”Eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”

”Nu mai bea atâta apă, că faci broaște-n burtă!” sau ”După ce bei apă, ce-ai mâncat și tu toată ziua? Nimic!”

N-aș putea să îmi amintesc cam de câte ori am auzit replicile astea de la bunica mea. O bună perioadă de timp am tot încercat să-mi închipui cum ar putea trăi broaștele acolo, eram sigură că e strâmt și aglomerat și n-ar avea nici loc, nici chef să-și facă ele căsuța fix la mine în burtă. Așa că ridicam din umeri, scufundam din nou cana albă de tablă în găleată, o puneam la gură și îmi potoleam setea aproape fără să respir.

Pe vremea aia nu știam eu ce e aia hidratare, n-auzisem de regula celor 8 pahare de apă pe zi și nici nu existau sute de bloguri, forumuri și conturi de instagram care să promoveze un stil de viață sănătos.
Pe vremea aia mergeam cu tataie la fântâna de pe uliță și mă aplecam ușor pe marginea ei, încercând să văd ochiul de apă din pământ, în timp ce el învârtea roata și umplea cele două găleți cu apă proaspătă, rece. Uneori îmi băgam buzele mici direct în găleată și-mi închipuiam că beau apă de izvor, de la munte, fiindcă tataie nu prea mă certa dacă făceam prostioare, la fel cum nici nu-mi zicea vreodată să nu mai beau atâta apă. Probabil că el știa mai multe despre broaște și despre preferințele lor în materie de locuințe, fiindcă obișnuia să bea, fără griji, la fel de multă apă ca mine. Când lăsa cana jos, îi vedeam zâmbetul satisfăcut pe față, îmi făcea cu ochiul și scotea un sunet de mulțumire: ”a-haaa, mmm, ce bună e!”

Între timp au mai trecut anii, părul blond mi s-a mai închis la culoare și am uitat complet de broaște. La fântâna de pe uliță n-am mai mers, fiindcă ne-am făcut și noi una în curte, iar la un moment dat am aflat și cum stă treaba cu nevoia de hidratare a organismului. Am văzut-o de-a lungul anilor de multe ori pe mamaie cum se strâmbă când bea apă, de parcă e oțet amestecat cu fiere, și am decretat că dacă unii oameni și-ar dori o pastilă care să-i scutească de grija mâncatului, ei bine, bunica mea ar fi fana numărul 1 a unei pastile care să o scutească de băutul apei.

Mie, pe de altă parte, îmi place în continuare să beau apă, e primul lucru pe care îl fac când mă trezesc, asta după ce mă rog mai întâi să fie o greșeală faptul că deja sună alarma de la telefon, că doar de-abia ce am închis ochii. Dar asta este, desigur, o altă poveste. Beau apă și când mi-e sete, beau apă și când mi-e foame, fiindcă îmi umple stomacul (da, mamaie, șoc și groază, beau apă deși n-am mâncat!) și beau apă și atunci când resimt o senzație continuă de foame, deși ronțăi întruna. Am citit eu la un moment dat că uneori organismul nostru e confuz și mai încurcă borcanele, așa că mai bine îi dăm un pahar cu apă, iar el va fi fericit, pe sistemul în-viață-nu-primești-mereu-lucrurile-pe-care-ți-le-dorești-ci-pe-cele-de-care-ai-nevoie.
E ușor de înțeles, deci, că au fost puține perioade în viață în care să trebuiască să am grijă în mod conștient de consumul meu de apă. Una dintre ele a fost în liceu, pe vremea când ajunsesem să am vreo câteva kilograme în plus față decât mi-ar fi stat bine și m-am apucat de dietă mâncat echilibrat și  de făcut sport, așa că aveam grijă să nu mă prindă vreo seară cu cele 8 pahare de apă nebăute, ferească cel de sus.

Celelalte perioade, răzlețe și de mici dimensiuni, au început odată cu intrarea mea în câmpul muncii, cu program full-time, responsabilități și un dozator de apă aflat la câțiva metri buni de biroul meu. Mă cufundam în taskuri și proceduri și uitam de licoarea vieții, iar când îmi aminteam totuși… ei bine, se întâmpla deseori să găsesc bidonul gol, așa că mă întorceam pe scaun cu coada între picioare și-mi făceam curaj să umblu pe la celelalte etaje în căutare de noroc.
Până la urmă mi-am luat o sticlă de trei sferturi pe care o umpleam dimineața și undeva după prânz și-am rezolvat astfel problema serioasă a hidratării.

apa de izvor

Dacă pe vremea aia cei de La Fântâna ar fi adus la birouri și apă îmbuteliată, nu doar dozatoare, probabil că altfel ar fi stat treaba. Mi-aș fi luat dimineața din frigider 2-3 PET-uri de 0,5l, le-aș fi așezat ca la armată pe cutia cu sertare și le-aș fi luat pe rând la întrebări. Lasă că ar fi fost mai comod pentru noi să avem frigiderul aranjat cu sticluțe, să-l consultăm din când în când, o ocazie numai bună să ne mai îndreptăm și oasele ridicându-ne de pe scaune, dar am senzația și că recipientele la 0,5l mă ajută pe mine, personal, să beau mai multă apă. Probabil e o chestie pe care creierul meu o administrează ca pe un task: e mai simplu să fragmentezi un task mare în câteva sarcini mai micuțe și să le duci pe alea la capăt. Cam așa și cu sticlele de apă.

