Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini

Să nu speli duminica, să nu te întorci din drum, să-ți pui busuioc sub pernă, vai, dar ai spart oglinda? Și pisica aia neagră n-are altă treabă decât să treacă fix acum prin fața noastră? Dacă mănânci din oală, o să-ți plouă la nuntă, dar e ok, dacă plouă la nuntă e semn de belșug. I-auzi, iar se aude cântând cucuveaua aia, nimic bun n-aduce. Nu mai fluiera în casă! Cum de ce? Fluieri a pagubă. Ce faci, tu, fată, te uiți la unghii? Scuipă de trei ori și-apoi trece-ți mâinile pe la spate, să nu te vorbească cineva de rău.

Oh, de câte ori n-am auzit cuvintele astea în copilărie! Mi-am petrecut ani buni la țară, la bunici, așa că n-am fost nicicând străină de tradiții, de credințe și superstiții. Știam că dacă te mănâncă una din palme iei bani, dacă e cealaltă, în schimb, să te pregătești să deschizi punga ca să dai. Dacă mă mânca nasul, trebuia să menționez dacă pe dinafară sau pe dinăuntru, că într-un fel se anunța bătaie, altfel bucurii. Când mă mânca talpa, era rost de călătorii (prin grădini, la cules de corcodușe roșii și prins de fluturi, desigur), iar când aveam palmele sloi de gheață, mă lăudam, că doar ăsta-i semn de sinceritate.

La plimbarea prin sat din ziua nunții, miresele aveau grijă să nu se întâlnească una cu alta, asta după ce, bineînțeles, se asigurau că mirele nu le vede în rochie albă înainte de vreme. Știam că nu-i bine să te prindă Anul Nou cu datorii și că e important să ai bani în buzunar și lenjerie roșie în noaptea dintre ani. Că-i bine ca primul om care-ți calcă pragul pe 1 ianuarie să fie bărbat, ca să ai un an bun, că marțea-s trei ceasuri rele, indiferent cât de bună ar fi ziua ta, dar și că dacă stai pe pragul casei, copiii tăi vor fi cel mai probabil fetițe. 

Nu am trecut însă prin viață la modul serios cu carnețelul cu superstiții în mână, ocolind pisicile negre sau încercând să prezic vremea după mișcarea ciorilor. Nici nu pot să zic că le-am ignorat complet, pe unele le-am preluat chiar, le-am personalizat și m-am distrat încercând să găsesc legături între ele și lucrurile care mi se întâmplau.
De exemplu, când am aflat că eu m-am născut joia, am decretat că sigur joia-i ziua mea norocoasă și am să iau note mari la toate testele pe care le-aș fi dat în ziua cu pricina. Note mari am luat, e drept, dar asta pentru că eram un copil silitor. Aveam note bune și atunci când mă ascultau profii marțea ori vinerea, fie că era 13 sau nu. Ba aș îndrăzni să zic că 13-le ăsta chiar îmi plăcea, un număr prim tare simpatic, pe care toată lumea îl considera oaia neagră a mulțimii numerelor naturale.

Alteori făceam calcule complexe ca să aflu ce notă o să iau la vreo lucrare de control. Dacă eram în 18 februarie și era marți, aia era ziua mea: Aduni 18 cu 2 (luna din an) și împarți suma la 2 (ziua din săptămână), obții un mare 10, limpede, nu? În alte situații, învățam o lecție anume pe ultima sută de metri, deși nu-mi plăcea, fiindcă auzisem eu că de ce ți-e frică nu scapi. De cele mai multe ori, fix aia îmi pica.

Când mă jucam în fața blocului cu copiii de pe scară, făceam tot ce puteam să nu călcăm pe gurile de canale, fiindcă asta aducea ghinion. Îmi amintesc că la un moment dat cineva ne-a clarificat treaba asta: ”măi, problema cu canalele este că poți să cazi în ele, adică să nu fie capacul bine pus și, pac, să cazi ca fraierul în canal; ăsta e tot ghinionul!”
Trebuie să recunosc că și în ziua de azi mă uit atentă pe trotuar și încerc să evit gurile de canal. Bine, asta și pentru că am o poveste a mamei care îmi răsună mereu în minte. Era 5-6 dimineața într-o iarnă grea, mergea ca pinguinul către serviciu, când a simțit pe cineva urmărind-o. Și-a văzut de drum atentă până când a auzit în spate un buf! O prietenă care voia să o sperie, tocmai căzuse într-o gură de canal! Hm, un fel de ”cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. 

