Răspunsul este că nu există un răspuns

parents bad news

Nu mi se mai întâmplase de mult să citesc o carte care să-mi provoace atâtea goluri în stomac. M-am surprins deseori lăsând Kindle-ul din mână, privind în gol, încercând să mă pun în pielea vreunuia dintre personaje și revenind la carte doar ca să exclam: ”Oh, Doamneee!” Pe Jodi Picoult o descoperisem odată cu ”Small Great Things”, o carte pe care am citit-o anul trecut și care spune o poveste tristă despre sacul de prejudecăți pe care îl cărăm încă după noi. Nu mă așteptam ca ”My sister’s keeper” să-mi placă la fel de mult și cu atât mai puțin mă așteptam să aibă impactul ăsta asupra mea. Însă citiți mai departe și-o să înțelegeți.

Anna are 13 ani, toată viața înainte și o soră bolnavă de o formă gravă de leucemie. Anna e sănătoasă, însă nu e străină deloc de paturile de spital, de ace mari și intervenții mai mult sau mai puțin invazive. Știți de ce? Pentru că Anna a fost concepută în mod supravegheat, în laborator, pentru a fi donatorul perfect de măduvă (și nu numai) pentru sora ei, Kate. Și Anna n-a pus niciodată la îndoială acest status quo. Până acum. Decizia pe care o ia într-o zi  îi va schimba complet viața și va trasa noi coordonate în familia Fitzgerald.

Sunt atât de multe probleme etice ridicate în cartea asta, care nu-i nici pe departe vreun mare roman dostoievskian, încât nu te mai lasă să învârți liniștită în oala cu mâncare fără să te gândești la Anna, Kate, părinții lor și toți ceilalți oameni implicați în poveste. Când Anna decide că vrea să ia ea însăși deciziile medicale care o privesc, chiar atunci când Kate riscă să moară dacă nu primește un rinichi, echilibrul și-așa precar al familiei Fitzgerald este zdruncinat.

Ce faci când ai un copil extrem de bolnav și afli că niciunul dintre membrii familiei nu este un match perfect pentru a fi donator, însă un membru nou ar putea fi? Ai face un copil pentru a fi ”rezervă” pentru fratele sau sora lui? Cum te raportezi la noul născut, cât de drept este față de el și câtă atenție îi poți acorda de fapt? Eu ce aș face în locul Sarei, mama copiilor? Nu, eu sigur nu m-aș purta așa, n-aș face AȘA CEVA niciodată. Părinții nu-și iubesc unii copii mai mult, cum ai putea acționezi așa? Doamne, dar e mamă, e normal, cum poți trăi văzându-ți copilul murind în fața ta și tu să nu faci nimic? Chiar dacă asta înseamnă să-ți supui un alt copil unor intervenții care nu-s deloc o plimbare în parc și care îi vor schimba indiscutabil viața.

Mi-e greu să explic în cuvinte cât de mult m-a frământat cartea asta. Am întors-o pe toate părțile, atât pe poveste în sine, dar mai ales pe Sara, mama în ai cărei papuci am încercat constant să mă pun. E greu, vă zic, e greu de tot să te gândești ce ai face tu într-o situație de asta. Iar plânsul și luatul câmpilor nu sunt soluții valabile, astea nu-ți țin copilul lângă tine. Sigur, suntem toți plini de valori morale, de principii, de ”eu n-aș face așa ceva niciodată”-uri, de judecăți, de idei privind egalitatea dintre copii și felul în care problemele noastre nu-s neapărat și ale celorlalți și noi acceptăm asta. Dar dacă am avea un copil grav bolnav, iar soluțiile s-ar împuțina văzând cu ochii, putem să știm cum am reacționa la urma urmei?