Nici la locul actual de muncă n-am scăpat de perioadele mai secetoase, ca să zic așa. Ajunsesem la un moment dat în punctul în care îmi pusesem alarme pe telefon, care sunau la intervale regulate de timp și-mi aminteau să beau apă, doar că deseori plecam în ședințe, îmi lăsam telefonul pe masă și acolo rămânea câteva ore bune, cu tot cu reminder-ele mele. Până într-o zi când m-am trezit cu o fază amuzantă din partea unor colege. Eu eram plecată, cum vă zic, alarma suna în disperare, iar fetele mi-au făcut un filmuleț pe care l-au și trimis pe un grup intern de Whatsapp, să mă știe toată lumea. În film apărea întâi ecranul telefonului meu, pe care scria mare ”bea apă”!, iar apoi chipul uneia dintre colege, care bea tacticoasă dintr-un pahar cu apă, ca mai apoi să-mi zâmbească și să-mi spună: ”eu beau, nu știu ce faci tu, dar eu beau, vezi?!”
Când am ajuns la telefon, lumea deja râdea uitându-se la mine și eu habar n-aveam de ce. A fost amuzant, să știți, am dat pe gât instant două pahare de apă, mi-am promis să nu mai las telefonul pe birou și am început să fiu și mai conștientă că nu e ok ce mi se întâmplă și să-i redau apei locul important pe care l-a ocupat dintotdeauna în viața mea. Pe scurt: mi-am băgat mințile în cap!

Ehe, bine, mamaie n-ar zice același lucru dacă ar citi ce vă povestesc eu aici, ci mai degrabă cred că s-ar închina cu ambele mâini. Dar voi n-ascultați la ea, broaște-n burtă nu faceți, pe cuvânt, așa că, hai, treceți la al optulea pahar, că deja e târziu! 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Advertisements

Viața este un voiaj spre acasă

Până acum ceva timp, acasă era la Târgoviște.  Doar acolo. Mi-am petrecut copilăria și multe vacanțe de mai târziu în casa bunicilor și. deși sunt extrem de legată de ea, am avut dese discuții cu mama despre acasă. Eu veneam în câte un weekend de la facultate, intram în apartamentul nostru mic, mă cuibăream în cearceafurile foșnitoare, proaspăt spălate, îmi regăseam biroul, calculatorul vechi, cărțile, jucăriile de pluș cocoțate și îngrămădite pe un raft și magnetul de pe frigider, pe care scrie ”home is where your mom is”, iar mama îmi zicea: ”trebuie să ajungem și noi pe acasă.” Pentru ea, asta însemna la țară. Eu râdeam. Eram deja acasă.

Abia de curând am înțeles cu adevărat că, pentru mine, acasă înseamnă oameni. Acasă însemna reîntâlnirea cu mama după săptămâni întregi de dormit la cămin, sentimentul de confort pe care apropierea de ea mi-l dădea. Acasă însemna, în copilărie, halvița pe care tataie mi-o cumpăra pe furiș de mama și mirosul de dovleac pe care mamaie mi-l cocea în cuptorul de la sobă; acasă însemna aceeași poveste despre un moș și o babă pe care mamaie mi-o spunea ca să adorm și tot acasă era tabinetul jucat cu tataie în camera răcoroasă, atunci când afară erau 35 de grade la umbră.

Am aflat asta acum, fiindcă spun că mă întorc seara acasă, deși pereții și mobila-s toate ale altcuiva. Am aflat asta, de fapt, atunci când m-a strâns prima dată în brațe și-am știut că pot să-mi scot rucsacul cu griji, să-l trântesc pe jos, să-mi pun capul pe umărul lui și să respir ușurată. Ajunsesem acasă. Oamenii dragi, cei cu care ai putea să mergi până la capătul lumii și-napoi, ei sunt cei care îi dau unei case energia necesară ca să devină acasă.

În garsoniera noastră micuță n-au loc decât energiile pozitive. Sigur, oameni suntem, uneori mai dăm un genunchi în colțul de la pat sau scăpăm oul pe aragaz, caz în care înjurăm printre dinți și se cam zăpăcesc puțin energiile, iar alteori uităm geamul deschis la baie o noapte întreagă și se fac -35 de grade dimineața. E adevărat, nu suntem perfecți, dar am putea totuși să primim bile albe pentru faptul că nu ne trezim să facem dușuri extrem de târziu în noapte, ca să consumăm apă cât pentru treizeci de elefanți însetați până se încălzește suficient. La fel de albe ar trebui să fie și cele pentru cât de puține becuri aprinse avem în același timp, deși recunosc că uneori televizorul merge deși nu se uită nimeni la el. Doar că nu știi niciodată când apare câte un cățel drăguț pe Viasat Nature, numai bun de îmbrățiat așa de la distanță.

