Orice revenire e, probabil, o iluzie

Am început școala de șoferi cu puțin timp înainte să împlinesc optsprezece ani, deși nu aveam mașină acasă și nici nu se întrezărea vreo astfel de posibilitate prea curând. A fost cu siguranță cel mai bun moment, nu aveam rețineri, nu mi-era teamă, eram încântată și sigură că pot să fac asta. Am făcut-o, am luat permisul din prima încercare, l-am pus în portofel și în următorii trei ani m-am urcat la volan de vreo două-trei ori.
În 2013, când în final a apărut Aimee în viața mea (da, mașina mea e fată și o cheamă Aimee, get over it), m-am trezit că mi-am trecut în cont și responsabilitatea a câteva sute de kilograme de fier și asta doar pentru că am într-un buzunar mic o bucată de plastic roz pe care am semnat mai frumos decât am făcut-o oriunde altundeva.

Sigur, la început a fost mai greu, roțile lui Aimee se mișcau bine și făceau fix ce le spuneam, dar rotițele mele erau ușor ruginite, reflexele nu existau încă iar toate lucrurile trebuia făcute în același timp, desigur. Mi-am amintit însă de mersul pe bicicletă și mi-am permis să extrapolez la mașini, n-aveam cum să fi uitat. Am mers mult pe banda 1 și puțin cu lămâia în geam, am oprit motorul, de câteva ori chiar în rampe, am luat toate gropile, am frânat brusc de prea multe ori, am schimbat vitezele prea devreme sau prea târziu, am visat la momentul în care să intru în depășiri și am încurcat câte puțin traficul. Până când n-am mai făcut-o. Până când am început mai degrabă să simt ce trebuie să fac, decât să gândesc fiecare pas în avans, până când rotițele mele s-au uns nu cu toate, dar cu multe alifii.

Vreau să cred că e la fel cu scrisul. Că, deși n-am mai scos la lumină un text de mai bine de un an, o să fiu capabilă să pedalez din nou cu pletele în vânt în curând. Am scris mult în capul meu în ultimul an. Mi-am notat idei și fraze pe telefon sau pe bucăți de hârtie rupte din agendele de la birou, am citit, am desprins idei care m-au urmărit obsesiv în anumite zile, le-am dezvoltat, am scris texte, le-am șters, le-am modificat și le-am aruncat în folderul ”Am să revin mai târziu”.
Am și simțit mult, am învățat în fiecare zi și mi-am făcut ordine într-o grămadă de gânduri în care abia dacă mă mai găseam pe mine. M-am plimbat, am râs, am adunat o găleată de amintiri și am trecut la a doua, am plâns, am adormit amintindu-mi zile fără griji și un om drag, am plâns și mai mult când m-am trezit și mi-am dat seama că e adevărat, nu mai e deloc și o să-mi ia o viață să mă obișnuiesc cu gândul. Mi-am șters lacrimile, am primit îmbrățișări, am crescut.

Sunt momente când nu știi exact ce o să se întâmple mai departe, încotro te îndrepți și dacă o să te dezumfli ca un balon de săpun, dacă va fi doar un text rătăcit, scăpat din mână într-o duminică târzie de vară sau va fi scânteia de care aveai nevoie pentru pasiunea asta mai veche. Sunt aceleași momente în care știi însă că e bine, că atâta timp cât îți face plăcere, ești fix pe drumul care trebuie, ăla spre tine, oricât de clișeic și puțin profund ar suna. Și că, din fericire, nu mergem decât înainte.