Mixul perfect pentru o iarnă călduță

Acum vreo lună și ceva tot căutam variante de cazare pentru mini-vacanța de 1 Decembrie. Nu pot să vă spun cât de mult am salivat uitându-ne la niște poze cu un apartament spațios din centrul Budapestei, cu tavane înalte și un pian elegant fix în mijlocul livingului. Dar pentru că unde-s mai mulți puterea crește, ne-am scuturat toți patru de wow-uri și am ales varianta mai sigură, cea care ne asigură nouă anumite niveluri de confort fizic. Nu de alta, dar eu personal nu prea sunt dispusă să mai trag frigul de la Milano. Dar despre asta în episodul următor.

Tot numărând zilele până la micul concediu, gândindu-mă ce fel de haine să-mi iau, în așa fel încât să-mi țină de cald, dar să și-ncapă în bagajul de mână, mi-am dat seama că, deși prefer primăvara și toamna cu vremea lor călduță, îmi place și stilul ăsta de călătorit în care afară e puțin mai rece. În care îți îngheață mâinile, pui o eșarfă la gât, mai bei o cafea caldă pe la amiază și apoi ajungi seara la hotel, faci un duș sau o baie fierbinte și te bagi sub păturică. Nu știu de ce, dar dacă în vară am senzația de libertate, zilele din vacanța de iarnă îmi lasă un aftertaste de confort, căldură, siguranță, cozyness.

Deși după 1 Decembrie alte planuri de călătorii nu mai am până la finalul anului, mi-ar plăcea totuși o scurtă vacanță la munte, măcar câteva zile așa, să respir aerul ăla rece, să-mi scârțâie zăpada sub picioare și să mă bucur de fulgii care mi se topesc pe limbă. Și pentru că în curând o să învăț pe de rost drumul și străduțele din Moeciu, poate că ar fi timpul pentru o escapadă în Poiana Brașov, că tot n-am ajuns niciodată până acum. Da, da, nici mie nu-mi vine să cred, mai ales că prin Brașov am mai tot fost, ba chiar și ziua de naștere mi-am petrecut-o anul ăsta în orașul de sub Tâmpa.

Aș vrea să spun că mi-ar plăcea să fac o rezervare la un hotel care să aibă o priveliște frumoasă, dar să fim serioși, vorbim totuși de Poiană, te uiți la poze și-ți dai seama că n-are cum să fie altfel. Bunicul meu avea o vorbă când îl întrebam dacă îi place prăjitura pe care i-am adus-o: ”tataie, ai pus lapte, ouă, făină, zahăr și mai știu eu ce bunătăți, ce poate să fie rău?”
Dacă aș putea să mă trezesc și să dau cu ochii de culmile munților și brazi acoperiți de zăpadă, ar fi ideal, însă imediat cum mi-aș face curaj să ies din pătură, oricum m-aș încotoșmăni și-aș ieși în curte, să respir aerul tare și să-mi beau cafeaua fierbinte, așa că aș avea la îndemână priveliștea 360°. Mă și închipui în geaca mea de culoarea cernelii, cu o căciulă trasă pe urechi și un fular gros la gât, stând cu picioarele în zăpadă în curtea de la Hotel Royal până nu-mi mai simt degetele.

royal snow

Mai târziu, după ce neuronii mei s-ar pune în mișcare, mi-aș lua jumătatea mai bună de mână și am lua-o la pas prin zăpada pufoasă. De schiat nu se pune problema, nu e ceva care să-mi facă vreun pic cu ochiul, dar o săniuță n-aș refuza, nici o bulgăreală bună sau un îngeraș presărat cu zâmbet de copil. Nasul și obrajii roșii sunt semne de bună purtare, știu eu, arată că poți să uiți pentru câteva ore de grijile vieții de adult, să te deconectezi de tehnologie și să te bucuri de frig, de fulgii de zăpadă care îți cad pe lentilele de la ochelari, de îmbrățișarea omului drag când te ridică de jos și de anticiparea momentului în care vei ajunge din nou la căldura dinăuntru.royal coffee

Când m-aș întoarce la hotel n-aș vrea altceva decât un duș fierbinte, ceva de ronțăit și o cafea sau un ceai cald. M-aș ghemui într-un fotoliu sau în pat cu un pulover pufos și o carte în brațe și aș mai scoate din când în când capul pe geam, să mă asigur că totul e la locul lui.