Știți, noi suntem acasă mereu, indiferent de unde ne întindem capul la finalul zilei, dar când o să ne mutăm în casa aia cu curte verde, lavandă, cireș și doi Retrieveri…ei bine, atunci lucrurile or să stea un pic altfel. N-o să mai stăm cu aeroterma pornită în octombrie, când afară-s 6 grade, iar calorifere-s bocnă, ca aici. Și nici n-o să mai ținem geamurile larg deschise când caloriferele ard, deși afară s-a încălzit iar la 20 de grade.
Casa noastră cu living spațios o să aibă la parter ferestre suficient de mari și bine poziționate, în așa fel încât o să avem lumină naturală o bună parte din zi. O să pot sta tolănită pe canapeaua confortabilă, cu o carte în brațe și o să-mi pot vedea curtea pe oriunde aș privi, râzând de cum celălalt stăpân al casei se chinuie să-l învețe pe Ares, labradorul nostru auriu, cum să aștepte liniștit până când musafirii chiar intră în curte și abia apoi să îi ia la joacă.

couple new home kiss

*Sursa: pinterest.com

Când o să coborâm dimineața în picioarele goale să ne bem ceaiul și cafeaua, o să ne felicităm unul pe altul că am ales încălzirea în pardoseală, în vreme ce afară ninge like there’s no tomorrow, iar panourile solare cel mai probabil ne vor face extrem de fericiți când vom citi facturile la energie electrică. Cu siguranță că jumătatea mea mai bună va ști mult mai multe despre toate lucrurile astea tehnice, gen izolații termice ca să nu ardem gazul de pomană, cum s-ar zice, sau cum trebuie să fie caloriferele din dormitoarele și băile de la etaj. Tot el se va asigura, în mod clar, și că avem acel certificat energetic despre care până și eu știu că e necesar în cazul în care vrem vreodată să ne strângem bocceluța și să ne mutăm acasa în alt colț de lume.

Pe mine am să vă rog să nu mă întrebați de termografie, termoviziune sau alte din astea cu temperaturi. Puteți să mă întrebați maxim cu ce auditor energetic am colaborat noi, că memorie bună, slavă Domnului, am, o să știu.
Eu am să mă asigur, în schimb, că perdelele se potrivesc cu covoarele, că lampadarul e poziționat unde trebuie și că tablourile completează feng-shui-ul, acoperind locul ăla unde am zgâriat zugrăveala. Știți, o casă e ca o femeie, nu e suficient să fie sănătoasă și puternică, trebuie să se simtă frumoasă, să-i stea accesoriile bine, să-i scoată în evidență părțile bune și să-i mascheze neajunsurile. Doar așa poate să emane energie pozitivă, să-i facă mereu pe cei din jurul ei să zâmbească, să se simtă în largul lor, să se simtă acasă.

Ca în orice echipă, fiecare are rolul lui bine delimitat, însă sunt și task-uri de care ne vom ocupa împreună. Vom umple casa cu râsete zgomotoase, cu muzică bună și prăjituri frumos mirositoare, cu albume cu poze din toate călătoriile și amintiri imposibil de uitat vreodată. Cu timp de calitate petrecut împreună, cu cărți frumoase și filme bune, cu jocuri și glume, cu seri de karaoke sau sesiuni de dans improptu.Și tot împreună ne vom asigura că energia micilor alergători la proba ”tu-o-prinzi-pe-mami-și-eu-îl-blochez-pe-tati” va completa, fără prea multe lacrimi și alunecări neprevăzute, zen-ul întregului nostru acasă.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Un fel de semnificație a viselor

Azi-noapte am visat că muream și eram foarte împăcată cu ideea asta. Să tot fie vreo câteva luni de când am aproape numai și numai vise dubioase, de altfel. Unele n-au niciun fel de sens în universul ăsta, posibil să fie niște frânturi dintr-o existență anterioară, care s-au găsit să mă bântuie acum și să-mi spună că e cazul să urmăresc scopuri mai înalte, gen să descopăr nemurirea sufletului, desigur. Altele sunt în mod clar strâns legate de ce fac eu pe timpul zilei în dimensiunea asta în care (credem că) trăim pentru moment.
De exemplu, când visez că mă trezesc într-o țară complet străină în care nu-nțeleg o boabă din ce vorbesc ăia acolo și nimeni nu știe engleză, nu e pentru că simt chemarea spiritului meu care încă experimentează bucăți din vieți anterioare. Nu, nu, e pentru că sunt frustrată că am parcurs toate lecțiile din cursul de italiană de pe Duolingo, însă mi-au decolorat nesimțiții capitolele din urmă, așa că trebuie să le refac de încă niște zeci de ori, ca să ajung și eu la fluența dorită. Știți cum e să suspini în somn când îți zic ăia ceva la magazin în vis, tu nu înțelegi un cuvânt, dar știi că zic ceva de genul: ”ne pare rău, nu ai fluență 60% pe Duolingo, de aia nu ne înțelegi, fraiero!”

La fel se întâmplă când mă uit seara la episoade dintr-un serial cu ucigași în serie sau când încep să citesc cărți în care naratorul este nimeni altul decât moartea. Așa am ajuns azi-noapte să visez că mă împușcă cineva în coloană (I know, weird, right?) după ceva urmărire antrenantă, eu îl rog frumos să sune la ambulanță, iar persoana îmi zice calmă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor, că oricum o să sângerez până la moarte până ar veni salvarea. Așa că eu dau din cap că bine și stau acolo și aștept să mor liniștită. Sigur, după aia mă trezesc transpirată, cu părul răvășit și încercând să-mi opresc inima din galop, dar acolo în vis eram liniștită ca o panseluță.