Despre cartea asta unii vor spune că-i minunată, că doare rău de tot, că te răscolește și te frământă și te ține treaz noaptea. Alții spune-vor că-i îngrozitoare, că prea multă dramă nu face bine, că are prea multe clișee și că la tot pasul dai de coincidențe. La urma urmei, nu despre carte în sine mi-am dorit să scriu de fapt, ci despre ideea asta care, de când am deschis cartea, nu mi-a dat pace: cum știi, ca părinte, că iei cele mai bune decizii pentru TOȚI copiii tăi? Cum știi, ca părinte, că nu-i refuzi niciunuia din ei dreptul de a avea o viață normală? Și, mai important, cum iei tu, ca OM, decizii atât de mari pentru un alt om? Nu despre pediatrul potrivit, despre meniul din diversificare, despre școala, liceul sau facultatea alese, ci despre dacă ar trebui să renunțe la un rinichi sau nu.
Și ce faci dacă, la un moment dat în viață, copilul copilului tău va avea nevoie de un rinichi de la mama sau tatăl lui, iar acesta nu i-l poate da? Pentru că ți-a salvat ție copilul cu ani în urmă și-acum nu-l poate salva pe al lui.

Nu, nu e despre cum a scris Jodi Picoult cartea asta, din câte perspective, cu câte clișee, cu câtă emoție sau despre cum a construit personajele ori despre finalul șocant. E despre mai puțin și despre mai mult de atât. E despre cele mai grele decizii pe care le poate lua vreun om în viața asta, despre principii, valori morale și cum supraviețuiesc ele în situații de criză. Una peste alta, e despre viață și lupte mai importante decât alea de pe câmpurile de bătălie. Și despre niște răspunsuri pe care n-are nimeni de unde să le scoată.

Concluzii? Nu, n-am, cartea asta nu mi-a adus decât întrebări și frământări. În loc de concluzii, las câteva fragmente (am citit cartea în engleză) și o recomandare. Mie mi-a plăcut și o recomand din tot sufletul, dar e grea și doare.

You know how the tightrope guy at the circus wants everyone to believe his act is an art, but deep down you can see that he’s really just hoping he makes it all the way across?
Traditionally, parents made decisions for a child, because presumably they are looking out for his or her best interests. But if they are blinded, instead, by the best interests of another one of their children, the system breaks down.
The answer is that there is no good answer. So as parents, as doctors, as judges, and as a society, we fumble through and make decisions that allow us to sleep at night–because morals are more important than ethics, and love is more important than law.
You can stay up all night and still not count all the ways to lose the people you love.
We are not the first parents to lose a child. But we are the first parents to lose our child. And that makes all the difference.
Half the grown-ups on this planet have no idea who they are, but they get to make decisions for themselves every day.
Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it.
Advertisements

Trei beneficii colaterale ale aparatului dentar

smile mother theresa

Când mi-am pus aparatul dentar mă așteptam, desigur, la schimbări, că doar de asta l-am pus, nu? Mă așteptam să mi se îndrepte dinții văzând cu ochii (mă rog, mai mult văzând cu pozele, ca să fiu sinceră) și să-mi schimb anumite obiceiuri alimentare și de igienă. Însă nu am realizat la început cam cât de mare va fi impactul de fapt, pentru că, credeți-mă, este! Mi-am pus pe listă cele trei beneficii extra pe care le-am identificat în astea două luni de când port aparatul și-am zis să le împărtășesc aici, după cum am promis.

  1. Am renunțat aproape complet la cafea

Dacă ați văzut Gilmore Girls, v-a plăcut și aveți și memorie de elefant, poate vă amintiți o bucată din discursul de șefă de promoție pe care îl ține Rory la terminarea liceului. Zicea așa:

Welcome! We never thought this day would come.

