Am cumpărat 6 șervețele cu 25 de lei

Dacă vă așteptați să vă povestesc ce șervețele minunate am găsit, unele cu care abia-abia îți atingi fața după o zi de muncă și te trezești mai proaspătă decât un bebeluș, drept pentru care își merită, evident, banii, atunci nu vă entuziasmați. Nu posed asemenea obiecte minune, dar promit să dau de știre în caz că se întâmplă. Altceva vrea să spună autorul.

Ei bine, aseară am pățit o treabă interesantă, care îmi va fi învățătură de minte. Vedeți voi, acum ceva vreme, când îi cumpăram mamei vopsea de păr din supermarket, casierele mă întrebau dacă am verificat vopseaua. Pesemne că doamnele cliente desfăceau cutiile, se uitau la tuburi și apoi le puneau la loc în cutia greșită. Așa puteai să-ți alegi un blond platinat de pe raft și să te trezești cu părul ca abanosul odată ce treceau cele 40 de minute de acțiune. Sau așa credeam eu.

Aseară am fost la cumpărături în Cora Sun Plaza. Pe lângă niște înghețată tare, tare bună (Betty Blue Pecan praline, dacă n-ați încercat, nu știți ce pierdeți), mi-am luat o cutie de benzi depilatoare. Sau cel puțin așa am crezut. M-am uitat la cutie, am văzut ce scrie pe ea, am văzut prețul, am zis că e ce-mi trebuie, am luat, am plecat spre casa de marcat înghețată. O oră și o cină mai târziu, mi-am amintit că ar trebui să scot benzile din poșetă, că le pot folosi și neplimbate pe la birou. Zis și făcut.
Oare vă puteți imagina fața mea când am desfăcut cutia și-am găsit doar cele șase șervețele de îndepărtat resturile de ceară? Da, da, cum ați citit. Nu era nici măcar o bandă depilatoare în cutia aia. Nici măcar una, una mică. Doar șervețelele. Am dat 25 de lei pe șase șervețele și o învățătură de minte.

empty box

Sursa: esquire.com

Nu mi-a trecut prin cap, vă zic sincer, că trebuie să verific cutia, că poate cineva a avut nevoie de niște benzi gratis. Bine, ele practic n-au fost gratis, știți, că le-am plătit eu, dar să nu intrăm în detalii. Efectiv eu nu m-am gândit că lumea așa face cumpărături azi: vii la supermarket, iei o pâine, o pungă de orez și o sticlă de lapte, apoi desfaci cutia cu benzi depilatoare și le pui în geantă, treci pe la săpun, îndeși unul în buzunar și lași cutia, doar ca să fugi la raionul de fructe și să bagi într-o mânecă și o lămâie pentru orezul cu lapte.

Na, poftim, pare-se că atunci când mă puneau casierele să verific vopseaua, nu se refereau să mă asigur că e aia bună, ci că este. Ce să zic, de acum mă uit în cutii, că-mi place să plătesc pentru lucruri, dar doar pentru alea pe care chiar le cumpăr.
On the bright side, vă dați seama ce bine or să curețe ceara șervețelele astea scumpe? 😆

Advertisements

Lara Fabian la București sau cum să faci o mamă fericită

Am așteptat concertul ăsta timp de opt luni de zile. Când am auzit că vine Lara Fabian în București, eram într-o perioadă în care cântam zilnic în casă ”Je suis malade” și ascultam obsesiv ”Caruso” în interpretarea ei. Când mi-am dat seama că se corelează așa frumos cu ziua mamei mele, am pus mâna pe laptop și-am cumpărat trei bilete, era cadoul perfect. Și chiar a fost cadoul perfect. O bucată dreptunghiulară de hârtie cartonată a smuls mai multe lacrimi și un zâmbet mai larg decât toate buchetele de flori din lume. Am ținut secret totul, am făcut lobby pentru schimbări în program, doar-doar să nu-i stricăm surpriza și să-i dăm cadoul de ziua ei. Ne-a reușit, în seara concertului eu am avut cea mai fericită mamă din lume.

Cum a fost de fapt?

Recunosc cu mâna pe inimă că a fost sub așteptările mele. Am ascultat cu câteva zile înainte și câteva melodii de pe albumul nou și numai una m-a făcut să dau replay, așa că eram cumva pregătită, însă tot n-am reușit să-mi reduc așteptările suficient.
Albumul nou al Larei Fabian, ”Camouflage”, nu este tocmai pe gustul meu. Pot aprecia efortul creativ, apreciez și îmi și plac unele versuri ale melodiilor, însă muzica efectiv nu mă atinge. Compoziția muzicală mi se pare mediocră (da, am zis-o) și, colac peste pupăză, în multe melodii vocea Larei nu este pusă în valoare la adevăratul potențial. Există, desigur și excepții, au fost vreo două melodii care chiar mi-au plăcut, dar per ansamblu, ”Camouflage” nu este un album care să-mi facă mie sufletul să vibreze.

