La un dor distanță

E extrem de amuzant să cotrobăi prin ciorne, să mă uit în urmă la frânturile de articole pe care le-am pus pe hârtie acum ceva timp în ideea că o să le continui cândva și or să vadă lumina blogului. Începuturi de recenzii de cărți sau filme, numele unor personaje din seriale de mult uitate care mi-au venit în minte brusc în vreo dimineață, idei de discuții la ora de istorie, replici auzite prin cine știe ce ședințe la birou sau prin vreo piesă de teatru, ori chiar vreun gând profund ce mi-a încolțit în minte când eram în metrou și am simțit nevoia să-l notez și să-l dezvolt la un moment dat.

Toate firimiturile astea sunt cioturi de articole care n-au avut noroc în viață. N-au reușit să se afirme suficient, să-mi mențină interesul viu până când să mă avânt asupra lor și să mă pun pe reflectat. Printre fraze neterminate și cuvinte aruncate telegrafic, care nu reușesc acum decât să-mi mai smulgă un zâmbet, se mai ivesc însă și idei pe care am continuat să le frământ din când în când, la care nu am încetat să mă gândesc niciodată.

Acum câțiva ani am dat peste o poză cu o întrebare simplă. M-am și gândit atunci, Doamne ce subiect de blog, îl păstrez de bun, să îl scot de la naftalină cum scoate magicianul un iepure din joben când i-o veni vremea. Și vremea nu i-a mai venit. Am scris despre mine, despre cafea, despre aspiratoare și frigidere, am scris despre mine, am scris romantic și ironic, am scris încercând să aflu lucruri sau încercând să-mi impun punctul de vedere, am scris iar despre mine. Păi și atunci de ce n-am încercat să răspund la întrebarea asta oare?

move away miss

Dacă ar trebui să te muți la 3000 de mile depărtare, care ar fi lucrul care ți-ar lipsi cel mai mult?

Simt nevoia să menționez din start că am exclus din discuție oamenii. Nu doar că oamenii nu sunt lucruri, dar pur și simplu pentru mine personal discuția asta n-ar mai avea sensș cu siguranță nu mi-ar lipi nimic mai mult decât ar face-o oamenii, de aia prefer să zic că sunt la alt nivel, iar acum mă pot concentra pe următorul. Orice mai puțin oamenii.

Am avut perioade în care mă gândeam că mi-ar lipsi poate agitația din mijlocul Bucureștiului, dar și calmul pe care-l poți găsi într-o pădure la câțiva kilometri de oraș. Alteori mă gândeam că mi-ar lipsi Herăstrăul, lacul Floreasca sau Parcul Tineretului, iar alteori îmi trecea prin cap că eu cafea ca la Origo n-am să mai beau nicăieri.

Cu altă ocazie m-am convins că mi-ar lipsi casa bunicilor, cu curtea  mică și plină de iarbă, cu bolta de viță-de-vie înțesată de struguri negri și cu sunetul păsărilor la 5 dimineața. Și nu de puține ori mi-a trecut prin cap că mi-ar lipsi librăriile din zona Universității, cu albume și cărți din toate domeniile la prețuri perfect accesibile (deși-s conștientă de efectele asupra pieței de carte, e ok), în care nu de puțin ori am intrat pentru 5 minute și am ieșit peste două ore.

În facultate, nu o dată m-am gândit la cum m-aș fi descurcat fără pachetul trimis de mama prin microbuz. Și nu era vorba de șnițelele mamei sau de căpșunile pe care le spăla de acasă și le așeza frumos în caserolă. Nu, nu despre asta era, că mă descurcam și cu gătitul și cu mersul la piață, dar toate mărunțișurile pe care le aveam la Târgoviște au ajuns la căminul meu din strada Moxa pe rând, lent; nu le-am adus în cameră dintr-odată, nu doar ca să nu cadă toate peste noi într-o noapte, ci și pentru că nu știam care și când or să-mi trebuiască și am stat foarte liniștită știind că le pot primi oricând în schimbul unei taxe modice de transport.