Cred că s-au împlinit 10 ani de când beau cafea și n-am crezut că voi ajunge vreodată spun asta, însă am ajuns să beau cafea numai în weekend. Obișnuiam să beau două cafele pe zi, iar acum beau o cafea pe zi în weekend. La un calcul simplu veți vedea că beau de 7 (șapte!!) ori mai puțină cafea. Mie încă nu-mi vine să cred, vă spun sincer. Nu credeam că am să reușesc așa ceva.
De ce am redus atât de drastic consumul meu de cafea? E foarte, foarte simplu. Cafeaua aia bună, caldă, aromată și îmbietoare la povești îmi îngălbenește dinții. Eu mi-am pus aparat dentar pentru că-mi doresc să-mi păstrez dinții cât se poate de sănătoși o perioadă cât mai lungă de timp, dar și să pot zâmbi cu gura până la urechi, fără să mă proptesc în ”vai, dar ce dinți galbeni am”. Ținând cont că am un smalț destul de slab și o căruță de plombe, o albire dentară nu prea e în plan, așa că am decis să mai renunț la factorii coloranți și să întârzii acest proces. Simplu, nu? N-a fost frustrant, am redus treptat, mai beau ceai verde, mă simt foarte bine cu alegerea asta și parcă simt că aș putea renunța și la cafeaua de weekend, doar că încă nu 🙂

Cu siguranță am să revin cu un articol special dedicat acestui proces, care a început totuși cu ceva timp înainte să-mi pun aparatul, dar care s-a concretizat frumos abia acum. Chiar dacă o beau doar în weekend, cafeaua va rămâne pentru totdeauna, probabil, mica mea plăcere vinovată.

2. Nu mai ronțăi așa de mult între mese

Aparatul dentar implică o igienă orală mult mai meticuloasă, asta știe toată lumea, iar periuța din geantă e acolo ca să fie folosită. Cam după fiecare masă. Și da, masă înseamnă și jumătatea aia de eugenie pe care o mănânci la nervi când nu-ți iese raportul ăla, și o prăjiturică aromată cu ciocolată sau un covrig din ăla bun și călduț cu stafide (covrig moale, da?!). Or când după fiecare gustărică trebuie să te duci iaaar să te speli pe dinți, te gândești de două ori dacă nu mai bine bei un pahar cu apă și dai o tură de birou când nu-ți iese ceva în loc să sfâșii ambalajul de la dulciuri.
Așa mi-am dat eu seama că ronțăiam într-adevăr o grămaaadă de chestii! Mult mai mult decât credeam. Și ce bine acum că am redus considerabil cantitatea asta, tare sper să-mi păstrez obiceiul și în era post-aparat și să nu mai iau gustări din 30 în 30 de minute. E bine și pentru dinți, și pentru stomac, și pentru șolduri. Ahem.

3. Am început să am mai multă grijă de coloana mea

Nu sunt genul de om care să-și neglijeze sănătatea, merg la doctor atunci când mă doare ceva și caut și soluții mai puțin medicamentoase, însă recunosc că de coloana mea nu am avut suficient de multă grijă în ultima perioadă. Nu așa cum ar fi trebuit, în orice caz. Mi-am făcut exercițiile tot mai pe sărite, cu perioade lungi de pauză, am uitat să mă ridic de pe scaun cu orele și am adoptat poziții deloc sănătoase. Însă în momentul în care mi-am pus aparatul, am stat așa cu mine la o cafea (haha!) și m-am gândit ce mutare majoră e asta, prin câte chestii am fost dispusă să trec, ce ușor am acceptat schimbările pe care le implică. Și asta în primul rând pentru sănătate. Păi și atunci, n-ar trebui să fac asta și cu celelate părți ale corpului meu?
M-am reapucat de exerciții (nu, încă nu am reușit să nu ratez vreo zi, dar mai încerc), mă ridic mai des și conștient de pe scaun și mă chinui să stau mai dreaptă mereu. Și aș fi zis că poate n-are treabă cu aparatul, ci cu faptul că atunci când stau mult jos sau merg mult pe jos, apar durerile de spate, însă nu e chiar așa. De fiecare dată când dau cu limba pe brackeți sau mă îndrept spre baie cu periuța în mână, mă surprind îndreptându-mi coloana sau ridicându-mă de pe scaun și plimbându-mă prin birou. E ceva!

