unui alt domn poet, Iv cel Naiv, care zicea așa: “vezi că ți-am scris pe corp un poem/ cu privirea, pe sub rochia crem.”

Locul I a fost disputat intens de Tara și Răzvan, care au luat parte la un spelling contest, probabil ușor tensionat pentru ei, amuzant cu siguranță pentru toată lumea. În final, coroana a mers la Tara, iar nota 10 la toți organizatorii evenimentului. A fost poezie, au fost oameni faini, atmosferă minunată și mă mai duc cu prima ocazie.

razvan tupa tara skurtu

Cam așa a arătat, deci, ultima seară de FILB de anul ăsta și mă bucur taaare mult că nu am ratat-o, chiar mi-ar fi părut tare rău. Mă mai bucur și că am descoperit, cu ocazia asta, că-mi place ce și cum scrie Tara Skurtu și sper să mai auzim de ea, ceea ce nu e greu să se întâmple, dat fiind că urmează ca Radu Vancu să-i traducă volumul de debut, volum în care se regăsește, sper, și Morning Love Poem, din care mi-am notat eu în grabă în minte versul ăsta: ”It’s hard to say I need you enough”.

It’s hard to say I need you enough.

Today I did. Walked into your morning
shower fully clothed. All the moments

we stop ourselves just because we might
feel embarrassed or impractical, or get wet.

Foto: Facebook

2Cellos la Sala Palatului – sau cum să dansezi la un concert de violoncel

Anul ăsta mi-am făcut cel mai fain cadou de Moș Nicolae, e clar. Pe băieții de la 2Cellos îi știam de ceva timp, iar când o prietenă m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg pe 6 decembrie la concertul lor de la Sala Palatului, am aruncat un ochi în calendar, unul în cont și am zis da, sigur o să fie fain. Și-a fost atât de fain că mi s-a părut că a trecut imediat și că mai vreau și mai voiam și-a doua zi de dimineață, când mă întreba lumea la birou de ce par așa high.

Păi cum să nu fii high când pentru mai bine de o oră jumate asculți cu gura căscată doi oameni care fac din instrumentul ăla clasic pe care tu îl știi din școala primară, când l-a adus o colegă la cor (don’t ask), o poartă spre tine însăți? Pentru că la concertul 2Cellos n-a fost doar despre muzică și joc de lumini, despre muzica clasică îmbinată cu popul și rockul sau despre o sală plină (da, biletele au fost epuizate) care dansa și cânta aplaudând la un concert de violoncel. A fost și despre asta, e adevărat, pentru că băieții au început pe muzică clasică, pentru a trece apoi la Coldplay, Sting sau U2 și pentru a ne face să aplaudăm și să ne ridicăm în picioare odată ce din mâinile lor minunate se auzeau parcă Michael Jackson, The Prodigy, The Rolling Stones, Nirvana sau AC/DC. Da, niște mii de oameni s-au ridicat în picioare, au bătut din palme, au sărit și au dat din cap duminică seara în Sala Palatului, la concertul rock al celor de la 2Cellos.

Dar, cum ziceam, n-a fost doar despre asta duminică. Și n-a fost nici despre cum m-am dus eu cu ideea că vreau să-l iau acasă pe Stjepan Hauser (nu l-am luat, dar încă vreau, ceea ce cred că vrea și jumătate din publicul de acolo), n-a fost despre cum au împărțit ei arcușurile rupte norocoșilor din primele rânduri și nici despre cum Luka Šulić aduce gramul ăla de timiditate și calm, ca să contrabalanseze donjuanismele și aroganța lui Stjepan. Și n-a fost nici despre toboșarul lor fain, Dusan Kranjc, care face ca piesele rock să sune așa cum sună.