Cel mai amuzant a fost, în schimb, acum vreo câteva săptămâni când am visat că eram încă în facultate și într-o zi îmi cădeau dinții din față. Mă rog, doar unul de fapt, de sus, dacă vreți detalii. Nu știu dacă participam la vreun maraton și dădeam cu capul în vreun stâlp de înaltă tensiune sau dacă sufeream de vreun sindrom dubios care te face să rămâi știrb dintr-odată, cert e că mi se activa în sistem modul ”Avarie” imediat. Știu, o să ziceți că e la fel de amuzant ca atunci când rămâi cu prea multă lună la sfârșitul salariului, dar nu zâmbetul meu de bunicuță mă face acum să râd, ci felul în care mintea mea de economist a început imediat să caute soluții. Nu mi-am acordat nici măcar câteva minute acolo să pufnesc și eu în plâns, să mă vait, să-mi întind rimelul și rujul cel roșu sau să îmi sun o prietenă.

Am apucat rapid o foaie și un pix și am început să fac un tabel și niște calcule. Știe toată lumea că mersul la stomatolog poate fi oricum, numai ieftin nu, mai ales când te trezești brusc cu un noroc ca ăsta-n drum, așa că scriam frenetic variantele posibile și costurile aferente. Nu, nu mergeam înainte la doctor, cine are timp de vizite la doctor într-un vis? Să fim serioși. Oricum eu deja știam de ce am nevoie (probabil sunt medic într-o altă dimensiune) și-mi lipseau fix vreo 500 de lei. Simțeam cum mi se formează pe frunte broboane de transpirație și de emoție. Știți cum e, când mergi să cumperi ceva nu contează că-ți mai lipsesc 1000 de euro sau 500 de lei, oamenii ăia nu-ți vând până nu ai toți banii

Începusem să caut soluții alternative de finanțare, cu puncte pro și contra. Sigur, videochat-ul nu era o variantă, deși îmi apare și-n viața de zi cu zi în feed-ul de pe Facebook ca un fel de soluție universală la toate problemele planetei. Nici să cumpăr un bilet la loto nu m-ar ajuta cu mare lucru, că noroc cu carul n-am avut niciodată, mereu când am câștigat ceva am făcut-o muncind pentru lucrul respectiv. Mi s-a aprins un beculeț și m-am gândit că aș putea să mă apuc să fac proiecte pentru colegii mei de facultate mai puțin conștiincioși. Calculam eu că pe un proiect mai complex la econometrie, frumos aranjat și cu câteva nopți nedormite, aș putea să iau chiar și 100 de lei. Dacă-mi găsesc 7-8 studenți și o găleată de cafea, aș putea deja să strâng banii care-mi lipsesc și să-mi cumpăr și-o pereche de pantofi după. Ahem, ce, am zis ceva?

După aia m-am gândit că ar mai fi și varianta să mă angajez ca promoter la ciocolată sau iaurturi, part time, pentru câteva promoții. La 20 de lei pe oră, în maxim două săptămâni aș strânge mai mult decât necesarul. Vorba aia, am aproape un metru șaptezeci, prea urâtă nu-s, m-oi pricepe și eu să zâmbesc un pic clienților și să le dau să guste din noul sortiment cu fructe. Uhm, Ioana, alo? Ah, da, stai că n-am un dinte! Așa m-a bușit râsul și am realizat că trebuie să cânt la altă masă. Aș vrea să vă spun că am rezolvat cumva, însă, ca în orice vis care se respectă, m-am trezit brusc fiindcă am dat cu un genunchi în perete. Mi-am verificat dinții, erau toți acolo și am adormit râzând la loc.

Dimineața, la cafea, mă gândeam cum naiba de nu mi-o fi trecut prin cap un credit? Măcar să fi adus vorba de vreo bancă sau să apară acolo în vreun ungher de minte varianta unui împrumut rapid. Ziceai că mi-a luat vreun spirit rău mințile. Bine, eu știu, subconștientul meu e conștient (pun intended) că nu-mi place să mă știu datoare, așa că-mi construiește visele cum știe mai bine, dar totuși, aveam nevoie doar de cinci sute de lei. În ziua de azi găsești chiar și credite online pe sume de genul ăsta, iar avantajul e că poți să ai banii în portofel super rapid.
Când nu poți să deschizi gura să vorbești cum trebuie, faptul că apeși niște taste pe telefon sau laptop și te trezești cu cardul mai rotund în aceeași zi…ei bine, e mare lucru. Când mai adaugi că există și varianta să dai peste un credit fără costuri, deja parcă ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Și, desigur, poți să folosești soluția asta rapidă și când găsești pantofii ăia, fix ăia, la reducere, ultima pereche, fix, dar fix măsura ta și ai nevoie de un împrumut până la salariu, dar deja asta e altă discuție.Eh, dar până la sezonul reducerilor, eu mă bucur de faptul că pot încă să zâmbesc fix ca fata asta din poză și mă pregătesc de culcare încă o aventură pe tărâmul lui Morfeu 🙂

telecredit_credit_rapid_online

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Spovedanie la ceas de seară

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii.”
Cam așa ar suna introducerea mea la o întâlnire a ODRPP – Organizația Dependenților de Rucsacuri sau Poșete Pline. Scurt, clar, la obiect, asumat și, în plus, cu o mică rimă la final, să sune poetic. Aș sta acolo în fața sălii cu tot curajul strâns la piept și emoția în glas, gata oricând să-mi golesc geanta ce-mi atârnă greu pe umărul drept, ca să fac un al doilea pas spre vindecare.