Și asta e doar așa, o listă scurtă, pe lângă faptul că zâmbesc tot mai mult. Despre rezervele necunoscute de încredere și energie, pe care am descoperit abia acum că le am, am să povestesc într-un episod viitor, când o să-mi ating niște obiective și o să le pot împărtăși 🙂

Până atunci, zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

Borg vs. McEnroe. Mental, rivalitate și feluri diferite de a fi campion

The fifth set is not about tennis. It’s about nerves.

Boris Becker

De când tenisul mi-a intrat încet, încet pe sub piele, de am ajuns să îmi fac uneori programul social în funcție de fazele superioare ale vreunui turneu interesant, am început să mai arunc priviri într-o parte și în alta, să mai citesc câte un material sau să mă bucur de o cronică de meci scrisă într-un mod inedit, una peste alta – să-mi alimentez pasiunea.
Așa că pe lângă meciuri per se sau bucăți din meciuri mai noi sau mai vechi vizionate pe Youtube, urmăresc conștiincios site-ul Treizecizero, citesc cronicile din timpul Grand Slam-urilor de pe mirceamester.ro și sunt prietenă bună și cu site-urile WTA și ATP sau cu cele ale turneelor, în perioada în care se desfășoară. Mi-am cumpărat cele două ediții Treizecizero Pe curat, pe care trebuie să recunosc că nu le-am parcurs încă din scoarță în scoarță (ce vreți, mai am și alte pasiuni, gen cititul de cărți), iar de curând mi-am propus să mai introduc în program din când în când și câte un film cu tematică tenisistică.

Am început acum vreo două săptămâni cu ”Borg vs. McEnroe”, un film care ilustrează rivalitatea dintre două nume mari ale tenisului, suedezul Björn Borg și americanul John McEnroe. Monumentul de disciplină și calmitate, the Ice-Borg, cum a mai fost poreclit – pe de o parte și bomba cu ceas, gata din clipă în clipă să explodeze pe teren certându-se cu publicul și arbitrii – pe de altă parte.
E adevărat că filmul îl are parcă în centru pe Borg și se concentrează într-o măsură mare asupra turneului de la Wimbledon din 1980, creând pas cu pas o atmosferă tot mai tensionată până în marea finală. Cu toate astea, ne transpune în mod repetat cu ani și ani în urmă, pe ambele continente, în Europa mai mult decât în America, pentru a ne arăta cam cum ajung marii campioni ceea ce sunt, care sunt mecanismele pe care și le construiesc pentru a-și putea îndeplini obiectivele, care sunt slăbiciunile și punctele lor forte, cum le depășesc și cum le valorifică, cum ajung până la urmă să se întâlnească în finala unuia dintre cele mai importante turnee din circuit.

În 1980, Borg avea 24 de ani, era lider mondial și câștigase trofeul de la Wimbledon timp de patru ani consecutiv. Părea un monument de calmitate, trata meciurile pe sistemul ”punct cu punct” și păstra constant pe buze un zâmbet concentrat. Își planifica, deși e mult spus ”își”, nunta cu Mariana Simionescu (da, s-au căsătorit în România, nu, nu mai sunt împreună) și se bucura de toată atenția presei și a publicului larg. Și a doamnelor. În 1980, singurul lucru care putea sta în calea celui de-al cincilea titlu consecutiv la Wimbledon era McEnroe. Americanul ambițios care, deși avea doar cu trei ani mai puțin, părea un adolescent răsfățat, care nu suporta ideea că greșește, care țipa la arbitri și se certa cu publicul.

Pe parcursul turneului, fiecare îi urmărește meciurile celuilalt, iar McEnroe pare că reușește să-i intre în minte lui Borg, care începe să-și pună întrebări și să resimtă presiunea tot mai mare.

Nimănui n-o să-i mai pese că am câștigat titlul de patru ori la rând. Toți își vor aminti că l-am pierdut acum.

