”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Advertisements

3 thoughts on “”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

  1. Mi-a ajuns direct la suflet materialul tău. Chiar dacă toți trecem prin greutăți, iar cele mai mari dintre ele par să fie în perioada facultății, când încă învățăm cum să facem față vieții pe cont propriu, cred că ale tale le-au depășit pe ale mele. Spitalele mă înspăimântă efectiv… Bravo pentru curajul pe care l-ai avut să treci peste toate, nu oricum, ci cu brio! Și muzica, draga de ea, vorba ta, ne face să zâmbim și în zilele proaste, fie că o ascultăm în căști în universul ăla paralel, fie că dansăm pe ea până ne scuturăm de toate durerile.

    • Am ajuns la concluzia că fiecare trecem prin fix experiențele de care avem nevoie ca să creștem suficient și să devenim în fiecare zi o versiune mai bună, chit că sună clișeic. Să n-ai ocazia să umbli prin spitale! >:D<

  2. Pingback: Proba 5. EDIFIER, sunetul din viața ta

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s