Ce mi-a plăcut la concertul Larei Fabian?

Vocea ei și muzica veche, felul în care m-a făcut să mă simt pe anumite piese, cei mai dragi doi oameni de pe pământ la stânga și la dreapta mea, modul în care literalmente mi s-a ridicat părul pe mâini când a cântat ”Je suis malade”. Femeia asta are o voce pe care e greu să o descriu în cuvinte fără să abuzez de adjective și parcă simți cum își pune sufletul pe tavă în momentul în care cântă (anumite piese cel puțin).
Știam că nu va cânta ”Caruso”, deși în sufletul meu tot am mai sperat un pic, însă faptul că am ascultat live ”Je t’aime”, “Je suis malade”, “Pas sans toi” și ”Adagio” a fost suficient ca să plec de acolo fericită.

”Je suis malade” a fost piesa la care efectiv am simțit furnicături în picioare, parcă simțeam durerea din vocea Larei cum intră în sufletul meu și mă sfâșie. Poate veți crede că exagerez, însă vă rog să aveți încredere, muzica asta nu are doar un impact emoțional asupra mea, ci și unul fizic.

”Adagio” a fost piesa de la bis, pe care am ascultat-o în picioare,  cu mâinile strânse în fața pieptului și sufletul în gât și care m-a făcut să plec din sală cu un zâmbet mare pe față. Cumva, a fost confirmarea finală că, oricât de mult trece timpul, oricât și-ar schimba stilul, orice s-ar întâmpla, Lara îmi va transmite mereu aceleași emoții puternice în momentul în care voi asculta piesele vechi.

M-aș mai duce la un concert al Larei?

Da, m-aș mai duce. Mi-aș ajusta puțin mai  mult așteptările, dar m-aș duce din nou. Viața este despre experiențe și să asculți live ”Je suis malade” este o experiență în sine. Aș repeta-o fără regrete și aș asculta cu răbdare melodiile care mă atrag mai puțin, doar ca să mai simt din nou furnicături în picioare și goluri în stomac.

Momente de rebeliune – capitolul piercing

O spun din capul locului: eu am fost un copil cuminte. N-am avut nicicând ore de ajuns acasă, am învățat mereu bine, la un moment dat în viață am ajuns și să fac curat fără să fiu rugată/presată, ce să zic, copil model.
Dar ca orice copil model, a venit un moment în viața mea în care zeul rebeliunii a zis ”Mă, dar ce cuminte ești tu așa, nu crezi că e momentul să te faci mai cool? Ce-ai zice de un piercing, aa? Hai, că toată lumea își face, uite ce mișto e! Nici nu trebuie să fie prin zone prea complicate, în ureche e mai mult decât suficient.”
Și sămânța aceasta odată plantată a început să crească și să crească până într-o zi când i-a zis mamei ”vezi că eu îmi mai dau o gaură în ureche”. Terminasem generala, mă pregăteam să încep liceul și mama nu s-a împotrivit prea mult. Până la urmă nu cerusem niciodată cine știe ce, era tot mai la modă, se puneau cercei pe bandă rulantă, așa că a zis bine. Și ia uite, că trecem prin fața bijuteriei Coral, nu vrei să intrăm să-ți faci acum?

Și-am intrat cu mama de mână, am zâmbit fericită, am strâns din dinți și cât ai zice ”Au!” m-am trezit cu cercelul în ureche. Măi, măi, tare mândră am mai umblat în ziua aia. Mă durea un pic, dar ce naiba, baba suferă la frumusețe, nu?

rebellion quotes

Banii sau viața? Mai degrabă: cercelul sau urechea?

Am fost tare fericită în prima zi, atât de fericită că eram dispusă să ignor faptul că mă durea și se umflase puțin. Îmi spusese tipa de acolo că e posibil să mă doară, dar că trece în câteva zile, că e important să nu-l scot din ureche și să-l învârt din când în când ca să se formeze gaura. Și-așa am făcut până a doua zi, când deja se umflase prea tare ca să mai pot învârti ceva. Mama insista că nu e în regulă, eu mă țineam tare că n-am nimic, că e ok, că mă deranjează doar puțin. Eram la țară, orele treceau în defavoarea mea, iar în a doua noapte m-am trezit de durere și m-am așezat în fund în pat, cu urechea stângă pulsând și cu teama că e posibil să-mi rămână așa umflată și asimetrică.