Mai acum ceva timp mă uitam la Gilmore Girls și mă cruceam când o vedeam pe Rory cum cară în spate rucsacul ăla de ‘jde kile, burdușit în mare parte cu cărți și completat cu tot felul de prostioare. Mă rog, pe parcurs îi mai vine și ei mintea la cap (o fi fost la vreo întâlnire ODRPP?), dar ce vreau să zic e că acum mă uit la mine și îmi vine să-i zic: ”îmi pare rău, nu înțelegeam, acum înțeleg, îmi pare rău.”

Ziceam mai sus că o ședință din asta de ”exorcizare” la ODRPP ar fi deja al doilea pas spre vindecare, asta pentru că pe primul l-am făcut  când am cam renunțat la poșetele mari. A trebuit să folosesc metoda asta cold turkey, că altfel nu-s capabilă. Eu nupotnupotnupot să am o geantă mare și să nu pun în ea un sfert de sertar și toate secretele planetei. Nu pot și gata! Așa că le-am făcut frumos pachet, le-am trimis la Târgoviște și duse au fost. Acum folosesc niște poșete și gentuțe medii și mici, într-o încercare disperată de a-mi lua cu mine doar strictul necesar. Dar vedeți voi, totul, dar absolut totul este relativ. Ce înseamnă strictul necesar?

Păi când ies în oraș sau la o plimbare în parc sau până la Mega să-mi cumpăr struguri și pâine, sigur că pot să iau gentuțele mici. Trântesc în ele niște bani, cardul, buletinul (da, nu ies fără carte de identitate pe stradă, ce să vezi, mai am un pitic), cârpița de șters ochelarii, un balsam de buze, un ruj, cheile, telefonul și cartela de metrou. Toate astea știu să le recit dintr-o singură respirație și mai că-mi vine să mă pup când îmi dau seama că eu așa aș putea fi chiar eficientă, atât ca timp, cât și ca spațiu. Păcat că am piticii ăștia. Nimeni nu-i perfect.

Când în schimb plec dimineața la birou și știu că drumul vieții mă va mai purta prin diverse locuri până când ajung seara acasă, ei bine, atunci deja vorbim în cu totul alți termeni. În poșetă sau trăistuță (știți, textile, cu imprimeuri drăguțe,zici că te duci cu ele la piață, dar de fapt le poți pune pe umăr și să cari dulapul în ele?) există niște adevărate ecosisteme. Le mut de la o zi la alta, în funcție de ce aleg să port în ziua respectivă, dar am grijă să nu uit nimic esențial.

În primul rând, nelipsit e portofelul meu cel roșu, ticsit cu bonuri fiscale, carduri de fidelitate de la două farmacii și o librărie, rețete de la dermatolog și monede de 10 și 50 de bani. Mai am buletinul, permisul, cardurile bancare, cartela de metrou, cardul de acces la sală (nu am mai fost de mai bine de un an și jumătate), un talon răzuibil de la CinemaCity care a expirat de o lună și jumătate și un card de reduceri la H&M valabil până la 31 martie. 2017. Păstrez amintire legitimația de student de la licență, expirată de trei ani, câteva cărți de vizită, permisele de la biblioteca din Târgoviște (unul expirat, da) și o pastilă de Trachisan. Apoi mă întreb de ce e așa umflat și greu, deși eu am trei, maxim patru bancnote la mine. Lasă, știu că oamenii de la ODRPP m-ar înțelege, m-ar accepta și m-ar ajuta să-mi revin.

Acum că am scos pe masă portofelul, să trecem la restul ecosistemului. Badge-ul de acces la birou este, desigur, nelipsit. Am ajuns să-l prind de vreo curea ca să-l găsesc mai ușor dimineața, mai ales când se face mai frig, vin înfofolită și mă încălzesc acolo la recepție de intru într-un cerc vicios: nu găsesc badge-ul, mi se face cald, mă enervez că nu-l găsesc și mă încălzesc mai tare, așa că mi-e mai greu să-l caut eficient și simt că intru într-o buclă infinită. De câteva ori l-am uitat acasă pentru că nu era prins de nimic și nu l-am găsit când am schimbat poșetele, așa că am dedus că vreo forță divină l-a pus deja în aia pe care o voi lua. N-a fost să fie, m-a rugat colegul de la Security să-ncerc să nu-l mai uit. Aș fi vrut să-i explic că lucrurile nu-s așa simple cum par, dar mi-era cald.

Pe lângă portofel și badge, mai am chei, nelipsitul telefon, căștile, minim un balsam de buze (rar se întâmplă să fie toate cinci în aceeași geantă, încerc să nu-mi țin toate ouăle în același coș), un ruj, nelipsita cârpiță de ochelari, un tub de suplimente alimentare împotriva căderii părului pe care tot uit să le iau, dar le țin, că poate îmi amintesc într-o zi, diverse obiecte de igienă feminină și minim o folie de analgezice. Mai am un pix pe care îl scot rar, e pixul de rezervă, în caz că vine iar marea criză la noi la birou și rămânem fără resurse, dar și vreun pliant pe care îl primesc la metrou dimineața și nu găsesc un coș în care să-l arunc.