Și probabil că dacă aș sta mai mult de câteva zile, m-aș putea bucura și de alte facilități, de jocuri sau de saună, dar până una-alta, o cameră călduță, un pat confortabil, cafea bună și o carte captivantă, omul drag aproape și muntele la o aruncătură de privire… heh, cum zicea bunicul, dacă le pui pe toate astea împreună, ce-ar putea să nu fie perfect?

Articol scris pentru SuperBlog 2017

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi?”

Scriam acum ceva vreme despre cum m-am trezit într-o dimineață cu o melodie în cap, complet random și fără vreo legătură cu…orice. Nu mi se întâmplă rar să fredonez o piesă o zi întreagă, să o cânt încet în timp ce ea se aude tare în căști, să mă culc cu ea în minte și să mă trezesc a doua zi încă și mai fixată pe ea. Trebuie să admit că dacă nu-mi iau zilnic porția de cafea, iubire și muzică, viața mea e incompletă, iar dacă la cafea încă mai am o speranță că pot renunța, la restul e exclus, dependența e asumată. Bună, sunt Ioana și sunt dependentă. And proud, cum s-ar zice.

De foarte mult timp încerc să-mi dau seama când anume s-a aprins scânteia asta, de unde pasiunea mea pentru muzică. Nu mă pot lăuda că la noi în casă s-a ascultat în copilăria mea extrem de multă muzică de calitate, nu am primit o ”educație” în sensul ăsta și nici vreun sistem audio de la Edifier n-am avut. E adevărat că îmi amintesc și acum boxele din lemn de la magnetofon și cele câteva benzi din care o alegeam invariabil pe cea cu ”marinero” (e vorba de ”La bamba”, sper că v-ați prins). Dar e la fel de adevărat că pick-up-ul nu mai mergea, era acolo doar de design și pentru a avea încă un obiect de pe care să ștergem praful, iar discurile stăteau ascunse într-o cutie în care mai făceam eu inventarul din când în când.

Cred totuși că întâlnirea cosmică a avut loc undeva pe la 5 ani, când am început să merg la cursuri de dans. Eram o grupă de copii zvăpăiați care învățam dansuri de societate într-o sală de balet, cu parchet pe jos și oglinzi cât un perete. Profesorul era exigent și avea multă experiență cu copiii, așa că ne strângea delicat de nas de fiecare dată când greșeam prea mult, până scoteam un sunet ascuțit și promiteam că nu mai facem, dar doamna care cânta la pian era în ochii mei un înger coborât din cer. Mi se părea fabulos cum poate să atingă cu atâta eleganță clapele pianului și să transforme (în ochii mei, cel puțin) dintr-odată sala aglomerată într-un salon de bal. Pianul mă atrăgea ca un magnet și mă închipuiam și eu mare pianistă și, în același timp, vocalistă pe o scenă mare, cu oameni care să mă aplaude și să mă vadă așa cum o vedeam eu pe doamna de la pian.

Da, cred că de atunci am simțit că indiferent ce voi face în viață, muzica va fi o parte esențială din mine. Scena mare la care visam a intrat la apă, am dat câteva spectacole, am făcut după show-ul de Crăciun poză cu Robert, partenerul meu, în timp ce mama mă căuta panicată prin sală, iar apoi am mers la școală și arta a căzut în plan secund. Cursurile de dans le-am reluat în liceu și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama ce impact major au avut asupra mea. Muzica m-a făcut tot timpul mai fericită, m-a făcut să zâmbesc în zilele proaste, fie că am pus-o la căști și m-am refugiat în universul ăla paralel, fie că am dansat pe ea până n-am mai știut ce e aia tristețe sau durere.