Sigur, punctul culminant este însăși finala de pe iarba englezească, cele cinci seturi ce au rămas în memoria lumii tenisului. Nu vă spun cum se termină meciul, însă vă spun doar atât: McEnroe a salvat șapte (7!) mingi de meci în setul al patrulea, patru dintre ele în tie-break-ul epuizant de 34 de puncte, iar câștigătorul s-a stabilit în actul final. Acolo unde, așa cum bine spunea Boris Becker, nu mai e despre tenis, e despre minte.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că, deși cei doi sunt percepuți a fi două personalități complet opuse, filmul ne arată că lucrurile sunt mai complicate de atât. În fapt, Borg era și el un vulcan, doar că își construise în timp un mecanism complex prin care să-și controleze comportamentul și reacțiile. Avea un milion de fixuri (iar Mariana Simionescu chiar confirma treaba asta într-un interviu), de superstiții, voia să controleze lucrurile în cele mai mici detalii, iar toate astea doar ca să nu explodeze pe teren. Așa cum o făcea mai tânărul lui adversar, a cărui imagine a avut destul de suferit în primii ani ai carierei tocmai din pricina asta.

Actorii sunt EXTREM de bine aleși dacă mă întrebați pe mine. Shia LaBouef în rolul lui McEnroe face o treabă minunată, iar Sverrir Gudnason nu m-a lăsat niciun moment să cred că n-ar fi Borg. Pur și simplu am simțit pe tot parcursul filmului că de fapt anii nu au trecut, iar cel de pe ecran este însuși suedezul care a deschis moda backhand-ului cu două mâini.

borg mcenroe

Sursa: awfulannouncing.com

Scena de final, în care cei doi au o conversație în aeroport (din aia cu vorbe, nu cu mingi de tenis) este probabil în mod intenționat construită așa cum este. Ca să ne arate încă o dată cât de similari erau cei doi, deși pentru publicul larg constituiau două extreme, și ca să anticipeze prietenia care s-a legat în timp între cei doi. Cine ar fi zis, hm?

borg mcenroe friends

Sursa: cnn.com

Nu știu dacă filmul ar fi pe placul oricui, mai ales dacă nu sunteți împătimiți ai tenisului. Cu siguranță n-aș fi apreciat filmul acum 4-5 ani, când n-aveam nici în clin, nici în mânecă eu cu acest sport, însă da, îl recomand din suflet dacă vreți să intrați puțin în culisele vieții de campion, dacă nu vă așteptați la un film rapid, cu multă acțiune și răsturnări de situație. Bine, pe acestea din urmă le veți vedea totuși în meci. În acel meci de cinci seturi în care mentalul este cel care dictează ritmul în ultimul act și despre care se va vorbi probabil mulți ani de acum încolo.

The 1980 Wimbledon final with Borg – that’s the one I was most proud of to be part of. It’s talked about as one of the best matches people have seen so that certainly elevated me in a lot of different ways (…). (John McEnroe)

Vizionare plăcută!

Cine m-a ajutat să scap de fobia de stomatolog?

Uneori, când sună alarma dimineața, mi se pare că prea repede a trecut noaptea și prea greu trece săptămâna, să vină odată sâmbăta aia și să dorm până când vreau eu! Apoi trece weekendul într-o clipită, deși de el trag cât pot de mult și încerc să bifez cât mai multe lucruri de pe listă. Și în toată goana asta, în care ba mă fugărește timpul, ba îl fugăresc eu pe el, am realizat că au trecut DEJA șase săptămâni de când mi-am pus aparatul dentar! Aproape că nu-mi vine să cred. Parcă mai ieri încercam să mă obișnuiesc cu senzația aia ciudată de ”ceva e în plus aici”, cu noile obiceiuri alimentare, noua rutină de igienă și, implicit, cu periuța din geantă.

