Lara Fabian la București sau cum să faci o mamă fericită

Am așteptat concertul ăsta timp de opt luni de zile. Când am auzit că vine Lara Fabian în București, eram într-o perioadă în care cântam zilnic în casă ”Je suis malade” și ascultam obsesiv ”Caruso” în interpretarea ei. Când mi-am dat seama că se corelează așa frumos cu ziua mamei mele, am pus mâna pe laptop și-am cumpărat trei bilete, era cadoul perfect. Și chiar a fost cadoul perfect. O bucată dreptunghiulară de hârtie cartonată a smuls mai multe lacrimi și un zâmbet mai larg decât toate buchetele de flori din lume. Am ținut secret totul, am făcut lobby pentru schimbări în program, doar-doar să nu-i stricăm surpriza și să-i dăm cadoul de ziua ei. Ne-a reușit, în seara concertului eu am avut cea mai fericită mamă din lume.

Cum a fost de fapt?

Recunosc cu mâna pe inimă că a fost sub așteptările mele. Am ascultat cu câteva zile înainte și câteva melodii de pe albumul nou și numai una m-a făcut să dau replay, așa că eram cumva pregătită, însă tot n-am reușit să-mi reduc așteptările suficient.
Albumul nou al Larei Fabian, ”Camouflage”, nu este tocmai pe gustul meu. Pot aprecia efortul creativ, apreciez și îmi și plac unele versuri ale melodiilor, însă muzica efectiv nu mă atinge. Compoziția muzicală mi se pare mediocră (da, am zis-o) și, colac peste pupăză, în multe melodii vocea Larei nu este pusă în valoare la adevăratul potențial. Există, desigur și excepții, au fost vreo două melodii care chiar mi-au plăcut, dar per ansamblu, ”Camouflage” nu este un album care să-mi facă mie sufletul să vibreze.

Ce mi-a plăcut la concertul Larei Fabian?

Vocea ei și muzica veche, felul în care m-a făcut să mă simt pe anumite piese, cei mai dragi doi oameni de pe pământ la stânga și la dreapta mea, modul în care literalmente mi s-a ridicat părul pe mâini când a cântat ”Je suis malade”. Femeia asta are o voce pe care e greu să o descriu în cuvinte fără să abuzez de adjective și parcă simți cum își pune sufletul pe tavă în momentul în care cântă (anumite piese cel puțin).
Știam că nu va cânta ”Caruso”, deși în sufletul meu tot am mai sperat un pic, însă faptul că am ascultat live ”Je t’aime”, “Je suis malade”, “Pas sans toi” și ”Adagio” a fost suficient ca să plec de acolo fericită.

”Je suis malade” a fost piesa la care efectiv am simțit furnicături în picioare, parcă simțeam durerea din vocea Larei cum intră în sufletul meu și mă sfâșie. Poate veți crede că exagerez, însă vă rog să aveți încredere, muzica asta nu are doar un impact emoțional asupra mea, ci și unul fizic.

”Adagio” a fost piesa de la bis, pe care am ascultat-o în picioare,  cu mâinile strânse în fața pieptului și sufletul în gât și care m-a făcut să plec din sală cu un zâmbet mare pe față. Cumva, a fost confirmarea finală că, oricât de mult trece timpul, oricât și-ar schimba stilul, orice s-ar întâmpla, Lara îmi va transmite mereu aceleași emoții puternice în momentul în care voi asculta piesele vechi.

M-aș mai duce la un concert al Larei?

Da, m-aș mai duce. Mi-aș ajusta puțin mai  mult așteptările, dar m-aș duce din nou. Viața este despre experiențe și să asculți live ”Je suis malade” este o experiență în sine. Aș repeta-o fără regrete și aș asculta cu răbdare melodiile care mă atrag mai puțin, doar ca să mai simt din nou furnicături în picioare și goluri în stomac.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s