Listen to the listener

Când am împlinit 25 de ani am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din lume. Am primit încredere, încurajare, am primit imboldul de a încerca un lucru extrem de important pentru mine și siguranța că e cineva  să mă țină de mână în caz că mi se pare că mă duc la vale. Chiar la miezul nopții, într-o mansardă din centrul vechi al Brașovului, am primit pe Whatsapp un document PDF în care scria negru pe alb că-s așteptată să-mi revendic cele patru ședințe de canto. Îmi tremurau picioarele și-mi transpiraseră palmele, de parcă urma să urc pe scenă în fața unei săli întregi chiar în momentul ăla. Eram fericită și am adormit zâmbind.

Dar săptămânile treceau, iar eu nu sunam ca să-mi rezerv locul. În capul meu nu era loc de cântat, deși-mi doream asta mult, pentru că în capul meu era mare aglomerație, cam cum e în pasaj la Unirii luni dimineața la 8. Era plin de voci, care mai de care mai puternice, care răcneau, lipsite de orice fel de eleganță, că nu o să pot face asta. Că nu am voce bună, doar știu asta din copilărie, că oi avea eu ureche muzicală, dar nu-s în stare să fredonez o melodie ca lumea. Că îmi tremură vocea, că nu pot să cânt decât undeva sub nivelul mării, că pare ca și cum mă strânge cineva de gât atunci când încerc să cânt sus, că sunetul e nazal și fals, că îmi scapă vocea, că ar râde lumea de mine. Trafic intens, după cum puteți vedea.

Aseară am fost la cea de-a opta ședință de canto și ultima din sezonul ăsta. Din păcate, din motive organizatorice va trebui să iau pauză o perioadă, însă e greu de descris în cuvinte cam ce s-a întâmplat în perioada asta de două luni și un pic. În capul meu lucrurile se desfășoară acum ca pe străduțele din Cotroceni într-o după-amiază călduță de duminică. E liniște, e calm, foșnesc frunzele sub tălpi și din când în când se aud câteva păsărele cântând, iar tu ții căștile în urechi de design, căci îți asculți doar propriile gânduri.

”Baby it looks as though we’re running out of words to say…”

În camera mică din apartamentul de la Universitate au răsunat de o grămadă de ori versurile astea aseară. Nu pentru că nu mi-aș mai găsi cuvintele, ci pentru că melodia lui Jessie Ware îmi aglomerează sufletul doar ascultând-o, așa că mi-am dorit mult să o pot cânta și mi-am pus-o pe listă. Eram, desigur, emoționată, aveam un gol în stomac și mă așteptam ca profa să-mi spună ”nu, n-ai cum să ajungi acolo, îmi pare rău, să alegem altceva.”
Dar ce să vezi, am aflat încă o dată că în viață trebuie să ceri ca să poți primi, să încerci ca să poți reuși, să te miști din loc ca să ajungi undeva. După trei sferturi de oră de cântat și după câteva încurajări de genul ”te rog, hai, mai în față vocea, ai încredere”, am mai gustat încă o feliuță de fericire.

– Știi, dacă acum două luni mi-ar fi spus cineva că am să pot cânta o piesă 80% pe voce de cap, aș fi zis că râde de mine.
–  Ei, și vezi ce frumos sună?
– Nu știu, că eu nu mă aud. Dar îmi place să cânt și simt că mi-e bine. Și e suficient, oricum.

Cam asta discutam cu profesoara în timp ce-mi trăgeam fermoarul gecii și-mi înfășuram eșarfa la gât. I-am promis că mai exersez acasă și că o să merg la karaoke. Și-o să-mi țin promisiunea, chiar dacă acasă tehnologia mă ajută mult prea puțin. Până la urmă, nu cânt pentru performanță, ci pentru fericire și oricum de auzit eu nu prea mă aud, așa că de ce aș avea nevoie de un sistem audio de super bună calitate?

Eh, să fim serioși, că doar nici eu nu cred ce am zis, ci mai degrabă e o mostră bună de ”vulpea când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri”. Mi-ar plăcea să am un living spațios, cu tavan înalt și doar câteva piese de mobilier, cu un pian într-un colț, chiar dacă nu știu să cânt, cu un ecran suficient de mare, pe care să curgă versurile melodiilor, și un sistem audio la care până la urmă să mă aud și eu. Și să mă aud bine. Sigur, trebuie și să arate frumos, nu neapărat să pară luxos, dar să se potrivească în peisaj.

edifier 1

   – Să știți că e un sistem cu adevărat profesionist. Suportă patru tipuri de input-uri, coaxial, optic, balance, AUX și Bluetooth, boxele au o putere de 130 watt și un bass cu diafragma de aluminiu, iar planarul magnetic…

Omului care mi-ar spune așa ceva i-aș zâmbi cald și netru, aș arunca o privire peste boxele la care se uită cu atâta drag când povestește, apoi mi-aș drege glasul:

   – Am un living luminos, cu parchet din lemn masiv pe jos și un pian într-un colț. Îmi place să stau pe canapea și să citesc, să mă uit la filme bune, să ascult Nocturnele lui Chopin și un vals de Șostakovici, Lara Fabian, Pink Floyd, Beth Hart și Peppino Gagliardi. În fiecare zi îmi place să cânt pentru plăcerea cântatului, iar în unele zile îmi place să cânt și apoi să mă ascult. Îmi place să aud fericirea sau durerea din voce.

 I-aș surprinde zâmbetul stânjenit și ochii sclipind.

   – Sistemul S2000 Pro de care vă zic, de la Edifier, a fost conceput pentru înregistrarea și mixarea la domiciliu, dar în același timp vă asigură o experiență acustică deosebită. Toate aspectele tehnice puse laolaltă garantează un sunet de o calitate superioară, având setări diferite pentru filme și jocuri, pentru Chopin și Șostakovici, pentru Lara Fabian, Pink Floyd și…dumneavoastră. În plus, design-ul boxelor e o combinație reușită între clasic și modern, având panourile laterale cu finisaje din lemn, care s-ar potrivi perfect în livingul dumneavoastră.
Vă pot oferi, desigur, o broșură cu detalii tehnice, imagini și prețuri, precum și garanția unui sunet de o calitate ireproșabilă. Însă pentru a fi sigură că faceți alegerea potrivită, vă invit în lounge-ul nostru, pentru a testa pentru câteva minute boxele. Sigur, muzica o alegeți dumneavoastră, puteți chiar să ne și cântați, dacă doriți. Să fie microfon cu stativ?

edifier 2 edifier 4 eq

Mai durează puțin până îmi voi odihni tălpile și sufletul în livingul ala spațios. Până una, alta, eu am să exersez în continuare acasă ”Say you love me” a lui Jessie Ware, doar cu Youtube-ul și Chromecast-ul, bazându-mă pe boxele de la televizor. N-am cine știe  ce sistem audio, nici microfon, nici pe cineva avizat care să mă mai tragă de mânecă atunci când îmi retrag vocea. Am în schimb pe cineva care să mă încurajeze, să zâmbească în timp ce eu îmi dau capul pe spate încercând să ajung la nota aia și mă aplaude nu doar pentru că a sunat bine, ci și pentru că am reușit să trec peste niște limite personale. Pentru că, de foarte multe ori, singurii oameni care stau în calea fericirii noastre suntem noi înșine.

Articol scris pentru SuperBlog 2017

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s