Vreau să cred despre mine că nu-s superstițioasă, mă bazez pe rațiune și îmi place să-mi las acțiunile mânate de logică. Mă-ntorc din drum fără stres dacă mi-am uitat umbrela, fac curat și spăl atunci când îmi permite programul, îmi plac pisicile negre, iar cântecul cucuvelei nici nu știu să-l recunosc. Cu toate astea, de Revelion port lenjerie roșie și-mi pun bani în buzunar, mă bucur dacă găsesc un trifoi cu patru foi, iar baba mea e pe 5 martie și îmi doresc mereu să fie soare, ca să fiu așa luminoasă și fericită tot anul. Iar când merg la bunici și mă așez pe pragul casei, mă gândesc că n-ar fi rău deloc dacă vreodată o să am o fetiță 🙂

Și cum nu de puține ori m-am surprins testând superstițiile doar ca să le demonstrez că-s cam degeaba, anul ăsta cred că am să dau o fugă la Bookfest. Între 30 mai și 3 iunie are loc a treisprezecea și cea mai mare ediție a Salonului Internațional de Carte.
Anul ăsta spațiul pe care se desfășoară e cu  50% mai mare, standurile sunt mai mari, oferta de carte mai diversă și să sperăm că și reducerile vor ține pasul. Unde mai pui că puștii vor avea Bookfest Junior, de vreme ce 1 iunie pică fix în mijlocul perioadei, iar Invitatul de Onoare al acestei ediții este … *drumroll*Statele Unite ale Americii!

Da, doamnelor și domnilor, țara în care numărul 13 este dracul gol vine la ceea ce se preconizează a fi cea mai faină ediție Bookfest. Let’s make number thirteen great again! 🙂

afis bookfest

Sursa: bookfest.ro

  P.S. Titlul este un citat din “Fiziologia poeziei” de Nichita Stănescu

Advertisements

Patru lucruri random despre Paris

M-am întors de mai bine de o săptămână din minunatul oraș al luminilor și locul în care se vorbește, poate, una dintre cele mai frumoase limbi din lume. Dacă a fost frumos? Nu, a fost foarte frumos, m-aș mai duce, aș pleca și mâine.
Însă în articolul de astăzi nu am de gând să vă povestesc despre Notre-Dame, Luvru sau Versailles, nu am să înșir poze cu Turnul Eiffel, nici n-am să vă povestesc cum se vede Parisul din Arcul de Triumf ori dacă, într-adevăr, se găsește tot ce vreți pe Champs-Élysées. Pregătesc și un text mai detaliat despre cele cinci zile pe care le-am petrecut pe tărâmuri franțuzești, însă astăzi vreau doar să trec în revistă câteva observații, aproape random, dacă vreți, pe care mi le-am notat mental (bine, nu doar mental, recunosc) în timp ce-mi toceam tălpile pantofilor dans la rue.

Bio, bio, bio

Au o pasiune parizienii pentru cuvântul ăsta, ceva de speriat. Nu zic nu, trendul ăsta cu bio, eco și alte litere a prins bine și pe la noi, dar acolo l-am simțit la un cu totul alt nivel. Același sentiment l-am avut în Italia, unde vezi peste tot, pe cât mai multe produse, ”senza olio di palma”, că au descoperit ei că e nasol cu uleiul ăsta de palmier și aparent își propun să fugă lumea de el ca dracul de tămâie.
Eh, francezii n-au cum să facă asta, că atunci când vinzi crepes și gaufres la toate colțurile de stradă, multe mânjite elegant cu Nutella, nu poți să-ți dai singur cu firma-n cap, așa că plusezi pe bio. Și ca să înțelegeți cam cât de bio sunt: pe lângă rafturile dedicate, reclamele de la televizor sau cele de pe panourile publicitare, când am fost la Pantheon, am văzut în fața primăriei din arondismentul respectiv un afiș care promova un viitor festival bio! Deci nu cu mici, cârnați, cartofi spiralați afundați în ulei și vin fiert, ca la noi în Piața Constituției, da? Bio am zis!

Miroase a pipi, frate!

Am tot auzit în stânga și în dreapta că Parisul e un oraș aglomerat și murdar, însă nu l-am perceput tocmai așa. Sigur, trăiesc și muncesc milioane de suflete și acolo, nu lingi miere de pe trotuare, însă nici n-am prins metroul aglomerat ca în București nici măcar la ore de vârf. Problema e că din aceste milioane de suflete, unele își fac nevoile cam fix pe unde apucă, altfel nu-mi explic cum de pesteeee tot miroase a pipi. Vezi boscheți faini, aranjați, cu flori mari și frumoase, deschizi larg nările să intre natura și bam, cum treci, te lovește un damf de pipi, de-ți scapă un mare ”Merde!” printre dinți. N-am înțeles ce se întâmplă, dar cam așa miroase Parisul pentru mine, nu a flori sau cafea.

