De la zero la avantaj sau cum am descoperit tenisul

Prima dată când m-am uitat pe bune la un meci de tenis a fost la începutul verii lui 2014, când în loc să mă concentrez și să termin lucrarea de licență, am privit-o pe Simona Halep cum alunecă pe zgura de la Roland Garros, încercând să o întreacă pe Maria Sharapova în cursa pentru titlu. Pe atunci nu știam nici cum se ține scorul în tenis. Astăzi, trei ani și jumătate mai târziu, știu ordinea și statutul multor turnee de tenis din circuitele ATP și WTA și mă trezesc la 6 dimineața ca să mă uit la meciuri mari.

N-am avut niciodată contact real cu tenisul. Din motive diverse, n-am făcut sport în copilărie și am îmbinat orele de citit, de șah, de engleză, cu orele de dans și de jucat Monopoly, rummy și cărți pe iarbă, la umbra corcodușilor. Am avut o rachetă neagră de plastic, care probabil că se voia a fi de tenis, însă mama spune că n-am fost niciodată încântată să joc la perete. Când o scoteam totuși la joacă, o foloseau prietenele mele mai mari, eu rămâneam cumva mereu cu o rachetă mică, roșie, ”cu găurele”, însă de dimensiunea unei palete de tenis de masă. Nu mă prea supăram, mă bucuram că ne jucăm împreună, pentru mine tenisul nu însemna mai nimic. O dată, când jucam ”tenis” cu o piesă de lego pe post de minge, m-am ales cu o arcadă spartă și un ochi plin de sânge. De atunci, n-am mai pus mâna pe nicio rachetă de tenis decât în Decathlon, la raionul dedicat.

Despre Roland Garros am aflat prima dată prin școala primară dintr-un joc de cultură generală pe care îl primisem cadou. Învârteai o rotiță, ajungeai pe o categorie, primeai o întrebare de pe un cartonaș, nu mai știu mai departe. ”Care este singurul turneu de mare șlem care se joacă pe zgură? Roland Garros”. Nu știam ce e ăla mare șlem, habar n-aveam cum arată zgura, însă țineam minte răspunsul la întrebarea asta ca pe tabla înmulțirii și încercam să-mi dau seama dacă pronunț corect Roland Garros. Tot pe atunci mă gândeam că e ciudat tenisul ăsta, e sportul ăla la care mereu TVR-ul filmează de undeva de sus, e mereu foarte soare, scorurile arată dubios și terenurile își schimbă periodic culorile, nu-s mereu verzi, ca la fotbal. Auzisem de Năstase, Țiriac și Federer. Și cam atât.

În 2014, Simona își făcea loc, încet-încet, pe buzele românilor. Mai aveam noi ceva fete cu rezultate bune în circuit, însă Simona părea să fie altceva. Câștiga tot mai multe meciuri, era prezentă tot mai des la turnee tot mai mari și, practic, își făcea în liniște intrarea în lumea tenisului mare, în timp ce eu căutam un model de avertizare a crizelor bancare. În ziua aia călduță de iunie nu prea aveam chef de interpretat rezultate, iar Simona reușise o mare performanță: era în finala singurului turneu de mare șlem care se joacă pe zgură. Am luat un kilogram de cireșe și ne-am strâns în camera mică de cămin să ne uităm la meci.

Cum se ține scorul la sportul ăsta? Ok, stai, cum adică out? Aaa, out serviciul. Ok, dar cum adică out, unde trebuia să fie? Aaaa, pfff, deci când servește trebuie să pună mingea în careul ăla mic, nu oriunde în teren. Dar de cât ori servește, frate, și ce înseamnă dublă greșeală? Și cum adică 15-0, 30-0, ce e asta? Și dacă ajung amândouă la 40? Ce e aia ”la avantaj”? Băăăăi, cum adică a fost IN mingeaaa aia? Ah, a prins tușa, păi eu habar n-aveam, credeam că trebuie să fie doar pe zgură, nicidecum să atingă linia. Ok, am înțeles.

Cam așa a decurs discuția din începutul meciului cu Alina, colega și prietena mea care mai avea cât de cât tangențe cu tenisul. La final, Simona a pierdut meciul, dar a câștigat o cu totul altă poziție în lumea tenisului, iar eu am pierdut câteva ore în care aș fi putut scrie la licență, însă am câștigat un nou hobby.