În facultate, relația cu muzica a fost ca un roller-coaster. Pe de o parte, n-aș fi putut să trăiesc fără ea, pe de altă parte îmi venea să-l torturez pe cel care a inventat-o. Am reușit totuși să-mi stăvilesc impulsurile războinice, mai ales că dacă era cineva de torturat, era vorba de colegii de cămin care dădeau muzica atât de tare încât se auzea de la Moxa la Unirii.
Fără muzică însă sunt convinsă că n-aș fi reușit să termin facultatea la timp sau, în orice caz, nu cu rezultatele pe care mi le-aș fi dorit.
Fusese un an plin, sufeream deja că n-am putut pleca la Moscova cu bursa pentru studiul limbii ruse și nici pe plan personal, sentimental lucrurile nu erau tocmai ca o bezea roz cocoțată pe un nor de vată de zahăr. Nici măcar în primăvară licența nu se mișca deloc cum aș fi vrut, iar eu stăteam și citeam filosofie și ascultam Pink Floyd. Și, colac peste pupăză, cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, m-am și îmbolnăvit. Aș vrea să spun că numai eu știu câte antibiotice am luat, dar nu mai știu. Dormeam cu Oxacilina la cap, iar oamenii care îmi erau aproape atunci îmi pansau, la propriu, rănile în fiecare zi. Nici acum nu știu dacă le-am mulțumit suficient, dar îmi promit mie că o să o fac.

Când credeam că-s mai bine, că mă ridic, că lucrurile își revin și pot să-mi văd liniștită de treabă…poc, tura doi. De data asta s-a lăsat cu petrecere. A se citi cu spital, cu operație, pansamente și injecții multe, cu trezit la 6 dimineața zilnic și culcat mult după miezul nopții. Știți, sunt momente din viață care parcă ți se tatuează așa pe suflet, rămân acolo și sunt parte din tine, nu sunt doar experiențe, ci efectiv devin tu, într-o anumită măsură. Dac-am să uit vreodată cum stăteam în hol în Floreasca, cu căștile în urechi și cursurile de Negociere în brațe, în timp ce așteptam să înceapă vizita pe secția de Chirurgie Plastică? Nici într-un milion de ani. Mă întorceam apoi la cămin, puneam căștile din nou în urechi și reluam învățatul. Când pentru sesiune, când pentru admiterea la master, când pentru sesiune, când pentru admiterea la master. Roller-coaster. Dacă stau acum cu mine la o cafea și mă uit în urmă, hm! Nici nu știam eu atunci cât mă ajută de fapt Pink Floyd-ul ăla pe care îl ascultam obsesiv.

N-am avut noi, în camera noastră de la etajul 1 din căminul Moxa, cine știe ce sistem audio. De fapt, nici măcar niște boxe mai de Doamne-ajută n-am avut, cum am mai tot auzit pe la vecinii de palier. Nici nu cred că ne-a trecut prin cap să pierdem timpul pe vreun magazin online ca să ne uităm de vreunele, din moment ce oricum n-aveam de gând să investim în așa ceva. Ne descurcam fiecare cu boxele de la laptopul personal și cu o pereche de căști in-ear, iar gadget-urile mai complicate, precum boxele de mai jos, le-am lăsat în grija altora sau pe mai târziu, într-o altă etapă a vieții noastre, când o să avem suficient spațiu în casele personale încât să nu ne mai respirăm în ceafă una alteia.

   edifier1                       edifier2

Da, am terminat cu bine facultatea, mi-am luat toate examenele, am luat 10 la licență și-am intrat la master. Mi-am petrecut vara încercând să-mi așez bucățile într-o ordine cât de cât satisfăcătoare, am continuat să mă caut și să mă reconstruiesc începând de atunci. Am luat pauze, am întâlnit oameni de la care am învățat în câteva ore cât n-am învățat vreodată dintr-o carte, am învățat să mă iert.
Au trecut trei ani de atunci, iar acum mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc în echilibrul la care am ajuns. Nu e perfect, dar nici nu caut asta. E bine, e cald, am cafea, iubire și muzică în fiecare zi, iar joia în special, pentru că atunci pătrund pentru o oră într-o mică oază: e lecția mea de canto săptămânală, e momentul în care mă bucur de efectele terapeutice ale muzicii la un alt nivel. Și nu, nu mă veți întâlni prea curând pe vreo scenă mare, poate nici la karaoke n-o să ne găsim, dar dacă o să vedeți în vreo joi vreo fată cu un zâmbet până la urechi coborând dintr-un bloc de lângă Universitate și cântând obsesiv același refren, să știți că-s eu. Și că-s fericită.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Notă: titlul este un citat din ”Viața pe un peron”, de Octavian Paler