A fost despre toate astea, dar a fost și despre o discuție pe care am purtat-o eu în liniște cu mine însămi în timp ce în sală cânta Kurt Cobain, here we are now, entertain us. O discuție despre muzică și zbucium interior, despre căutări și regăsiri, despre  ce, de ce și cum, despre pasiune și, mai ales, un strop de nebunie. Și dacă aș vrea ca băieții de la 2 Cellos să știe ceva, nu e faptul că sunt niște muzicieni foarte faini, că îmi place zâmbetul lui Luka sau că l-aș lua acasă pe Stjepan și că l-am visat, așa cum ne-a rugat. Aș vrea să știe că ei și violoncelele lor alb-negru m-au făcut nu doar să vibrez și să aplaud până m-au usturat palmele, ci mi-au amintit niște lucruri pentru care aveam nevoie de reminder și altele pe care nu le-am uitat, dar a căror importanță o las să pălească uneori, precum și că mi-au pus niște întrebări, unele mai mici, altele mai mari, dar toate extrem de utile. Îmi caut răspunsurile.

A fost ca și când ei doi mi-au organizat o întâlnire intimă cu mine însămi, într-un loc extrem de aglomerat, dar cu cea mai bună coloană sonoră. Mi-a plăcut, mai vreau și o să le zic să-mi organizeze și anul viitor.

P.S. Puteți să găsiți aici o recenzie a concertului, iar aici mai multe poze.

luka sulic 2cellos

Luka Šulić

stjepan hauser 2cellos

Stjepan Hauser

 

 

 

Douglas România îi ajută pe alții să ajute

Am intrat pe ultima sută de metri a anului și deja se întrezăresc bilanțuri pe 2015 și planurile pentru 2016. Ne notăm ce cărți am citit, câte filme am văzut, în câte locuri ne-am plimbat, ce milestones am trecut cu brio, câți oameni frumoși am cunoscut, ce frici ne-am învins și câte experiențe am acumulat, pe de o parte. Pe de altă parte, ne scriem cu bullet points ce visăm să ne aducă anul care vine, ce vrem să învățăm, când, cum și cât, ce ne dorim să (nu) uităm, cât să iertăm și cui să-i cerem iertare, pe cine să întrebăm ”Ce mai faci?” după o perioadă lungă și unde să ne întoarcem, încotro să pornim și ce să schimbăm la noi. Una peste alta, dacă printre ciocolată, cozonaci și goana după cadouri, ne mai găsim timp și pentru bilanțuri, n-ar strica să privim un pic mai departe de ușa casei noastre.

Sunt o grămadă de lucruri nu doar serioase, ci și extrem de dureroase, mai ales dacă te pui o secundă în pielea celor direct afectați. Că e vorba de numărul victimelor din Colectiv, de oamenii care și-au pierdut viața din cauza ISIS, de teroarea din Paris și ce urmează după sau de faptul că atacul din San Bernardino a primit în America numărul de ordine 352 când din 2015 se scurseseră abia 336 de zile, toate-s chestiuni mai sensibile decât cele 24 de cărți citite din lista de 25 sau faptul că vrem să mergem la echitație pentru prima dată în anul care vine.

Și mai e ceva. Ceva care se exprimă nu doar în durere, luptă și speranță, lacrimi și dezamăgire, eforturi și încrederea că va fi bine, ci și în cifre. În fiecare an, la nivel mondial se înregistrează aproximativ șapte milioane de cazuri noi de cancer. 7.000.000. Într-o aproximare grosieră, anual, în lume, un om dintr-o mie e diagnosticat cu cancer. Unii supraviețuiesc, alții nu, e o realitate. O realitate mai vizibilă, fiindcă e mai aproape, e aceea că în România riscul de a face cancer până la vârsta de 75 de ani este de 23%, iar din cei aproape 80.000 de oameni diagnosticați cu cancer în fiecare an, foarte mulți nu supraviețuiesc, în special pentru că boala nu este depistată în stadiile incipiente. Tot aici, acasă, aproximativ o mie şase sute de copii au fost diagnosticaţi în ultimii cinci ani. Am putea traduce asta așa: în fiecare săptămână șase copii află că au cancer, iar doi dintre ei mor în primii trei ani de tratament. Poftim statistici!* Parcă nu mai e așa o tragedie că n-am citit toate cărțile și n-am călătorit unde am vrut anul ăsta, nu?