Încet, dar sigur, am făcut o pasiune pentru sportul ăsta. Am trecut de la stadiul în care nu știam ce e ăla careu de serviciu, la cel în care îmi pot da seama dacă jucătorul va servi prost după felul în care și-a aruncat mingea. Am petrecut ore întregi privind meciuri de tenis și am aplaudat până m-au usturat palmele la mingi ajunse din poziții incredibile și plasate încă și mai incredibil fix în colțul terenului, sub privirea pierdută a adversarului. Am înjurat, am fost bucuroasă, frustrată, încântată, șocată, am murit și-am înviat de câteva ori în timpul aceluiași punct, am privit pe Youtube meciuri sau bucăți din meciuri mai vechi și o fac în continuare.
În iunie 2014 nu știam cum se ține scorul și ce e aia o dublă greșeală. În ianurie 2018 m-am trezit la 6 dimineața, în concediu la Veneția, ca să văd semifinala de la Australian Open. Atât.
M-am bucurat mult, mult de tot de tenis în ultimii trei ani și jumătate. Și nu vorbesc doar despre tenisul Simonei, oh, nu! Simona doar a deschis o ușă pentru mine, iar eu am găsit în spatele ei un sport extrem de frumos și un hobby, cred, pentru totdeauna.

Deși nici până acum n-am pus mâna pe o rachetă altundeva decât în Decathlon, am învățat multe urmărind tenisul în anii ăștia. Despre pasiune, muncă, voință, determinare, demoni interiori și puterea de a o lua de la capăt. Despre cum nicio luptă nu e complet pierdută până când nu se strică ”game, set and match”, despre încredere și consecvență, despre strategiile pe termen lung, dar trăitul în prezent. Am învățat (pentru a câta oară?) că trebuie să te duci și să-ți câștigi meciul. Nu există altă variantă. Dar despre asta și multe altele, în episodul următor.

tennis quote navratilova

Advertisements

Premiile de la extratereștri

Nu vă speriați, n-a aterizat nicio navă dubioasă la mine în curte zilele astea, nici nu întrețin colaborări cu diverse ființe din afara globului nostru pământesc. Nu momentan, cel puțin. Însă dacă vă amintiți, povesteam în rezumatul de după SuperBlog că am câștigat o probă sponzorizată de InterComFilm, cea în care am scris despre invazia extratereștrilor. Și iată că săptămâna trecută, după câteva mici probleme de comunicare, care s-au rezolvat cu bine, am intrat în sfârșit în posesia produselor pe care mi le pusesem de ceva timp pe lista de dorințe. Au venit de la eMag și nu sunt așa multe, fiindcă lista mea de dorințe cam avea prețuri din trei cifre 🙂 Însă au fost deal-uri bune toate. Așadar, în ordinea numerelor de pe tricou, iată-le:

produse

Periuță electrică Philips Sonicare

Îmi doream de mult să încep să folosesc o periuță electrică, am mai tot citit despre variante și beneficii, iar odată ce mi-am pus brackeții m-am informat și mai atent și mi-am pus-o în lista de favorite pe cea HealthyWhite de la Philips. O folosesc deja de o săptămână, m-am obișnuit super rapid cu ea și până acum sunt foarte mulțumită de ce face.

Aparat de curățare interdentară Philips Sonicare AirFloss

Ăsta e un alt apărățel pe care îl aveam pe whishlist de ceva vreme, mai ales că odată cu aparatul dentar devine puțin mai complicată utilizarea aței dentare. Momentan nu pot să mă pronunț cu privire la eficiența lui, încă își așteaptă rândul până când medicul îmi va da ok-ul să-l folosesc. Ideea e că aparatele de curățare interdentară pot fi deseori ușor agresive cu gingia în primă fază, așa că dacă ați avut tratamente stomatologice în ultima vreme, e bine să agreați cu medicul momentul în care îl puteți folosi.

Epilator Braun

Când cel vechi a început să funcționeze cu pauze, mi-am pus la favorite epilatorul ăsta și i-am tot urmărit prețul o bucată de vreme. Odată ce am câștigat voucher-ul, l-am și trecut pe lista câștigătorilor și acum șade bine-mersi în husa lui, la mine acasă.