Cu toate astea, privind cu mintea de acum îmi dau seama că n-aveam nevoie nici de atâtea lucrușoare, că ne atașăm degeaba de obiecte și că suntem perfect capabili să ne facem bocceluța și să plecăm în lumea mare. Ce mi-ar lipsi de fapt dacă ar fi să plec la 5000 de kilometri de aici? Mi-ar lipsi să aud în jurul meu vorbindu-se limba română. Nu ridicați din sprâncene încercând să mirosiți vreun (fals) patriotism, nu e cazul. Îmi place să vorbesc și să aud limba engleză, ba de multe ori o combin nemilos cu româna, de-mi vine și mie să mă strâmb. Îmi place să învăț alte limbi, să învăț să exprim cât mai multe, să le pot folosi în vacanțe fără să mă stresez că aș cere prostii în magazine. Dar limba română rămâne totuși prima mea iubire. Îmi place să o aud, să o citesc, să o văd cum se combină în fraze lungi și alambicate, doar ca să iasă la liman înainte de punct.  Și tresar, iar un zâmbet îmi apare pe buze de fiecare dată când aud un conațional minunându-se în română pe străduțele înguste din Italia, de exemplu.

Dacă mi-ar lipsi cafeaua la ibric, patul de acasă sau mămăliga făcută în tuci? Poate că da, dar am învățat deja să prefer espresso-ul, iar cu restul aș scoate-o eu la liman. M-ar apuca însă dorul atunci când aș auzi în jur non-stop vorbindu-se în altă limbă. M-aș simți stingheră și străină. Și, sigur, cum zicea Tolstoi, nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, dar obișnuința și nu dorul nu se exclud reciproc.

Ție? Ție ce ți-ar lipsi cel mai mult dacă ai pleca la 5000 de kilometri de casă?

Advertisements

Superscurt pe doi

Acum doi ani, tot în perioada asta, mă înhămam la o activitate destul de solicitantă, ce avea să se întindă pe vreo două luni și avea să culmineze cu un eveniment fain în Berăria H. Mi-am adunat energiile, m-am rugat în fiecare seară la zeul creativității, am scris articole pe fugă, înainte să plec cu fetele să vedem ”The Lobster” în primul rând la CinemaPro, dar am petrecut și ore bune încercând să găsesc cuvintele potrivite pentru altele.

E adevărat că mi-au cam ruginit instalațiile, că deși nu eram vreo expertă nici atunci, măcar aveam mai mult exercițiu. Dar e la fel de adevărat că atunci pe lângă job și viață personală, aveam și facultate și tot am reușit să fiu finalistă și să mai și câștig o probă. La fel cum e foarte adevărat și că în ultimul an am trăit mult, mult mai mult decât am făcut-o în orice alt an de până acum. Am crescut, m-am schimbat, am suferit, m-am maturizat și mai mult (nu, nu-mi vine nici mie să cred că e posibil), dar în același timp am reușit să-mi accesez resurse neștiute de chef de viață și de joacă. Toate astea ar trebui să se constituie într-un avantaj pentru ediția din toamna asta, ediție pentru care am să-mi setez obiective doar în agenda mea personală.

Acestea fiind spuse, să ne ascuțim creioanele, să ne așezăm la linia de start și să așteptăm să curgă probele, una câte una până la Gală. Ah, da, eu mă înscriu la SuperBlog 2017, ediția lungă. Pentru detalii în cifre, istorie, probe, sponsori, premii, pentru testimoniale, regulament și înscrieri, aruncați o privire pe site, poate vă convinge să vă faceți cont. Dacă nu, cu atât mai bine, mai multe premii multă bere la Gală pentru noi.

Over and out.