Până la urmă, durerea, teama și rațiunea au câștigat procesul cu dorința de a fi cool și cea de a nu renunța și-am luat-o pe mama de aceeași mână de care am ținut-o când mi-am împușcat lobul, am urcat în autobuz și-am plecat val-vârtej la medicul de familie. După vreo zece minute de chin, după o grămadă de dezinfectant, niște pense care simțeam că-mi umblă prin creier, nu prin lobul urechii, după niște lacrimi și teama că o să ajung la chirurgie, am învins! Au reușit să-mi scoată din urechea umflată cercelul buclucaș și din capul de adolescentă ideile de dat găuri prin corp.

În seara aia am dormit în sfârșit liniștită, iar după câteva zile de tratament, m-am refăcut complet. O urmă mică de tot am și acum pe ureche, ca să nu cumva să uit vreodată ce-am pățit și să mă mai apuce vreun dor de cercei extra. N-a fost să fie la mine, ce să mai! A trebuit să mă descurc și să fiu o adolescentă cool chiar și fără a treia gaură în urechi, iar cu ocazia asta am învățat o lecție mare: nu, baba nu trebuie să sufere chiar AȘA de tare la frumusețe. V-aș arăta o poză, sincer, dar pe vremea aia aveam un Nokia 1101, așa că m-am tras în poză pe webcam. Or hardul de la calculatorul ăla nu prea mai cooperează, nu v-am zis că au trecut vreo 11 ani de atunci?

Și, mama, știu că o să citești articolul ăsta, nu-ți face procese de conștiință! Dacă m-ai fi obligat/convins să-l dau jos mai repede probabil că te-aș fi urât și-aș fi rămas cu un ”dar dacăăăă…” pentru toată viața. Așa, m-am lecuit singură, nu-mi mai trebuie piercing cât oi trăi!

 

Lacrimi într-un castron cu lapte

Acum câteva seri am mâncat lapte. Și am plâns. Nu, nu din cauza durerilor de dinți. Am plâns de dor, știi? Am rupt pâinea cu coaja crocantă în bucăți mici și am învârtit-o în laptele cald până s-a înmuiat bine. Am pus puțină sare și mi-am apropiat nasul de castron, am inspirat adânc și am călătorit în timp. Așa mirosea în bucătăria noastră ”de sus, din casă”, în serile în care eu aveam un pic peste un metru, iar tu te așezai în capul mesei, cu umărul stâng lipit de zid și un picior peste celălalt.

După ce am luat primele linguri de lapte mă gândeam oare ce părere ai avea despre faptul că mi-am pus aparat. Nimeni nu știe mai bine decât tine cam cât de serioasă e situația dacă am ajuns să mănânc lapte. Eu, care prefer să stau nemâncată o zi întreagă decât să apelez la varianta asta. Chiar, mai știi cum îmi zâmbeai îngăduitor de pe scaunul tău din capul mesei și mă întrebai ”De ce nu mănânci, măi, tataie, și tu lapte? Are mărăcini?”
Oare mi-ai fi zis că mă chinui, că e prea mare efortul sau m-ai fi privit cald și mi-ai fi spus plin de încredere, asa cum o faceai tot mereu in ultima vreme: ”tu știi mai bine, tataie, faci cum crezi tu că e bine, să fii sănătoasă doar”?

Azi aș fi pus mâna pe telefon și ți-aș fi zâmbit de la distanță, în timp ce ți-aș fi urat la mulți ani din tot sufletul. Pentru că da, mi-aș fi dorit enorm să te mai am mulți ani aproape. Să-ți mai aud vocea la telefon și să-mi mai ascund palma mea mică într-a ta, să mă întrebi dacă sunt bine, să-mi povestești pentru a zecea oară despre cum arătau străzile din Berceni acum 40-50 de ani și să ai grijă să iau toate bagajele la plecare. Și borcanele de compot, și punga cu ceapă și un sfat pentru drum: “Să conduci încet, da? Nu te grăbi prea tare, mai bine întârzii un pic, dar ajungi bine.”

Noi suntem bine, să știi. A fost o iarnă grea, dar e un aprilie călduț, cu soare blând și ți-ar fi plăcut mult, știu eu. Ne pregătim de Paști și să știi că-s fericită și zâmbesc mult. Însă Pastile nu vor mai fi nicicând la fel, iar eu am să plâng întotdeauna când voi mânca lapte cald cu pâine și sare.

Azi, în schimb, am să mă plimb pe o uliță din alt sat și am să aprind o lumânare într-o altă biserică. Am să răscolesc mai mult decât de obicei prin cutia cu amintiri, am să le scot la lumina pe cele mai dragi, am să zâmbesc cu ochii plini de lacrimi și-am să-ți spun în gând, ca de fiecare dată: “Sărut mâna, tataie!”