Perie rotativă Rowenta Brush Active Nano Smart

Da, o perie rotativă chiar îmi doream de ceva vreme. Am citit o mulțime de review-uri și m-am uitat la muuulte filmulețe ca să văd cam cât de greu este de folosit o asemenea unealtă și până la urmă am decis că da, am și eu suficientă răbdare cât să stau 20-30 de minute să-mi aranjez puțin mai mult părul. Am folosit-o deja de două ori, a doua oară cu mai mult succes decât prima și probabil că o să meargă tot mai bine de acum înainte. Bună achiziție.

Husă pentru Kindle

Ehee, de asta chiar aveam nevoie destul de tare, pentru că am primit Kindle-ul cadou de Crăciun și până acum am citit pe el doar acasă, pentru că nu aveam husă. L-am luat în poșetă de vreo două ori, într-un etui de piele întoarsă, dar nu era ce trebuie, așa că îmi tot căutam ceva simpatic și care să nu coste cât jumătate din valoare Kindle-ului. Recunosc sincer că dacă n-aș fi avut voucher-ul, mi-aș fi luat husă de pe AliExpress. E adevărat, vine în câteva săptămâni, poate mai mult de o lună, dar prețul e sensibil mai mic și oricum toate-s made in China 🙂 E acolo în spate, cu floricele albastre.

Un vas termorezistent

Ei bine, ăsta nu apare în poză pentru că inițial îmi propusesem să-l fotografiez plin. L-am folosit chiar din ziua în care am primit coletul, însă până să apuc să fac poza, am constatat că macaroanele deja erau începute și nu mai arăta fotografiabil. Așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt, e fix ce trebuie 🙂

V-am zis că nu-s multe, da? Păi n-au cum să fie când vrei să cumperi toată familia Sonicare și încă ceva în plus, dar premiul ăsta a venit la fix, la fix. Acum am și produsele din wishlist acasă la mine și pot să mă uit și de rochii și pantofi pentru nunțile ce se întrevăd la orizont. Mulțumesc, extratereștrilor, pentru inspirație și premii! 🙂

Trei locuri de care m-am îndrăgostit în 2017

Călătoriile. Oh, călătoriile. Cu aroma lor de nou, cu emoția și nerăbdarea care te încearcă în zilele de dinainte, cu planurile, așteptările și realitățile deseori diferite, dar un diferit bun, care te învață lucruri… oh, minunate călătoriile astea, vă zic. Uneori îmi doresc atât de mult să plec în lumea largă, să o văd pe (aproape) toată, să scriu și să fac poze și să fiu plătită pentru asta. Alteori mă consolez și-mi zic că de fapt e posibil să mă bucur mai mult de călătorii așa, de câteva ori pe an, ca atunci când mănânci o pătrățică de ciocolată pe zi și apreciezi altfel gustul decât dacă ai mânca dimineața, la prânz și seara, 7 zile pe săptămână.

Ca să fiu sinceră, până în 2017 nu am avut la activ cine știe ce călătorii, însă anul trecut a fost mare deschizător de drumuri și sunt convinsă acum că pot face lejer din călătorii un hobby. Unul destul de costisitor, desigur, dar asta e un pic altă poveste. Să revenim, însă la excursiile lui 2017. Am văzut locuri foarte frumoase, am fost la munte, la mare, am văzut orașe atât de vechi și parcă veșnic tinere, am făcut sute de poze și am zis wow de un milion de ori. Dintre toate locurile pe care le-am văzut în 2017, au fost însă trei care mi s-au cuibărit atât de adânc în suflet, că nu cred să le mai poată scoate ceva de acolo.

1. Veneția

Orașul ăsta m-a cucerit iremediabil. Am fost în ianuarie anul trecut și am petrecut acolo 4 zile reci, dar cu mult, mult, soare, în care am profitat cum se cuvine de perioada mai liniștită. E lucru cunoscut că e un oraș extrem de turistic, că localnicii înșiși nu ne mai suportă și și-ar pune ziduri la cetate doar să-i mai lăsăm să respire, așa că vă închipuiți probabil ce e acolo în sezonul turistic. Mie și jumătății mele mai bune nu ne place prea tare aglomerația și-am preferat să ne încotoșmănim cu câte două pulovere și geci groase, dar să evităm valul de turiști care se varsă peste Veneția odată cu începerea Carnavalului.