Intențiile bune și rochia roșie

În viața fiecăruia dintre noi există un soi de forță supranaturală care ne face, fără excepție, să ne dorim extrem de mult să ne facem mari. La început poate pentru că vrem să ajungem la dulapul cu dulciuri, mai târziu pentru că avem senzația acută că adulții au acces la secretele lumii, la experiențe pe care noi nici măcar nu le visăm și, desigur, la universul minunat în care nu ești obligat să dormi la prânz!

Încet-încet însă, bula noastră e suflată de vânt tot mai tare, până se lovește de o creangă încăpățânată și se sparge. Ne apucă întâi grija școlii, a timpului liber care se împuținează văzând cu ochii. Părinții strigă de la balcon cât îi țin plămânii, iar noi negociem încă 5 minute, deși știm ce ceartă urmează când ajungem în casă, fiindcă nu le-am zis și de compunerea la română. Așteptăm cu nerăbdare weekendul, Crăciunul, Paștele, vacanța mare și toamna viitoare.

Peste încă vreo câteva ierni deja ne ducem la școală cu probleme mai presante decât temele, cum ar fi că ne place de colegul din ultima bancă, rândul de la geam, iar el n-o să știe poate niciodată. Și-atunci știm că trebuie îi urăm bun-venit mult-așteptatei pubertăți! Pantalonii ăștia nu se așază cum trebuie, bluza roz e prea de copil, iar coada împletită cu grijă – so last season. Și, colac peste pupăză, oricâte rugăciuni am înălța, oricâte lacrimi am vărsa, coșul ăla nenorocit o să apară cu siguranță în mijlocul frunții fix înainte de aniversarea la care am fost invitați.

Ei bine, ar fi urât din partea mea să nu recunosc că eu cu problema asta nu m-am confruntat. Știu, merit să primesc roșii virtuale și să nu câștig niciodată la loto, de vreme ce tot norocul s-a vărsat asupra mea în preadolescență. Poate păstrați totuși roșiile dacă aflați că la mine coșurile doar au întârziat. Or fi luat trenul greșit, au făcut vreun ocol și până la urmă m-au așteptat la București, cert e că am început să-mi ascund cu adevărat fața abia după 18-19 ani. Când toate colegele mele de facultate defilau prin fața mea cu o piele frumoasă, cu machiaj aplicat corespunzător, cu rimelul neîntins și rujul rezistent la transfer, eu încercam soluție după soluție, doar să am și eu o dată fruntea curată.

Carevasăzică, în pubertate, când toată lumea își dorea să se facă mare ca să scape de coșuri, să nu mai aibă program impus de părinți, să doarmă cât vrea în weekend sau la cursuri, eu nici nu gândeam la ce avea să urmeze. Habar n-aveam că o să mă apuc la 24 de ani, după zeci de creme și sute de pachete de nervi, de un tratament serios pentru acnee. Să nu credeți că nu-mi mai vedeam fața de coșuri, dar știam că la vârsta asta lucrurile trebuie să stea altfel și că îmi doresc în primul rând o piele sănătoasă, iar pentru asta am nevoie de ajutor.

Timpul a trecut, iar după un an și ceva de tratament dermatologic sub îndrumarea unui medic, admit cu mâna pe inimă că ies zilnic din casă fără vreun fel de machiaj și, oh, ce bine e! Pe lângă cremele tratament, folosesc cu sfințenie o apă micelară de la Gerovital H3 Derma, nu doar pentru că e o marcă de încredere, ci pentru că simt că îmi curăță fața cu adevărat, fără să mi-o usuce, iar în rest încerc să mănânc cât de cât corect. Viața mea fără coșuri e minunată. Sau era.