În ultima vreme, ecosistemul meu s-a îmbogățit și cu un tub de pastă de dinți, o periuță și câteva foi cu versuri pentru orele de canto.
Ocazional mai adaug umbrela mea roșie cu buline albe și dantelă pe margine, o carte dacă știu că am de așteptat pe undeva, o eșarfă în caz că se lasă rece, o cremă de mâini  și, desigur, diverse chestii de ronțăit pe care mi le iau înainte să ajung la birou. Uneori plec cu umbrelă și mă întorc fără, dacă uit să o iau de la uscat și nu mai plouă; alteori plec cu o carte și mă întoc cu două, se pare că ecosistemul meu lucrează și la variante de reproducere. Eh, noi să fim sănătoși.

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii, iar acum că vi le-am scos pe toate pe masă, vă rog frumos să mă ajutați să uit de legăturile emoționale și să-mi fac curat măcar în portofelul cel roșu care nu se mai închide. Dau la schimb sugestii de prindere a badge-ului pentru o găsire rapidă sau de plasare a pliantelor în așa fel încât să nu se șifoneze înainte de aruncarea la gunoi.”

Până la următoarea ședință ODRPP, vă mulțumesc din suflet pentru susținere, înțelegere și nejudecare. 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.

 

Dentistul, călătoria și ștampila

N-aș fi zis niciodată că o vizită la stomatolog te poate arunca atât de repede în butoiul cu melancolie, mai ales că, să fim serioși, nu e tocmai o plimbare în parc. Eram zilele trecute pe scaunul cu pricina și la un moment dat m-am trezit cu toate nostalgiile lumii în sufletul meu mic. Știți mirosul ăla specific al plombelor din amalgam? Înțepător, neplăcut, care îți intră prin nări până în creier și iese prin orice ușă? Îmi amintesc și acum holul lunguieț pe care așteptam să intru la dentist, cu mama lângă mine, și mirosul ăsta care plutea în aer. Ăsta e unul dintre cele mai pregnante mirosuri din copilăria mea, oricât de dubios ar suna.

Ei bine, până săptămâna asta n-am știut că amintirea asta, aparent bine ascunsă în sertare, e încă atât de vie. Și cum stăteam eu acolo cu ochii închiși, în timp ce doctorița încerca să facă un soi de conversație cu mine, mă gândeam la cât de muuulte amintiri din astea vii am de fapt.
Mirosul de pâine caldă pe care o cumpăram cu tataie, o puneam în sacoșe de rafie albe, cu dungi roșii și albastre, apoi mâncam aproape una întreagă până acasă, ca doi complici la o nelegiurie. După-amiezile târzii de vară, în care ieșeam din curtea bunicilor cu bărcuțe de hârtie, pe care le trimiteam la plimbare pe șanțuri, după câteva minute de ploaie torențială. Plaja de la Techirghiol, mirosul de nămol vaporașul de pe plaja din Eforie Nord și faleza din Mangalia. Scaunele albastre din troleul 5, pe care mă rugam să prind loc de fiecare dată când îl așteptam în stație. Figurile posomorâte ale doamnelor de la Poștă, arătătoarele lor albăstrui, murdare de indigo, mașina care scotea chitanțele pe hârtiile alea mari, pe care abia se vedea scrisul, și sunetul pe care îl făcea ștampila aia a lor imensă pe care o trânteau la final, înainte să ți înmâneze chitanța. De la înălțimea mea, de sub ghișeu, zgomotul se auzea parcă și mai puternic.

În curtea bunicilor merg tot mai rar, iar pâine caldă bună ca aia n-am să mai mănânc vreodată, fără complice n-are niciun farmec. Troleul 5 nu mai există, în Eforie n-am mai fost de o viață, însă doamnele de la Poștă au rămas în continuare la fel de posomorâte, deși nu par să mai aibă degetele albăstrui, iar ștampilele cu valențe de armă le-au rămas și acum. Privirile pe care le aruncă de dincolo de ghișeu ar fi în stare să te dea jos din picioare dacă n-ai fi atent și cred că tot ele sunt de vină pentru amprenta de nesuferite care li s-a pus de-a lungul timpului. E tot așa ca o ștampilă.

Știți, când stai pe scaun la stomatolog ai o grămadă de timp să te gândești la lucruri, mai ales dacă ai suficientă anestezie cât să nu mai simți că respiri cu o nară. Mă gândeam eu luni, cât timp îmi foiam degetele de la picioare pe scaunul portocaliu, că în ultima vreme am fost tot mai puțin conștientă de prezența ștampilelor în viața noastră. Cu grija carnetelor de cecuri pentru alocație nu mai stau, la facultate nu mai merg să iau adeverințe, la bancă nu mai lucrez să trimit rapoarte semnate și ștampilate în fiecare zi, aproape că am uitat de ele. Așa, din joi în Paște, câte o foaie de la stat aproape că nici nu se pune. Și știți ce? E păcat, că sunt o grămadă de chestii faine pe care le poți face cu o ștampilă, nu trebuie să te gândești la ea doar ca la un premiu pe care-l primești pe foaie după trei ore de stat la coadă.