canal
Ne-am îndrăgostit de străduțele înguste și întortocheate, de canalele mici care răsar de te miri unde la fiecare colț de stradă, am urcat mii de trepte și am mers pe jos până nu ne-am mai simțit picioarele. Ne-am jucat cu porumbeii din San Marco și ne-am plimbat sub soarele blând pe Riva degli Schiavoni, am luat ”brunch”-ul în picioare în piațeta de lângă Mercato Rialto și-am băut vin la 11 dimineața, ca localnicii, iar apoi ne-am învârtit în jurul tarabelor cu pește proaspăt și fructe de mare încă mișcătoare.

brunch

“è un bicchiere di vino con un panino la felicità”

Ne-am minunat vizitând Palatul Ducal și ne-am plimbat cu vaporetto, la asfințit, pe Canal Grande, pe care Philippe de Commynes, ambasadorul Franței la Veneția pe la finalul anilor 1400 l-a numit ”cel mai frumos bulevard din lume”.
Ne-am îndrăgostit fără drept de apel de orașul ăsta, de unii iubit, de alții considerat supraapreciat. Ne-am îndrăgostit atât de tare încât ne-am întors anul ăsta, tot în ianuarie și atât de tare încât am să revin într-o zi cu un articol dedicat lui și doar lui.

venice

2. Lacul Como

Dacă ajungeți la Milano este mare, mare păcat să nu dați o fugă să vezi Lacul Como. E o călătorie de vreo oră cu trenul, iar în apropierea destinației peisajele sunt atât frumoase, că o să stați cu nasul lipit de geam. Noi am fost la final de aprilie și am făcut doar o excursie de o zi, însă zona este minunată și mi-ar plăcea să revenim cândva și să ne cazăm în apropiere, să ne deconectăm câteva zile de zgomotul orașului  și să ne întipărim în memorie  priveliștea de vis.

lacul como
Cadrul natural e absolut minunat, iar pozele pe care le-am făcut aproape că nu-i face cinste, însă va trebui să mă credeți pe cuvânt. Mi-a rămas adânc în suflet, pentru că, deși toată zona e plină de turiști, am simțit-o ca pe o oază de liniște, ca pe o gură de aer proaspăt. Am mers cu trenul până în Varenna, ne-am plimbat pe străduțele și pe malul lacului, apoi am luat feribotul și am poposit în Bellagio, cel mai cochet orășel de pe malul Lacului Como. Pe George Clooney nu l-am întâlnit, însă ne-am bucurat de soarele blând și ne-am încărcat bateriile pe străduțele aglomerate, cu aer aristocrat. Vom reveni, cu siguranță!bellagio como

3. Lefkada

Nu fusesem niciodată pe o insulă grecească până anul ăsta, dar în Lefkada visam să ajung de cinci ani. Când am citit pe blogul Andreei articolele dedicate minunatei insule și m-am uitat la toate pozele, de pe toate plajele, mi-am promis că trebuie să merg și să văd cu ochii mei dacă apa chiar poate să aibă atât de multe nuanțe și dacă albastrul ăla chiar există în realitate.
Există. Lefkada e o bijuterie, vă spun. Am stat într-un golfuleț din sudul insulei, cu o plajă micuță, mărginită de doi versanți, plină de pietricele albe și rotunde și cu cea mai cristalină apă pe care am văzut-o vreodată. Când stăteam în picioare, cu apa ajungându-mi până la talie, vedeam cu ochiul liber pești micuți care se plimbau în jurul meu.
Lefkada nu este însă o insulă în care să-ți alegi o plajă și să rămâi acolo, e păcat. Am făcut baie în apa liniștită din Agios Nikitas și m-am ascuns în tufele de leandri, am admirat apusul pe Kavalikefta, o mică plajă cu stânci de pe coasta de vest și am privit minute întregi albastrul incredibil al apei de pe plaja Egremni, cea care a fost afectată sever de cutremurul de acum doi ani și jumătate.

sunset beach

Kavalikefta

Am agreat că Porto Katsiki este, într-adevăr, chiar mai frumoasă decât pare în clasicele poze de pe internet și magneți. Apa are o altă nuanță de albastru și, deși valurile erau atât de puternice încât abia am reușit să înaintez un metru până să mă trântească și să mă acopere pe neașteptate, deși am simțit apa sărată ajungându-mi din gură și nări până în creier, Porto Katsiki a fost plaja care mi-a dat cel mai puternic sentiment de eliberare pe care l-am simțit în vacanță.