Lăsând deoparte statisticile reci, pe lângă tratamentul dur la care sunt supuși, pacienții, mai ales cei micuți, au nevoie de extrem de mult sprijin psihosocial. Rata de supraviețuire nu e dată doar de operații, radiații și chimioterapie, ci și de iubire, atenție, încurajări și dorința de a trăi, de zâmbetele celor din jur, de contactul susținut cu ”exteriorul” pe perioada spitalizării, de motivația de a merge mai departe și de empatie. Și dacă nu ați văzut ce se întâmplă când Johnny Depp se îmbracă în Jack Sparrow și merge la o secție de oncologie pediatrică, o puteți face acum:

În România, astfel de acțiuni și multe altele, despre care puteți afla aici, se întâmplă prin Asociația Little People, care și-a început activitatea în 1996, iar în prezent oferă un program de suport psihosocial pentru copii și adolescenți din 10 secții oncopediatrice din România și Republica Moldova. 

Sub nicio formă nu îmi propun să minimizez importanța vieților noastre personale, a planurilor de viitor, a oamenilor noștri dragi pierduți poate într-un accident stupid sau plecați peste hotare, a pasiunilor noastre și a tristeților mici sau bucuriilor mărunte. Aș vrea doar să știți că cei de la Douglas România au lansat în rețeaua lor de magazine o campanie de strângere de fonduri pentru Asociația Little People, asta după ce încă din vară montaseră casete pentru donații în magazinele lor. Prin campania ”Beauty of Giving”, care se desfășoară în perioada 23 noiembrie – 20 decembrie, își propun să strângă 35.000 de lei, donând câte 10 lei din vânzarea fiecărei palete de machiaj Like.   

Așadar, dacă și când aveți drum prin magazine, fie că sunteți în căutarea parfumului perfect pentru seara de Revelion sau a cadourilor potrivite pentru cei dragi, fie că vreți doar să vă clătiți ochii, poate dați o fugă până la Douglas. Și dacă vă bate gândul să vă răsfățați cu o trusă de machiaj sau aveți nevoie de un cadou inspirat, amintiți-vă (și spuneți mai departe) că dacă luați o paletă Like, 10 lei vor ajunge la Little People și-i vor ajuta să-i facă și pe alții să zâmbească, să se bucure și să-și scrie liste cu planuri pentru anul care vine.

douglas campanie beauty of giving

*Sursele statisticilor aici și aici.

Cinci lucruri pe care să NU le faci când mergi la teatru

Am început în ultima vreme să merg destul de des la teatru, balet sau alte spectacole și mă bucur să văd că sălile-s de foarte multe ori pline, chiar dacă asta poate să însemne că eu prind loc în spate sau nu mai prind deloc dacă mă hotărăsc pe ultima sută de metri. Chiar zilele trecute am vrut să-mi cumpăr bilet la unica reprezentație a spectacolului ”Apărarea lui Socrate”, adus la TNB de Teatrul Naţional al Greciei de Nord, și, evident, nu am mai găsit. De ce au decis să programeze acest spectacol în Sala Atelier e ceva peste puterile mele de înțelegere, ținând cont că reprezentația are loc, pentru prima dată în istoria teatrului, în greaca antică.

Trecând însă peste această dezamăgire, așa cum ziceam, mă bucur să văd tot mai multă lume în săli și nu-mi rămâne decât să sper că adoptând forma vom reuși să cuprindem, la un moment dat, și fondul. Asta pentru că, s-o spunem p-a dreaptă, mai avem totuși de învățat câte ceva, la nivel de societate, despre mersul la spectacole de genul ăsta, în particular la teatru. În urma observațiilor personale, aș veni cu niște recomandări din categoria ”așa nu”.