Basarab Center și zeul inspirației

Când am decis să-mi resuscitez blogul m-am gândit, bineînțeles, că trebuie să-mi fac un to do list, să-mi pun cap la cap un plan, să citesc în continuare mult, să scriu ce-mi vine la gură când sunt în Word, dar să selectez un pic când dau copy-paste în editorul de pe wordpress. M-am mai gândit însă și să mă pun bine cu zeul memoriei, cu cel al creativității și inspirației, cu cel al răbdării și în principiu cu orice zeu ar putea interfera cu actul meu creator. Și pentru că m-am pus bine cu zeul inspirației, mi-a pus mâna-n cap și mi-a zis șoptit: ”fato, lasă un pic cărțile alea și mai pune mâna și citește ce-ai mai scris tu acum ceva timp. Poate unele fragmente chiar merită să vadă lumina blogului acum, când e săracul gol-goluț și aproape orice articol e mai bun decât niciunul dacă vrei să-l readuci la viață.”

Ei bine, datorită zeului inspirației, vedeți, vă rog, în rândurile de mai jos, câteva cugetări profunde puse pe hârtie acum vreo doi ani, când, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc, am plecat la Târgoviște cu autobuzul în loc să-mi iau mașina.

”Vineri după-amiază, pe o căldură care prevestea în mod clar ploile ce aveau să ne aranjeze weekendul, mă îndreptam agale spre autogară, cumva sperând să mai găsesc loc dar, dacă s-ar fi putut, fără să mă grăbesc vreun pic. Nicio problemă, am prins ultimul loc, semn că oi fi făcut totuși și ceva bine în viața asta de nu mă arde karma chiar atât de rău. Eh, și cum mergeam eu așa, târând după mine un bagaj micuț, dar mai greu decât ar fi părut, mă uit în jur de  mașini și mă izbește un nume de magazin-terasă-birt-ceva. Râd cu mine, trec mai departe, îmi ocup locul mai sus amintit, mă fac comodă și încep să meditez. Basarab Center. Și râd iar.

Basarab Center este o… să nu-i zicem bodegă. Este, probabil , jumătate magazin și jumătate terasă, un loc care-și invită mușteriii să-și bea berile Ciucaș sau Newmarkt la una dintre cele câteva măsuțe de afară, feriți sub umbrele de soarele de vară târzie. Recunosc, nu am intrat și nici nu am asta în program , dar pot completa din amintire și imaginație spațiile goale, că nu e prima dată când văd un birt cu nume de fiță. Și mă gândeam că nu e singurul. Cred că a fost o perioadă când la noi a fost ceva sport național să-ți numești magazinul cumva fancy, indiferent că vinzi rochii din mătase naturală sau pâine, ouă și lapte și încă există reminiscențe, pentru că Basarab Center nu e deschisă de prea mult timp.

Știți magazinele alea de cartier, care parcă funcționează dintotdeauna, cu geamurile de la uși ușor crăpate printre grilajele de fier, abțibilduri decolorate lipite strâmb și mânere ruginite? Alea în care atunci când pășești ai senzația că te-ai întors vreo 15 ani în timp, iar mirosul de biscuiți râncezi și marmeladă de caise se combină atât de grețos cu cel de clor sau vreo altă soluție de spălat pe jos, încât nici nu mai știi de ce te-ai dus acolo? Sunt magazinele alea în care, în ziua de azi, nu te lasă sufletul să intri decât în cazuri de maximă urgență, când e 10 noaptea și ai o poftă de aia cruntă să mănânci eugenii vărsate sau când rămâi fără hârtie igienică și nu-i mai pasă nimănui dacă e albă, fină, cu trei straturi și sul pe care îl poți arunca în toaletă.  Ei bine, dar magazinele astea au niște nume (cu excepția celor care nu au nume deloc și se folosesc doar de denumirea  de la Registrul Comerțului a firmei sau a celor care se cheamă simplu Non-Stop) la care nu te poți abține, trebuie cel puțin să zâmbești. Orlando, Minimarket Garibaldi, Mary Lux, Riana sau Medieval Gurmand.