Îmi amintesc și acum cu drag ștampiluțele alea mici pe care le câștigai la diverse pungi de pufuleți și care veneau în tot felul de culori și dimensiuni. Le desfăceam febril ambalajul și căutam colțuri de caiet gata să primească o pisică grăsuță. Sigur, după câteva pagini se cam termina tușul, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Sau nu puteai atunci, acum mă îndoiesc că ar mai fi o problemă, cu toate produsele minune pe care le găsești la Colop.

colop2În facultate am cunoscut o fată care își lua notițe atât de frumos încât aproape că o invidiam. Dacă împrumutai cursuri de la ea, te știam dintr-o mie, pentru că avea grijă să le ofere un grad ridicat de personalizare. Punea într-un colț, sus, o ștampilă cu un fluturaș. Dacă aveai xerouri cu fluturași în colțul de sus era clar, ori ai chiulit, ori scrii extrem de urât, încât nici tu nu le-ai înțelege pe ale tale, te-am prins!

Am început să visez apoi la când o să devin eu o mare scriitoare și o să-mi fac multe lansări de carte. Atunci o să-mi fac o ștampilă personalizată, încă nu știu exact cu ce, promit să-mi găsesc un logo mic, să mă reprezinte (poate un labrador sau o cană de cafea, o pană sau o cărticică). O să scriu cu drag mesaje pe cărți și o să-mi pun ștampila lângă, să aibă omul și-o imagine vizuală și să simt că am lăsat cumva o amprentă nu doar cu mesajul din carte pe sufletul lui.

Câteva minute mici mai târziu m-am trezit că mă gândesc la momentele în care o să mă apuc să-mi organizez nunta. Stresant o să fie, știu, doar n-o să fiu fix eu mireasa care descoperă secretul nunților organizate fără emoții, dar nici să mi se pună ștampilă de bridezilla n-aș vrea. Cabină foto cu poze instant nu știu dacă o să am, însă mi-ar plăcea un fel de panou pe care fiecare om prezent la nuntă să-și lase o amprentă. Aș avea o cutie cu ștampile mici cu tot felul de imagini și citate, din care ar putea să aleagă un sfat sau o recomandare pentru o destinație de vacanță, poate, pe care să ne-o ștampileze pe panou. Ar fi o amintire tare faină și-un mic semn din partea oamenilor dragi, care ar rămâne cu noi pentru totdeauna.

Spre finalul consultației, gândul ăsta la călătorii a fost rapid spulberat de gândul la călătoria deloc scurtă ce are să înceapă cândva în viitorul apropiat.  Poate n-ar strica să-mi fac niște ștampile cu emoticons și o agendă pe care s-o transform în poveste: ”Ioana și aparatul dentar”. Mi-aș face o datieră, aș însemna fiecare zi în agenda mea cu copertă turcoaz și aș scrie acolo câteva cuvinte despre cât de bine sau nu mă înțeleg cu el. N-aș uita, la final, să ștampilez foaia cu câteva fețișoare care să arate cam cum m-am simțit de fapt în ziua respectivă. Un text scurt, de genul ”durere groaznică, vreau să mușc dintr-un măr și să râd mult, am înghițit un bracket” se simte altfel când îl închei cu câteva fețe care scot fum pe urechi sau numără zilele până la finalul tratamentului.

Când mi-au zis că e gata, pot să mă ridic, mă gândeam că e faină o călătorie din asta pe culoarul memoriei. Te așezi pe scaun să-ți dai jos o plombă veche și te trezești că o iei la galop, te plimbi cu tataie cu căruța pe ulițele copilăriei, te întorci la mare, îți faci planuri de nuntă și alte evenimente importante. Da, da, mai vin. Până acum obișnuiam să pun o ștampilă nu prea plăcută pe cabinetele stomatologice. Dar până acum nu știam că poți să te plimbi atât într-o singură oră 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

 

 

”The limits of my language are the limits of my world”

Pe prima mea profesoară de engleză o chema Dana, avea un păr superb, brunet și creț, bea cafea și fuma cu o eleganță pe care nu o mai văzusem niciodată până la cei 5 ani ai mei. Ea avea vreo 19 ani și o găleată de răbdare, încât îmi scria cu litere mari de tipar toate lecțiile, inclusiv transcrierea fonetică. Folosea evidențiatoare galbene și verzi, uneori roz și îmi desena pe caiet. N-am văzut niciodată o casă mai frumos desenată decât cea de pe caietul meu dictando cu copertă roșie. Dana a fost omul care m-a făcut să iubesc limba engleză, datorită căreia am învățat-o tot timpul cu plăcere și, deși-s conștientă că are acum aproape 40 de ani, va rămâne mereu fata cu zâmbet frumos, păr creț și o eleganță ieșită din comun, care a avut curajul nebun să-nceapă să lucreze cu un copil de 5 ani.

Eu engleza n-am învățat-o din desene animate și nici la școală, sunt sinceră. La desene nu mă uitam (mă uit acum, e ok), iar la școală am început-o abia în clasa a cincea, or mama a avut pe creier pitici cu suficientă personalitate încât să vrea să mă facă bilingvă mai devreme. Am avut, așadar, multe ore de meditații și recunosc cu mâna pe inimă că am avut noroc de profesoare de engleză care n-au făcut altceva decât să pună cărămizi solide peste fundația turnată de Dana.