1. Nu veni să vezi o piesă despre care nu știi absolut nimic

Nu zic că ar trebui neapărat să citești piesa înainte și eventual să faci și o analiză pe text, dar măcar alea câteva paragrafe disponibile în descrierea de pe site ar trebui parcurse când cumperi biletele sau accepți o invitație. Am văzut oameni care erau complet pe dinafară când au intrat în sală și, deloc surprinzător, au comentat nemulțumiți și au ieșit bosumflați, fără să fi plecat probabil cu mare lucru de acolo și, cel mai important, fără să se simtă bine. Dacă știi că nu-ți plac, de exemplu, tragediile, poate ar fi bine să știi că dacă mergi la Hamlet n-o să te umfle râsul toată piesa. Dacă nu-ți place cocosul, ți-ai cumpăra Bounty? Ți-ai cumpăra dacă n-ai ști cu ce e, dar ce bine că știi, nu?

2. Nu aduce copiii la piese nepotrivite pentru vârsta lor

Nu reușesc să găsesc explicația pentru care, ca părinte, ai face treaba asta. Da, sunt de acord că gusturile se educă încă din copilărie, dar de ce ai aduce niște copii de cinci ani la Richard al III-leaÎn primul rând că se vor plictisi teribil după primele 10 minute și, oricât de cuminți ar fi,  vor începe să vorbească în timp ce oamenii de lângă ei (a se citi eu) vor bate ușor din picior încercând să se concentreze. Și-n al doilea rând, n-or să înțeleagă nimic din piesă, dar vor vedea crimă după crimă și vor întreba la finalul unei scene de sex brutale dacă doamna a adormit. Probabil că o explicație ar fi că ai venit la o piesă despre care nu știi absolut nimic, caz în care vezi punctul 1. E adevărat că nu înțeleg nici de ce se permite accesul copiilor la spectacole ce nu le sunt dedicate, dar asta e un pic altă poveste.

3. Nu râde non-stop dacă nu ești la o comedie

Și chiar și atunci e bună moderația. Sigur, nu contest că există momente amuzante chiar și în tragedii, treaba asta face parte din farmecul spectacolului, dar sunt momente și atât. Dacă mecanismele tale nu funcționează suficient de bine încât să-ți dai seama singur când e cazul să spui stop, uită-te în jur. Îți spune ceva faptul că vecinii s-au oprit din râs acum zece replici? Poți cumva să citești exasperarea pe fața lor? Brusc dau de înțeles că i-ar durea în gât sau își dreg vocea? E semn că ar fi de bun-simț să te oprești din râs. Cu ocazia asta înțelegi și tu ceva din piesă.

4. Nu sta cu nasul în telefonul mobil

Recunosc cu mâna pe inimă că mi se întâmplă uneori să scot telefonul ca să-mi notez vreo replică sau ceva la care se face referire și nu vreau să uit. Dar cât mai răruț și mai pe scurt. Ai plătit biletul ca să stai pe Facebook? Păi nu puteai face asta bine-mersi de acasă, gratis? Și nu doar că ratezi spectacolul, dar îi deranjezi și pe ceilalți. Acum două săptămâni eram la balet, iar domnișoara din fața mea a întârziat după pauză (întârziase și la început, oricum), s-a așezat și cum așteptam eu, în inocența mea, să blocheze telefonul, o văd că se face comodă și începe să verifice în care dintre pozele făcute pe scările Operei a ieșit mai bine. Acum mă gândesc că, în loc să-mi dreg vocea, aș fi putut să o ajut să aleagă pe care să o pună pe Facebook la check-in.

5. Nu te fâțâi pe scaun întruna

Evident că asta nu înseamnă să fii stană de piatră două ore sau cât durează spectacolul, dar nici să nu poți sta locului un minut. Când am fost la N(AUM) m-am chinuit în ultimul hal să o ”prind în cadru” pe Oana Pellea, pentru că doamna din fața mea se muta când la stânga, când la dreapta și-și mai trecea și mâna prin păr din când în când, ca să fie și mai fain. Și nu, n-a fost, nici pentru mine, nici pentru doamna din spatele meu, pe care am auzit-o oftând de vreo două ori din cauza efectului de domino. Pe copii îi admonestăm când nu se potolesc un pic, nici noi, adulții, n-avem stare deloc? 🙂

Și gata, astea fiind spuse, spor la cumpărat bilete și vizionare plăcută!