Până într-o zi când am început să merg la kinetoterapie și masaj. Vai ce bine era, spatele meu mai avea puțin și-mi scria scrisori de mulțumire. Când după o zi lungă îmi simțeam în sfârșit mușchii spatelui detensionați, răsfățați după un masaj de o jumătate de oră cu ulei de măsline, plecam de la cabinet cu un ditamai zâmbetul pe buze și o inocență aproape amuzantă.
Mai erau două luni până la nunta unei prietene din școala generală și în timp ce-mi aminteam cu drag de problemele pe care le împărțeam la 12-13 ani, mă gândeam ce bine că mi-am îmbunătățit postura și pot să port rochia aia roșie cu spatele gol. Doar că Universul avea alte planuri. Am realizat într-o zi că am spatele plin de coșuri mai mari și mai micuțe și că nu contează cât de dreaptă stau sau cât de bine-mi vine rochia, cu spatele ăsta n-aveam cum să ies undeva. Am mai descoperit și că de vină era fix uleiul de măsline de la minunatul masaj și că, da, drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Am plâns.

Au urmat două luni de tratament, expunere moderată la soare și rugăciuni fierbinți.  Până la urmă am înfrânt! Am reușit să port rochia dorită și mi-am dat seama încă o dată că, oricât de mare te faci, dacă ți-ai folosit tot norocul în preadolescență, e foarte posibil să nu scapi complet de nenorocita asta de acnee niciodată.gerovital crema Dar că important este că avem șansa să trăim în epoca în care avem acces la o grămadă de produse care să ne ajute în lupta cu monstruleții. Din experiență proprie, recomand să cereți și îndrumarea unui medic, însă din aceeași experiență pot spune că o cremă potrivită pentru tenul ăsta cu probleme de personalitate poate să-și facă treaba la fel de bine, mai ales dacă e combinată cu produse de curățare corespunzătoare.
Nu sunt adepta strategiei în care încerci pe pielea ta vrute și nevrute, însă cu acneea lucrurile merg pe sistemul încercare și eroare până la un punct. Nu vă pierdeți speranța, mergeți la medic, căutați cauzele, reduceți factorii de risc, luați mâna de pe a cincea bucată de ciocolată și nu încetați să credeți. Vă promit, sunt șanse mari ca într-o zi să ieșiți fără machiaj din casă, să vă întâlniți cu un om care nu v-a mai văzut de un an și să zâmbiți cu gura până la urechi când auziți ”vai, dar ce bine arăți!”.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Fericirea s-a născut la curte

Când eram mică visam să devin cântăreață sau jurnalistă, nu neapărat fiindcă-mi doream să umplu scene sau să pun cap la cap reportaje de calitate, nici pentru că mi-aș fi dorit așa mult să fiu în fața camerelor. Poate că mi-ar fi plăcut recunoașterea asta publică, aplauzele sau mesajele primite de la fani, nu zic nu, dar cel mai important era microfonul. Era ceva atât de atractiv la el încât îmi amintesc că la un moment dat am visat chiar că aveam unul acasă și tocmai ce-l pierdusem, iar nimeni în afară de mine nu părea să-i simtă lipsa. A fost un fel de mic sfârșit al lumii.
Sigur că după ce am trecut de perioada de artistă-profesoară-doctoriță, m-am îndreptat spre lucruri mai accesibile. Mi-am dorit să devin consultant financiar, programator , bancher, o perioadă am visat să lucrez chiar la BNR, la un moment dat, spre finalul facultății mă gândeam și că mi-ar plăcea să devin evaluator ANEVAR, iar acum visez în continuare, în secret, să devin scriitoare.

Faptul că mi-am petrecut o bună parte din copilările la bunici m-a ajutat să gust puțin din viața de artistă. Compuneam cântece, le cântam tare în casă fără teamă că bat vecinii în țeavă, apoi dădeam concerte la mine în curte împreună cu verișoarele mele. Bani pe bilete nu luam, că abia ce ne făceam antrenamentul, dar aveam un băiat responsabil de confetti, ceea ce arăta clar că suntem cel puțin semiprofesioniste.
Timpul s-a scurs, Bucureștiul m-a înghițit și pe mine între zidurile lui de beton, iar bunicul a plecat, așa că e mai goală de acum curtea lungă cu boltă plină de viță de vie și bujori roz pe lângă casă. Cu toate astea, rămâne intactă amintirea zilelor de atunci, în care alergam cât era ziua de lungă, fără să port pe umerii mei mici griji de oameni mari, cu task-uri, zile grele la job, proiecte case, studii și alte studii, meniul zilei de mâine sau cadouri de Crăciun.