porto katsiki beach

Porto Katsiki

porto katsiki

Porto Katsiki văzută de pe vaporaș

Ne-am plimbat pe străduțele pline de suveniruri și taverne din Nidri, cea mai animată stațiune, am explorat micul sat pescăresc din golful Vassiliki și am poposit câteva ore și pe plaja Agiofili,  în care apa are, desigur, altă culoare.
În final, ne-am retras pe plaja noastră micuță din Mikros Gialos, am mâncat cei mai buni ardei kapia umpluți cu feta, am citit, ne-am plimbat pe plajă și pe faleză, ne-am odihnit picioarele și sufletele pe stânci și ne-am făcut planuri. De a doua zi, de vacanță, de întors în Lefkada, de viață.

mikros gialos beach

Mikros Gialos

Acum, sub pătura de nori de deasupra Bucureștiului, visez la alte locuri pe care să le explorez, să le las să mi se întipărească pe retină și în suflet și să mă învețe despre mine lucruri pe care nu le știam.

Sursa foto: arhiva personală

 

Cum mi-am pus aparat dentar la 25 de ani

braces

Sursa: greatsydneysmiles.com.au

Nu-mi amintesc când m-am uitat ultima dată în oglindă și mi-am văzut dinții aliniați. De fapt, nici nu știu dacă i-am avut vreodată drepți, dacă stau bine să mă gândesc. C-o fi de la moștenirea genetică, de la faptul că mi-am ros cu insistență unghiile sau de la toate la un loc și de la încă ceva în plus, nici nu mai contează la urma urmei. Cert e că de când am amintiri cu dinții mei cei definitivi, n-am altă imagine decât cu ei înghesuiți.
Dacă m-a deranjat? Mult mai puțin decât ați crede. Sigur, mi-ar fi plăcut și mie un zâmbet din ăla până la urechi, cu dinți albi și parcă așezați cu mâna, dar dacă n-a fost să fie, m-am obișnuit și așa.

Cum am ajuns totuși să-mi doresc aparat dentar?

Dacă am visat vreodată în copilărie sau adolescență să-mi pun aparat dentar? Hmm, da și nu prea. Cu toții ne amintim, cred, perioadele alea în care părea horror să ai sârme în gură, iar când am prins o frântură din conversația mamei cu stomatologul, care cumva nu-i recomanda să-mi pună aparat, m-am bucurat mult în sinea mea că nu trebuie să trec prin asta. Oh, youth is wasted on the young, vorba cântecului. Am trecut, deci, cu brio prin adolescență fără să zâmbesc ca în reclamele de la pastă de dinți și fără să-mi doresc fierbinte să o fac.

Am început totuși să nutresc dorința de a-mi îndrepta dinții acum vreo câțiva ani, poate vreo 5 așa. Vedeam în jurul meu și pe bloguri tot mai mulți oameni care își puneau aparate dentare la vârstă adultă, eram tot mai aproape de a-mi permite singură costurile pe care le implică și chiar îmi amintesc că i-am zis mamei: “știi, după ce o să am banii mei, ai să vezi că-mi pun aparat dentar”. Însă fobia de dentist și teama că voi face carii de la purtarea aparatului erau mult, mult prea mari, așa că mi-am împachetat visul și l-am azvârlit elegant sub pat.

Când a început visul să se transforme în plan?

În vara asta. Când după multe, multe lupte interioare, am decis că e cazul să-mi înfrunt pentru totdeauna fobia, altfel risc să rămân fără dinți de la 25 de ani. Mă rog, acum exagerez, dar simțeam eu cumva că dinții mei slab mineralizați, poziția lor înghesuită și zahărul, oh zahărul, formează un cocktail perfect pentru carii. Și am avut dreptate, desigur. Când medicul stomatolog la care m-am dus ca să-mi spună cât de multă treabă am, mi-a spus din capul locului că în primul rând am mare nevoie de aparat dentar, am rămas un pic fără cuvinte. Vedeți voi, imaginea unui zâmbet de reclamă era una , dar cu totul alta a fost nevoia asta stringentă pe care mi-o expunea medicul. I-am mulțumit pentru întâlnire, mi-am luat frumos jucăriile, am plecat acasă și am început să caut visul prăfuit pe sub pat, să-l analizez, să-l lustruiesc și să-l așez la loc de cinste, pe o etajeră curată.