Da, au trecut șase săptămâni de când mi-am montat aparatul pe arcada superioară, am fost deja la primul control și m-am ales cu aplauze și un arc un pic mai grosuț, dar și cu certitudinea că data viitoare plec de acolo și cu aparatul de jos. Yay! Sigur, asta implică o nouă tură de ajustări personale, dar cu toate astea, abia aștept. Dinții se mișcă, lucrurile se întâmplă, totul e mai bine decât speram.

Dar nu despre progresul tratamentului meu voiam să vorbesc astăzi, ci despre oamenii care m-au ajutat să ajung în punctul ăsta. Povesteam atunci când am scris primul articol despre aparatul dentar că am reușit să ajung pe mâna unor oameni care m-au ajutat extrem, extrem de mult în ultimele șase luni. Astăzi, când mai am doar o ședință de tratament (pentru carii zic) programată, este momentul să vorbesc despre ei, să le mulțumesc public. În ordinea numerelor de pe tricou, adică cea în care i-am cunoscut, iată-i:

Miruna Ioani este omul bun din spatele blogului Și Blondele Gândesc. Deși Miruna e medic dentist, eu n-am avut ocazia să-i fiu pacientă, însă dacă n-ar fi fost ea, nu cred că aș fi mers la clinica la care merg acum. Practic, îi datorez Mirunei întâlnirea cu medicii-oameni pe care îi am aproape. Mulțumesc, Miruna!

Elvira Pătroi este medicul meu ortodont, partenerul meu de nădejde pe drumul către un zâmbet sănătos, oricât de sappy ar suna treaba asta. Este omul pe scaunul căruia m-am așezat aproape plângând, care mi-a zâmbit și mi-a spus calm: ”veștile nu sunt bune, sunt foarte bune!” și m-a făcut să mă ridic de acolo plină de speranța și încrederea că o să pot. E pasionată și atentă, zâmbește, îmi explică, glumește, îmi răspunde la tot ce întreb și mă încurajează să îi scriu pentru orice întrebare, oricât de stupidă mi-ar părea. Mă ajută să simt că practic toată treaba asta cu aparatul e ceva nu atât de complicat pe cât părea la început. Important e să am răbdare și să iau lucrurile pas cu pas, având totuși în cap obiectivul final. Mulțumesc din suflet!

– Mai ții minte, Ioana, când ai venit prima dată și aproape plângeai? Și acum uită-te la tine cum zâmbești cu toată fața!
– Dar vreți să vă spun ceva? Acum, cu aparat cu tot, zâmbesc mult mai mult decât înainte! Mă așteptam să fiu rezervată, să zâmbesc discret, cu gura închisă și când colo, ce să vezi, râd cu gura până la urechi de când îl am, muuult mai mult decât înainte, nu-mi vine să cred!
– Păi nu e normal?! Acum ai niște motive în plus să zâmbești, de-acum doar așa o s-o ții!

Cam așa a decurs scurta noastră discuție de dinaintea controlului de la 5 săptămâni, în timp ce eu mă așezam confortabil pe scaun. E bine, vă zic, să simți așa ceva!

Livia Buruiană este medicul care m-a vindecat de fobia de stomatolog. Nu există mulțumesc suficient de mare care să transmită recunoștința pe care i-o port. Este omul care mi-a fost atât medic dentist, cât și psiholog în ultimele șase luni. Este calmă, atentă la nevoile pacientului, perfecționistă, sinceră și deschisă, preocupată și are o răbdare pe care mi-e greu să înțeleg de unde o scoate.
La prima consultație îmi tremurau brațele și picioarele și nu eram sigură că aud tot ce-mi spune. Auzeam doar numerele dinților și cuvântul carie de atât de multe ori încât îmi venea să plâng. Mi-a zâmbit și mi-a zis că e ok, avem ceva de lucru, dar nu e nimic de nerezolvat, le luăm încet-încet și va fi bine. Mi-a explicat tot, ordinea priorităților, gravitatea și modul de lucru.
La următoarea întâlnire, doar pentru un detartraj și un periaj, am ajuns cu mâinile transpirate, o stare de greață, dureri de burtă și certitudinea că n-o să reușesc să stau atâta pe scaunul ăla. Am supraviețuit.
Timp de șase luni ne-am văzut aproape în fiecare săptămână, în majoritatea săptămânilor aveam câte 2-3 întâlniri, au fost chiar și 4 dacă îmi amintesc bine.

