Intențiile bune și rochia roșie

În viața fiecăruia dintre noi există un soi de forță supranaturală care ne face, fără excepție, să ne dorim extrem de mult să ne facem mari. La început poate pentru că vrem să ajungem la dulapul cu dulciuri, mai târziu pentru că avem senzația acută că adulții au acces la secretele lumii, la experiențe pe care noi nici măcar nu le visăm și, desigur, la universul minunat în care nu ești obligat să dormi la prânz!

Încet-încet însă, bula noastră e suflată de vânt tot mai tare, până se lovește de o creangă încăpățânată și se sparge. Ne apucă întâi grija școlii, a timpului liber care se împuținează văzând cu ochii. Părinții strigă de la balcon cât îi țin plămânii, iar noi negociem încă 5 minute, deși știm ce ceartă urmează când ajungem în casă, fiindcă nu le-am zis și de compunerea la română. Așteptăm cu nerăbdare weekendul, Crăciunul, Paștele, vacanța mare și toamna viitoare.

Peste încă vreo câteva ierni deja ne ducem la școală cu probleme mai presante decât temele, cum ar fi că ne place de colegul din ultima bancă, rândul de la geam, iar el n-o să știe poate niciodată. Și-atunci știm că trebuie îi urăm bun-venit mult-așteptatei pubertăți! Pantalonii ăștia nu se așază cum trebuie, bluza roz e prea de copil, iar coada împletită cu grijă – so last season. Și, colac peste pupăză, oricâte rugăciuni am înălța, oricâte lacrimi am vărsa, coșul ăla nenorocit o să apară cu siguranță în mijlocul frunții fix înainte de aniversarea la care am fost invitați.

Ei bine, ar fi urât din partea mea să nu recunosc că eu cu problema asta nu m-am confruntat. Știu, merit să primesc roșii virtuale și să nu câștig niciodată la loto, de vreme ce tot norocul s-a vărsat asupra mea în preadolescență. Poate păstrați totuși roșiile dacă aflați că la mine coșurile doar au întârziat. Or fi luat trenul greșit, au făcut vreun ocol și până la urmă m-au așteptat la București, cert e că am început să-mi ascund cu adevărat fața abia după 18-19 ani. Când toate colegele mele de facultate defilau prin fața mea cu o piele frumoasă, cu machiaj aplicat corespunzător, cu rimelul neîntins și rujul rezistent la transfer, eu încercam soluție după soluție, doar să am și eu o dată fruntea curată.

Carevasăzică, în pubertate, când toată lumea își dorea să se facă mare ca să scape de coșuri, să nu mai aibă program impus de părinți, să doarmă cât vrea în weekend sau la cursuri, eu nici nu gândeam la ce avea să urmeze. Habar n-aveam că o să mă apuc la 24 de ani, după zeci de creme și sute de pachete de nervi, de un tratament serios pentru acnee. Să nu credeți că nu-mi mai vedeam fața de coșuri, dar știam că la vârsta asta lucrurile trebuie să stea altfel și că îmi doresc în primul rând o piele sănătoasă, iar pentru asta am nevoie de ajutor.

Timpul a trecut, iar după un an și ceva de tratament dermatologic sub îndrumarea unui medic, admit cu mâna pe inimă că ies zilnic din casă fără vreun fel de machiaj și, oh, ce bine e! Pe lângă cremele tratament, folosesc cu sfințenie o apă micelară de la Gerovital H3 Derma, nu doar pentru că e o marcă de încredere, ci pentru că simt că îmi curăță fața cu adevărat, fără să mi-o usuce, iar în rest încerc să mănânc cât de cât corect. Viața mea fără coșuri e minunată. Sau era.

Până într-o zi când am început să merg la kinetoterapie și masaj. Vai ce bine era, spatele meu mai avea puțin și-mi scria scrisori de mulțumire. Când după o zi lungă îmi simțeam în sfârșit mușchii spatelui detensionați, răsfățați după un masaj de o jumătate de oră cu ulei de măsline, plecam de la cabinet cu un ditamai zâmbetul pe buze și o inocență aproape amuzantă.
Mai erau două luni până la nunta unei prietene din școala generală și în timp ce-mi aminteam cu drag de problemele pe care le împărțeam la 12-13 ani, mă gândeam ce bine că mi-am îmbunătățit postura și pot să port rochia aia roșie cu spatele gol. Doar că Universul avea alte planuri. Am realizat într-o zi că am spatele plin de coșuri mai mari și mai micuțe și că nu contează cât de dreaptă stau sau cât de bine-mi vine rochia, cu spatele ăsta n-aveam cum să ies undeva. Am mai descoperit și că de vină era fix uleiul de măsline de la minunatul masaj și că, da, drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Am plâns.

Au urmat două luni de tratament, expunere moderată la soare și rugăciuni fierbinți.  Până la urmă am înfrânt! Am reușit să port rochia dorită și mi-am dat seama încă o dată că, oricât de mare te faci, dacă ți-ai folosit tot norocul în preadolescență, e foarte posibil să nu scapi complet de nenorocita asta de acnee niciodată.gerovital crema Dar că important este că avem șansa să trăim în epoca în care avem acces la o grămadă de produse care să ne ajute în lupta cu monstruleții. Din experiență proprie, recomand să cereți și îndrumarea unui medic, însă din aceeași experiență pot spune că o cremă potrivită pentru tenul ăsta cu probleme de personalitate poate să-și facă treaba la fel de bine, mai ales dacă e combinată cu produse de curățare corespunzătoare.
Nu sunt adepta strategiei în care încerci pe pielea ta vrute și nevrute, însă cu acneea lucrurile merg pe sistemul încercare și eroare până la un punct. Nu vă pierdeți speranța, mergeți la medic, căutați cauzele, reduceți factorii de risc, luați mâna de pe a cincea bucată de ciocolată și nu încetați să credeți. Vă promit, sunt șanse mari ca într-o zi să ieșiți fără machiaj din casă, să vă întâlniți cu un om care nu v-a mai văzut de un an și să zâmbiți cu gura până la urechi când auziți ”vai, dar ce bine arăți!”.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s