Suntem oameni inventivi și în ultimii ani ne-am dezvoltat și mai mult imaginația. Nu mai există Alimentara, copiii de acum nu au idee ce e aia consignație sau cum arată un aparat TEC, în schimb avem minimarket-uri cât cuprinde, aproape că m-aș aventura să zic că minimarketurile pot concura lejer cu Mega Image-urile. Mai faci un pas, mai dai de un minimarket. Și, desigur, dacă ești cu adevărat norocos, de Basarab Center 🙂

Analysis paralysis

Nu cred că e cine știe ce breaking news faptul că gânditul prea mult poate să favorizeze depresia. Dacă totuși e vreo noutate, spuneți-mi, că imediat pun bandă galbenă aici pe blog și scriu cu majuscule, mai ceva ca la canalele de știri de pe la noi. Sunt o mulțime de studii, unele mai superficiale, altele mai atent realizate, care arată că există în mod clar legături între depresie și ceea ce numim în termeni englezești overthinking. Dar deși avem acces la atâtea surse de informare și suntem conștienți de faptul că ne face mai nefericiți, ne oprim vreodată din gândit? Punem vreodată punct, oprim rotițele la timp și zicem ”gata, suficient pentru azi, mai gândim și mâine?”

Poate că uneori da, dar aș zice mai degrabă că nu. Pentru că noi trebuie să aflăm, să analizăm, să știm, să punem pe hârtie și aia, și aia, și pe cealaltă, iar apoi încă o dată pe prima. Apoi să le schimbăm între ele și să întoarcem foaia la 90 de grade, iar pe urmă să ne mutăm cu scaunul în așa fel încât să o privim din unghiul potrivit, cu un ochi acoperit, ca să avem o imagine cât mai clară. Să vedem cum stau lucrurile, care-s problemele. Ce n-a mers, ce-a lipsit, cum ar zice un tânăr actor și cantautor român.

De aici căutăm soluții. Una, două, șapte. Apoi ne mai gândim la una, de rezervă. Facem vreo trei scenarii, le așezăm separat, pe o foaie mare, A3. Acum știm ce urmează, trebuie să luăm o decizie, să facem ceva, să rezolvăm problema. Oh, but “there’s a difference between knowing the path and walking the path”, iar drăcușorul gânditului atâta așteaptă: să-i arunci chiar și cea mai nevinovată privire. Când crezi că ai pus piciorul pe cărare, te împinge înapoi și țipă la tine: ”neah, neah, neah, error! 90 de grade, 90 de grade, dar vezi că ai întors foaia în sensul acelor de ceasornic, or toată lumea știe că trebuia să o întorci în sens trigonometric! Stai jos și ia-o de la capăt. 4!”

În ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago spunea că ”dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecințele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuși să ne urnim măcar un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim.” În viața de zi cu zi noi îi zicem mai scurt, mai cu rimă, dar și mai fancy: analysis paralysis.
Stăm într-un loc până ne uită Dumnezeu acolo, deși ne dorim mult, mult să ne mutăm măcar și un centimetru, dar teama că am putea alege direcția sau sensul greșite ne paralizează. Ne taie respirația și ne înmoaie genunchii. Ne umple stomacul de goluri și ne leagă mâinile la spate. Și rămânem acolo unde eram, să mai gândim un pic. Și încă un pic. E ok, noi nu putem intra în depresie, că o să o analizăm de n-o să mai știe de ea, se sperie și pleacă.

De trei săptămâni încerc să mă conving să public un articol pe blog. Oare are rost? Oare mai intră cineva pe aici? Că dacă nu intră, ce rost are să vorbesc ca televizorul? Mai bine scriu în continuare în caietele mele, ca până acum. Și cu ce să încep? Că am atâtea lucruri de spus, încât mi-e greu să aleg pe care să-l împărtășesc primul. Și dacă mă reapuc de scris pe blog, cu ce mă ajută? Sau cu ce îi ajută pe alții? Îmi pierd timpul? Stop!

Și uite așa am ajuns ca după trei săptămâni să scriu un articol despre cum am reușit să scriu un articol. Până una, alta măcar am rezolvat problema alegerii subiectului și am ieșit din paralizie. Așa s-ar spune.
In your face, overthinking!
squirrel decision quote