Fericirea s-a născut la curte

Când eram mică visam să devin cântăreață sau jurnalistă, nu neapărat fiindcă-mi doream să umplu scene sau să pun cap la cap reportaje de calitate, nici pentru că mi-aș fi dorit așa mult să fiu în fața camerelor. Poate că mi-ar fi plăcut recunoașterea asta publică, aplauzele sau mesajele primite de la fani, nu zic nu, dar cel mai important era microfonul. Era ceva atât de atractiv la el încât îmi amintesc că la un moment dat am visat chiar că aveam unul acasă și tocmai ce-l pierdusem, iar nimeni în afară de mine nu părea să-i simtă lipsa. A fost un fel de mic sfârșit al lumii.
Sigur că după ce am trecut de perioada de artistă-profesoară-doctoriță, m-am îndreptat spre lucruri mai accesibile. Mi-am dorit să devin consultant financiar, programator , bancher, o perioadă am visat să lucrez chiar la BNR, la un moment dat, spre finalul facultății mă gândeam și că mi-ar plăcea să devin evaluator ANEVAR, iar acum visez în continuare, în secret, să devin scriitoare.

Faptul că mi-am petrecut o bună parte din copilările la bunici m-a ajutat să gust puțin din viața de artistă. Compuneam cântece, le cântam tare în casă fără teamă că bat vecinii în țeavă, apoi dădeam concerte la mine în curte împreună cu verișoarele mele. Bani pe bilete nu luam, că abia ce ne făceam antrenamentul, dar aveam un băiat responsabil de confetti, ceea ce arăta clar că suntem cel puțin semiprofesioniste.
Timpul s-a scurs, Bucureștiul m-a înghițit și pe mine între zidurile lui de beton, iar bunicul a plecat, așa că e mai goală de acum curtea lungă cu boltă plină de viță de vie și bujori roz pe lângă casă. Cu toate astea, rămâne intactă amintirea zilelor de atunci, în care alergam cât era ziua de lungă, fără să port pe umerii mei mici griji de oameni mari, cu task-uri, zile grele la job, proiecte case, studii și alte studii, meniul zilei de mâine sau cadouri de Crăciun.

Ce vreau să spun de fapt e că fără casa de la țară copilăria mea n-ar fi fost nimic din ceea ce a fost. Și că, oricât de clișeic ar suna, n-aș fi omul care sunt azi dacă nu mi-aș fi petrecut acolo câțiva ani. La fel de adevărat este însă și faptul că aceea nu e casa mea de vis. Bolta, curtea cu iarbă, țarcurile construite de tataie pentru puișorii de găină, grădina cu vișini și gutui, podul plin de praf și monștri, toate îmi aduc zâmbete pesigla-AIA-2016-300x153 buze atunci când îmi iau timp să alunec puțin pe culoarul amintirilor. Atunci când privesc însă în viitor, când îmi schițez în minte casa în care mi-ar plăcea să mă mut, să-mi cresc copiii și să-mi scriu cărțile, o desenez un pic (mai mult) diferit, deși nu m-am apucat încă de vreun proiect de casă.

În visul despre casa mea perfectă, mă trezesc devreme într-o dimineață caldă de septembrie, mă dau jos din pat fără zgomot și cobor desculță treptele până în bucătărie. Îmi pun ibricul pe foc și-mi mănânc în picioare croissantul cu unt, în timp ce mă bucur de liniștea ce știu că n-are să dureze mult. Înjur tacticos printre dinți când calc pe o piesă albastră de lego și-mi torn cafeaua fierbinte în cana cu buline albastre, îmi iau cartea și laptopul de pe măsuța de cafea din living, îmi pun papucii în picioare și ies pe terasă. Cei doi câini frumoși și galbeni își deschid leneși ochii, debusolați să mă vadă în picioare la ora asta, oare au dormit prea mult, oare deja e ora mesei? Le explic cât de important e să facă liniște dacă vor să ne jucăm împreună, în timp ce mă așez în balansoar și-mi sorb răbdătoare cafeaua care încă arde.

Mă uit în jur și parcă nu-mi vine să cred că toată curtea asta mare și verde e a mea. Că suntem la minute bune de mers pe jos de șoseaua principală, că nu se aude niciun motor și că din loc în loc se înalță mândre tufe de bujori. Mă ridic să le pun de mâncare băieților, care dau energic din coadă și mi sar în brațe, apoi mă îndrept spre leagăn și-mi deschid cartea, dar după două-trei pagini rezervele lor de energie sunt la cote maxime și-ncepe joaca. Mă uit din când în când la cele trei ferestre de la etaj, unde cei mai dragi oameni se întorc încă o dată cu spatele la soare, cu cearceaful pe cap și zâmbetul pe buze, și-mi vine să mă duc alergând până sus, să-i iau pe toți în brațe deodată și să le strig cât de mult îi iubesc. Dar nu o fac, mă așez la loc în leagăn, cu cei doi Retrieveri la picioarele mele și nu fac altceva decât să mă uit în jur, să mă bucur și să fiu recunoscătoare.

Casa mea de vis are curte mare, un etaj, un living luminos și o bucătărie spațioasă, dormitoare calde pentru toată lumea și băi în care poți să te relaxezi după o zi plină la birou. Are bujori roz, albi și roșii, un leagăn mare și un balansoar pe terasă, un cireș și niște lavandă. Mai important însă e că e plină de iubire, că are un Golden și un Labrador care aleargă neobosiți pe iarba proaspăt tunsă și se bucură din suflet când ajungem acasă, iar că în timp ce eu dau pagină după pagină, la ferestrele de sus apar cele mai dragi trei chipuri din lume, cu ochi somnoroși și îmbrățișări gata să fie împărțite la micul dejun.

8r-Proiect-casa-parter-cu-etaj-moderna-Dalia-de-la-AIA-Proiect-tel-0722494447

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s