Totul în regulă? Doare ceva? Îmi faceți un semn când vreți să mă opresc, da? Oricând. Acum fac asta, acum e posibil să simțiți ceva totuși. Totul bine? Mai pot un pic, îmi mai dați voie? Aș vrea să termin aici, dar mă opresc dacă vreți o pauză.

Doamna doctor m-a sunat a doua zi după ce mi-a tratat o carie mai complicată ca să mă întrebe cum mă simt, dacă mă doare sau mă deranjează ceva, dacă a intervenit vreo problemă. A continuat să-mi finiseze plombe chiar și atunci când eu deja nu mai simțeam nimic deranjant, dar ”nu, nu e 100% cum trebuie, îmi mai dați voie puțin, vă rog?”. Mi-a tratat și dinții strâmbi care ar fi fost mult mai ușor de rezolvat după tratametul ortodontic, iar acum au necesitat un efort suplimentar și poziții de lucru deloc comode, spunându-mi ”nu, nu aș fi putut să stau liniștită să îi las așa; sigur că e mai ușor după ce se îndreaptă, dar prefer să facem efortul ăsta, decât să veniți peste un an-doi, când dați jos aparatul, cu caria ajunsă la nerv”

Am simțit nevoia să scriu toate astea, pentru că am învățat în timp că e important să le spui oamenilor cât de mult te-au ajutat și să-i lași și pe alții să afle. Ne fac bine lucrurile astea și nu-mi pare rău că va ieși un articol lung. Aș fi putut însă să sumarizez astfel:

Acum șase luni mi-era frică de un detartraj și-aș fi cerut orice doar să nu simt nimic, acum două săptămâni am rugat-o să-mi trateze o carie fără anestezie, iar acum două seri mai că îmi părea rău când mi-a zis că ne mai vedem doar o dată! Cam așa s-ar rezuma într-o frază ce a reușit doamna dr. Livia Buruiană să facă din mine 🙂 Nu există mulțumesc suficient de mare!

Georgiana Croitoru este medicul endodont care mi-a tratat dinții mai puțin norocoși, cei ai căror nervi și-au dat obștescul sfârșit după o viață plină de dulciuri și frică de stomatolog. Din fericire, am petrecut mult mai puțin timp cu dumneaei, însă m-am simțit liniștită și foarte în siguranță, am avut parte de aceeași răbdare, de încurajări și același zâmbet cald și, bașca, are o bonetă cu pisici atât, dar atât de simpatică, care mă făcea să mă gândesc la Derek din Grey’s Anatomy. Și cred că nu-s singura, fiindcă am văzut pe pagina de instagram a clinicii DP Dental o poză cu doamna doctor și copy-ul: ”It’s a beautiful day to save smiles.” Rings any bells, Grey’s fans? 🙂

Nu ne mai vedem decât pe holuri, da? Să nu-mi mai dați ocazia să vă tratez!

Am plecat din cabinet cu mult mai puțini nervi, atât la propriu, dar mai ales la figurat! Iar liniștea asta pe care ți-o dă încrederea în medicul tău e greu de descris. Mulțumesc!!!

Cam asta este echipa de succes care, alături de toate asistenele al căror ajutor e neprețuit, m-a ajutat să scap de fobia de stomatolog, să merg la clinică relaxată și să am încredere că, din fericire, trăim niște vremuri în care avem acces la o grămadă de soluții pentru problemele cu dinții. De acum nici nu prea am nevoie de motive suplimentare ca să zâmbesc cu gura până la urechi. Însuși faptul că mi-am depășit frica asta, că m-am mai vindecat și am mai crescut un pic e un motiv bun să zâmbesc în fiecare zi.

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!