Ce vreau să spun de fapt e că fără casa de la țară copilăria mea n-ar fi fost nimic din ceea ce a fost. Și că, oricât de clișeic ar suna, n-aș fi omul care sunt azi dacă nu mi-aș fi petrecut acolo câțiva ani. La fel de adevărat este însă și faptul că aceea nu e casa mea de vis. Bolta, curtea cu iarbă, țarcurile construite de tataie pentru puișorii de găină, grădina cu vișini și gutui, podul plin de praf și monștri, toate îmi aduc zâmbete pesigla-AIA-2016-300x153 buze atunci când îmi iau timp să alunec puțin pe culoarul amintirilor. Atunci când privesc însă în viitor, când îmi schițez în minte casa în care mi-ar plăcea să mă mut, să-mi cresc copiii și să-mi scriu cărțile, o desenez un pic (mai mult) diferit, deși nu m-am apucat încă de vreun proiect de casă.

În visul despre casa mea perfectă, mă trezesc devreme într-o dimineață caldă de septembrie, mă dau jos din pat fără zgomot și cobor desculță treptele până în bucătărie. Îmi pun ibricul pe foc și-mi mănânc în picioare croissantul cu unt, în timp ce mă bucur de liniștea ce știu că n-are să dureze mult. Înjur tacticos printre dinți când calc pe o piesă albastră de lego și-mi torn cafeaua fierbinte în cana cu buline albastre, îmi iau cartea și laptopul de pe măsuța de cafea din living, îmi pun papucii în picioare și ies pe terasă. Cei doi câini frumoși și galbeni își deschid leneși ochii, debusolați să mă vadă în picioare la ora asta, oare au dormit prea mult, oare deja e ora mesei? Le explic cât de important e să facă liniște dacă vor să ne jucăm împreună, în timp ce mă așez în balansoar și-mi sorb răbdătoare cafeaua care încă arde.

Mă uit în jur și parcă nu-mi vine să cred că toată curtea asta mare și verde e a mea. Că suntem la minute bune de mers pe jos de șoseaua principală, că nu se aude niciun motor și că din loc în loc se înalță mândre tufe de bujori. Mă ridic să le pun de mâncare băieților, care dau energic din coadă și mi sar în brațe, apoi mă îndrept spre leagăn și-mi deschid cartea, dar după două-trei pagini rezervele lor de energie sunt la cote maxime și-ncepe joaca. Mă uit din când în când la cele trei ferestre de la etaj, unde cei mai dragi oameni se întorc încă o dată cu spatele la soare, cu cearceaful pe cap și zâmbetul pe buze, și-mi vine să mă duc alergând până sus, să-i iau pe toți în brațe deodată și să le strig cât de mult îi iubesc. Dar nu o fac, mă așez la loc în leagăn, cu cei doi Retrieveri la picioarele mele și nu fac altceva decât să mă uit în jur, să mă bucur și să fiu recunoscătoare.

Casa mea de vis are curte mare, un etaj, un living luminos și o bucătărie spațioasă, dormitoare calde pentru toată lumea și băi în care poți să te relaxezi după o zi plină la birou. Are bujori roz, albi și roșii, un leagăn mare și un balansoar pe terasă, un cireș și niște lavandă. Mai important însă e că e plină de iubire, că are un Golden și un Labrador care aleargă neobosiți pe iarba proaspăt tunsă și se bucură din suflet când ajungem acasă, iar că în timp ce eu dau pagină după pagină, la ferestrele de sus apar cele mai dragi trei chipuri din lume, cu ochi somnoroși și îmbrățișări gata să fie împărțite la micul dejun.