M-am învârtit, m-am sucit, am tocit butonul de ”search” de la Google și cred că am istoricul căutărilor plin de ”viața cu aparat dentar”, ”pro și contra aparat dentar”, ”what to know before getting braces”, ”before and after braces” și altele asemănătoare. Apoi într-o zi i-am scris Mirunei, pe care o citesc deja de atâția ani și la care mi-ar fi plăcut să merg să-mi scoată piticii din cap.
Știam însă și că nu s-a întors la cabinet, așa că i-am spus doar ce aveam pe suflet și am rugat-o să-mi spună părerea ei și să-mi recomande pe cineva. Știți, eu nu-i cerusem recomandare de ortodont, eu voiam să mai văd un stomatolog, să mai aud o opinie, însă în viață nu primești mereu lucrurile pe care le vrei, ci și pe cele de care ai nevoie. Miruna mi-a spus părerea ei, mi-a zis ce se întâmplă când dinții stau așa ca ai mei și m-a trimis la un specialist. “Scrie-i pe Facebook, mi-a zis, și spune-i că te-am trimis eu.” Și eu am ridicat o sprânceană. Și-apoi am amânat. Am tot amânat. Am fost și la lansarea de carte a Ioanei – Prințesa Urbană, am zărit-o pe Miruna și mi-a fost jenă să merg să o salut, pentru că tot amânasem. Până într-o zi când am pus piciorul în prag și mi-am făcut programarea.

Cât timp a trecut de la primul consult până la montarea aparatului?

Drumul până aici a fost destul de lung și nu chiar ca o plimbare prin parc. Am avut prima consultație la începutul lui octombrie și la câteva zile după mi-am făcut dosarul ortodontic (radiografii, fotografii, modele), dar abia pe 18 ianuarie mi-a fost montat aparatul pe arcada superioară. Am avut multe lucruri de reparat și de pus la punct înainte, multe ore de stat pe scaunul ăla și gândit la un milion de lucruri, am avut săptămâni în care am mers și de 3-4 ori la stomatolog, zile în care nu mai aveam niciun chef de încă o anestezie, de încă o seară petrecută în cabinet, în loc să stau în fotoliu și să citesc.

Am ales să merg la aceeași clinică și la ortodont și la stomatolog, pentru că m-am simțit bine de când am pus piciorul acolo, deși tremuram de emoții. Am cerut ortodontului (cu care am rezonat din prima clipă) și o recomandare de stomatolog și am ajuns la un medic cu un zâmbet la fel de cald, care m-a încurajat și a avut toată răbdarea cu mine, mi-a explicat de fiecare dată ce urmează să facem și, vă spun din toată inima, m-a vindecat de fobia de stomatolog.
Știți, fobia de stomatolog este o realitate, nu o fiță, nu sunt povești de adormit copiii ce vă spun eu aici, nu vă doresc să simțiți vreodată ce simțeam eu când auzeam sunetul frezei apropiindu-se de capul meu, cum îmi transpirau palmele și mi se făcea rău de la stomac când doar ce intram în sala de așteptare, cum mă apuca greața și-mi venea să mă închid în baie sau să fug mâncând pământul. Din cauza asta am și ajuns să am nevoie de 4 luni de tratamente înainte să pot să-mi pun aparatul.

Cum m-am obișnuit cu aparatul?

Acum, după trei săptămâni de la montarea aparatului, am început să mă obișnuiesc din ce în ce mai mult cu el. E deja o parte din mine, deși doar temporar, e acolo să mă ajute să am un zâmbet mai sănătos și deja au apărut primele schimbări vizibile, se mișcăăă! Și încă nu mi-am pus și jos!

Dacă aveți nevoie de aparat dentar, dacă vă doriți să zâmbiți cu toți dinții ca-n reclamele de la pastă de dinți, puneți mâna pe Google, căutați câteva informații, dar nu le luați pe toate de bune. Căutați un ortodont sau mai mulți, cereți păreri avizate, alegeți un medic cu care simțiti că rezonați și în care aveți încredere, apoi lăsați Google-ul în pace și lăsați-l pe medic să vă trateze 🙂 Sigur, puteți să vă uitați la câte video-uri de ”înainte și după” vreți pe Youtube, sunt motivante, știu!

Acum că știți cum mi-am pus eu aparat dentar, promit să revin și cu alte articole pe tema asta, am să împărtășesc tot ce cred că i-ar putea ajuta și pe alții și da, am să revin într-o zi și cu numele medicilor datorită cărora merg acum la dentist ca la salon.

Până una, alta însă, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!