Timp de doi ani în generală și alți doi în liceu mi-am petrecut câte o după-amiază sau dimineață din fiecare săptămână într-un apartament străin, încercând să mă exprim cel puțin satisfăcător în limba lui Shakespeare. Înainte de clasa a doișpea, pe lângă că știam destul de bine engleză, m-am ales și cu o diplomă de la Cambridge, care atesta negru pe alb că, vezi Doamne, chiar mă descurc super bine.  Orele de meditații își fac banii și acum, diploma doar prin prisma faptului că am avut câteva zile libere înainte de probele scrise la BAC, n-am mai dat examenul de engleză, dar cam atât.
Vai, câți nervi mi-am făcut însă și cu echivalarea aia! Îmi amintesc cum m-am făcut din roșie galbenă și apoi verde când am văzut că am dat 130 de lei (în 2011) pe o traducere a diplomei, pe care, la final, cei de la biroul de traduceri specializate  trântiseră un mare ”Grad A”. Așa au știut ei să traducă ”Grade A”, ce să facem?

Timpul a trecut, iar în facultate am avut oportunitatea să am cursuri de engleză special gândite pentru zona de finanțe și banking. Inutil să spun că n-au fost nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie, că erau în continuare multe chestii de engleză generală, iar atunci când făceam într-adevăr ceva de banking… well, să zicem doar că m-am contrazis cu profesoara de engleză în ceea ce privește măsurile pe care ar trebui să le ia Banca Națională în caz de recesiune. Era cât pe ce să o chem pe profa de macroeconomie să-i bage mințile în cap, dar n-aveam chef de vreun soi de circ din ăsta. Mi-am dat atunci seama că oamenii ăștia chiar cred că dacă trântești niște fraze cu tentă economică și un ”increase” sau ”decrease”, aia înseamnă să predai engleză de specialitate.

Timpul a trecut, am terminat și facultatea și m-am trezit și la master, și cu job, iar în cele opt ore din zi cât stăteam la birou vorbeam exclusiv în română; încet-încet, mi se părea că pierd din competențe.

Surpriza a venit însă în anul II de master când am aflat că am din nou curs de engleză. Șocul mai mare a fost de fapt când am realizat că o bună parte din colegii mei n-aveau, în continuare, nicio treabă cu ea. Să nu fie cu supărare, dar mă tot întrebam oare ce bibliografie au avut pentru licență, că eu un articol n-am găsit în română pentru tema mea, unul singur măcar! Surpriza și mai mare a fost când profa de engleză, la finalul prezentării de proiect, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la sesiunea de comunicări științifice. Fără falsă modestie, nu demonstrasem că am vreun bunic originar din Londra și doctor în economie în același timp. Din punctul meu de vedere, a fost o prezentare average.
Atunci am realizat, încă o dată, cât de puțină limbă străină de specialitate se face în facultate, dacă și așteptările sunt atât de jos de fapt. Iar dacă nu ești tu super-autodidact, din majoritatea facultăților ieși cu niște cunoștințe atât de basic, încât la un loc de muncă în care ai nevoie de limba aia, o să fii o perioadă bună în dificultate.

swiss solutionsZilele astea, cei de la agenția de traduceri Swiss Solutions m-au făcut să reflectez încă o dată la treaba asta și să-mi amintesc cum, atunci când am început să lucrez în multinațională, mi-am dat seama că unele cuvinte în engleză nu mai vin atât de ușor cum obișnuiau să o facă. Iar asta în  contextul în care nu lucrez totuși cu termeni tehnici, juridici, medicali sau mai știu eu ce. Până la urmă, despre economie și business vorbește toată lumea peste tot și am mult mai multă expunere, oare ce fac oamenii din alte domenii? Să nu-mi spuneți că pe la alte facultăți vă scot pe toți de acolo doxă de limbi străine, că nu vă cred, sunt statistici care spun altceva.

Și-atunci, oare n-ar fi o soluție cursurile de limbi străine pentru firme? Sigur, o să spuneți că la un job te duci pregătit, doar n-or să te învețe ăia de toate și, în plus, să te și plătească. Dar până la urmă e o realitate faptul că, într-o bună parte din domenii, școala nu pregătește și bucata asta, de ce să ne ascundem după deget? Și, sigur, sunt și oameni care se pregătesc singuri, dar tind să cred că-s mai multe locuri de muncă decât autodidacți, așa că n-ar fi un capăt de lume să investești într-un curs de genul ăsta, nu? Mă gândesc că ai putea să atragi în companie oameni foarte competenți pe aria lor, care ți-ar aduce un plus de valoare semnificativ dacă ar veni și din partea ta, ca angajator, un efort de acest fel.
Să ne înțelegem, nu mă refer să-i învățăm pe angajați să spună bună ziua, mulțumesc și ce bine că am reușit în sfârșit să ajungem la meeting-ul ăsta. Mă refer la câteva cursuri puțin mai orientate pe domeniul de activitate, care să îmbunătățească flow-ul la birou.

Adică, bine, dacă ai documente mari, sute de pagini de text cu termeni foarte tehnici sau specifici, poate că e totuși bine să apelezi la servicii specializate, însă cu textele mai scurte n-ar fi fain să se descurce angajatul tău intern? Zic și eu, până la urmă…time is money, isn’t it? 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017

*Titlul: ”Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.” (Ludwig Wittgenstein)