8r-Proiect-casa-parter-cu-etaj-moderna-Dalia-de-la-AIA-Proiect-tel-0722494447

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Pentru o viață sănătoasă la birou…

A fost o perioadă în copilăria mea când mama mânca în fiecare zi roșii și gogoșari. Bine, nu doar asta, dar să zicem că din mâncarea din farfuria ei 90% o reprezentau roșiile și gogoșarii. Chiar am întrebat-o la un moment dat cum trăiește doar cu așa ceva, mai ales că pentru mine pregătea mâncare adevărată. Ce am înțeles abia mai târziu, deși de știut știam și atunci, era că urma cu strictețe un plan de tratament și dieta era super importantă. Ce am înțeles și mai târziu a fost importanța fructelor și legumelor într-un regim alimentar echilibrat.

Ce am înțeles încă și mai târziu a fost că în ritmul nebun în care ne desfășurăm noi viața acum, în special cei care petrecem o parte bună din zi în sălile de meeting ale corporațiilor, nu e deloc ușor să ai un stil de viață sănătos. Prânzul se întâmplă deseori să încurce vreo ședință, așa că mai sărim peste el sau îl luăm pe la 4 după-amiaza, cănile de cafea se umplu și se golesc pe bandă rulantă, frigiderele sunt pline cu tot felul de sucuri, care mai de care mai ”naturale”, iar gustările sunt mai des compuse din croissante cu ciocolată de la automatul de la parter decât din fructe proaspete sau ceva oleaginoase.

În anul II de facultate am petrecut vreo trei luni într-o firmă de consultanță, pentru un internship, și am avut plăcuta surpriză să aflu că în fiecare luni primeam o lădiță cu fructe, care ne ajungea tuturor pentru câte o gustare vreme de trei zile. La fel și la locul de muncă actual, luni dimineața în timp ce-mi beau cafeaua mai trag puțin cu ochiul la ușă în așteptarea coșului cu fructe. Aici îl terminăm pe tot în câteva ore, dar cu ocazia asta îmi mai amintesc parcă și să-mi iau un fruct ca gustare pentru ziua următoare sau măcar acasă să mai iau un măr sau niște struguri.
Ba mai mult, într-o zi chiar au venit niște domnișoare tare drăguțe la birou și ne-au delectat cu smoothie-uri cu pepene și ghimbir sau banane și pudră de roșcove. Nu doar că au fost mai bune decât m-aș fi așteptat, dar chiar mi-au deschis apetitul să mai citesc una, alta despre beneficii și rețete de smoothie-uri homemade.

După care m-a fulgerat un gând: poate că toată campania aia de informare de la TV, în care îți citește un băiat de pe ecran ceva cum că ar fi bine să consumi zilnic fructe și legume, e prea puțin utilă pentru noi, că nu prea avem timp și energie să stăm să ne uităm la pauzele dintre programele TV. Poate că mai bună pentru noi ar fi o campanie de informare făcută chiar la birou, în parteneriat cu companiile. Să vină cineva la birou măcar o dată pe lună, să ne pregătească un suc de fructe 100% natural și să ne reamintească din când în când despre cât de important ar fi să mai lăsăm băuturile alea carbogazoase o zi pe raftul frigiderului și să punem mâna pe un fruct.logo-hurom_1504190816
Sunt destul de sigură că măcar câțiva oameni dintr-un open-space mare s-ar duce apoi la birou și cât și-ar bea sucul de portocale l-ar întreba pe mister Google sau pe magazinul profitstore.ro cât costă un storcător de fructe, câte poți să faci cu el sau cum poți să-l aduci la tine acasă.

hurom-hz-2Știu sigur, sigur că acum câteva luni ne tot făceam planuri în bucătărie despre cât de fain ar fi să avem un astfel de gadget la birou, că tot ne place tehnologia. Nu ne gândisem noi atunci la cel mai nou storcător prin presare la rece, Hurom, dar ne pusesem de acord că dăm comandă de unul. But then life happened, așa că încă nu-l avem. Serios acum, chiar cred că ar fi o campanie care ar prinde super-super bine, oamenii au nevoie de impulsuri ca să facă uneori schimbări pozitive în stilul lor de viață. Și unde să le bagi mințile în cap mai bine decât la birou, unde stau și câte 10 ore pe zi? 🙂

 

Articol scris pentru SuperBlog 2017

O altfel de toamnă

Acum câțiva ani, nu-mi mai amintesc exact câți ori fi, dar cu siguranță n-aveam pe vremea aia mintea de acum, am văzut un film tare simpatic, care se numește ”500 Days Of Summer”. E o comedie romantică, ce îi are ca protagoniști pe Summer și Tom, are și accente de dramă, dar e totuși genul de film despre care la o primă vedere ai putea spune că e un film ”de fete”. Nu este însă o poveste de dragoste, așa cum de altfel ne asigură și naratorul: ”This is a story of boy meets girl, but you should know upfront, this is not a love story.”

Dacă vă închipuiți că urmează o recenzie sau măcar un rezumat, vă înșelați. Dacă vă e teamă că urmează spoilere… ei bine, nu pot să garantez lipsa lor, dar eu de fapt vreau doar să vă spun că o bucată bună de vreme fata asta, Summer, m-a scos din sărite. Nu părea să știe ce vrea de la viață, în particular de la o relație, dar părea extrem de sigură că Tom nu e ceea ce caută, că relația cu el nu e ceea ce îi trebuie, deși, repet ea habar n-avea ce îi trebuie.
Recunosc că la început mă tot hlizeam gândindu-mă la cât de dubios ar suna să strigi pe cineva ”Vară, hei Vară!” în română, dar filmul mi-a arătat că deseori poți să transmiți doar prin numele personajelor o mulțime de lucruri pentru care altfel ți-ar trebui multe, multe cuvinte. Spre final, după 500 de zile cu Summer, Tom învață the hard way câteva lucruri: învață că probabil lucrurile nu se întâmplă cu vreun motiv anume, că nu există miracole sau destin, și că viața noastră e de fapt guvernată de coincidențe. Spre final, Tom o întâlnește pe Autumn.

Pe mine finalul m-a făcut însă să zâmbesc și să visez. M-a făcut să mă gândesc că poate așa e și suntem cu toții doar sezoane în viața celor din jur, că fiecare anotimp își are importanța lui și că unele pot fi mai lungi, iar altele mai scurte, în funcție de câtă nevoie avem de ele, de fapt. Autumn, această toamnă care-și face loc în viața lui Tom, rămâne pentru noi un personaj sugerat, un soi de lead, o temă de gândire. Pe Autumn o văd ca pe o gură de aer proaspăt pentru băiatul ăsta. E ca o zi răcoroasă de octombrie, când după ce te-ai plâns o grămadă că nu mai e vară, că zilele-s tot mai scurte și nopțile mai reci, iar lumea începe deja să treacă la paltoane și ghete, îți dai totuși seama că ți-a ajuns toată căldura aia sufocantă, care nu te lăsa să respiri. Îți dai seama că ai într-adevăr nevoie să iei o pauză, să tragi pe tine un pulover și o eșarfă și să ieși să te plimbi lejer pe aleile poleite cu frunze colorate.

Dacă aș fi putut să mai pun eu o scenă-două în film, aș fi dezbrăcat-o pe Autumn de costumul ăla office pe care-l purta când i-a dat cu realitatea-n cap lui Tom. Aș fi trimis-o să bea cafeaua aia cu el îmbrăcată simplu și dreamy în același timp: cu o pereche de jeansi albaștri, cu talie înaltă și un pulover roșu, care să-i pună în evidență ochii căprui, la care aș adăuga un palton de damă elegant și o eșarfă care să-i acopere gâtul suficient cât să-i dea o tentă de mister.

     jeansi lee                    pulover_medicine

În plus, un om tare deștept a zis la un moment dat că dacă ai tocurile potrivite, poți cuceri lumea, așa că aș grăbi-o să-și ia în picioare ghetele de piele și să fugă la întâlnirea cu băiatul care n-o observase niciodată până atunci.

     palton tally weijl                    botine pepe jeans

I-aș pune să meargă mult pe jos, să simtă frigul cum le intră în oase, să-și povestească fiecare despre verile din viețile lor și să se oprească în cea mai călduță cafenea pe care o întâlnesc. Autumn, cu zâmbetul ei cald, i-ar aminti lui Tom că poate coincidențele nu-s mereu coincidențe și l-ar convinge, poate, că merită să treci prin toate anotimpurile de câteva ori, până să-ți alegi o toamnă în care să te găsești, să rămâi, să te odihnești, să fii bine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017