Metroul parizian e ce trebuie

Ni s-a întâmplat o singură dată să nu urcăm în tren, ci să-l așteptăm pe următorul, asta fiindcă am fost prea leneși ca să ne grăbim la o ușă mai din față, unde era liber. Cumva se adunase toată lumea în vagonul ăla și noi n-am binevoit să ne deplasăm altundeva. În rest, metroul vine fix când a zis că vine, în general cam la 2 minute în timpul săptămânii, așa că n-am prins aglomerație nici la orele de vârf, după cum spuneam. Rețeaua e super bine dezvoltată, cu multe legături de la o magistrală la alta și poți ajunge foarte rapid dintr-o parte în alta a orașului. Ah, și am mers pentru prima dată cu un metrou automat. Nu prea știe el cu frânele, dar în rest, totul fain.

Francezii nu știu să bea cafea (cum știu italienii)

Știu că m-am tot lăudat că m-am lăsat de cafea, însă în weekend și vacanțe îmi permit să mă răsfăț cu câte una, că n-o fi foc. Am fost dezamăgită la Paris, recunosc. E adevărat că am fost și pe fugă mereu, că nu ne-am luat prea mult timp să căutăm brasserii sau cafenele simpatice, unde să aibă espresso-uri aromate sau flat white-uri blânde. Cu siguranță că există și din astea, dar nu le-am găsit eu.
Dar la capitolul ăsta, Italia>Franța, cel puțin pentru mine. Bine au făcut italienii că n-au primit Starbucks-ul încă (și sper să nici n-o facă!), pentru că de aia te poți bucura de un espresso în aproape fiecare butic. Intri, dai un euro și primești o gură de fericire într-o ceașcă mică. La Paris, în schimb, mi-am mai luat cafea de la localuri mici, de la colț de stradă, dar în niciunul nu aveau espressoare adevărate, ci un soi de automate de cafea. J‘ai été triste, mes amis! Poate data viitoare schimb ritmul și dau, totuși, peste cafea bună.

Gata, închei transmisiunea pentru astăzi și promit solemn să revin cu textul celălalt, cu mai multe păreri și impresii de la curtea Regelui Soare, cu poze, recomandări și liste de dorințe. Până atunci, călătorii frumoase să aveți! 🙂

 

Aparatul dentar: patru luni de zâmbete

A trecut ceva vreme de când n-am mai povestit pe blog despre cum merg lucrurile cu aparatul dentar. Bine, între noi fie vorba, mă mișc încă destul de în reluare cu scrisul pe blog, dar asta e o altă poveste, care e totuși în curs de rescriere, zic eu. Rămâne de văzut.

Revenind la oile noastre, doamnelor și domnilor, trecut-au patru luni de când mi-am pus aparatul de pe arcada superioară și aproape două luni de când am completat colecția și cu cel de jos. Cu riscul de a deveni extrem de plictisoare, trebuie să repet: a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Nu vreau să pară totul o plimbare în parc și să fac pe panseluța pe aici, să vă vorbesc despre nori roz și pufoși pe care m-am urcat odată ce mi-am pus brackeții și de pe care nu mă mai dă nimeni jos. Că nu e chiar așa. Dar când le pun pe toate pe foaie, ies mereu pe plus, iar asta e tot ce contează la finalul zilei.

După patru luni, dinții de sus s-au îndreptat mult, mult de tot, chiar dacă mai e de treabă, iar cei de jos s-au aliniat și ei foarte bine după doar două luni. Par să se așeze cum trebuie, iar eu mă uit la poze recente cu mine și-mi dau seama că rânjesc fasolea întruna, de zici că am făcut toată viața reclamă la pastă de dinți. Îmi vine să mă închin cu două mâini; dacă mi-ar fi zis cineva că eu am să zâmbesc așa larg la poze vreodată, i-aș fi zis să bea un pahar cu apă și să-și vină în fire. Poftiți poză pentru exemplificare, să nu credeți să vă vând gogoși (deși, vai, ce bună ar fi una):

paris arc de triumf

Desigur, sunt și zile mai proaste, că doar și pe strada mea mai plouă. Sunt zile în care îmi schimb arcul și elasticele, iar dinții mă dor când mănânc un iaurt de parcă aș sfărâma o nucă de cocos între ei. Tot în zilele alea, îmi apar brusc o sută treizeci de afte, iar Mega Image înregistrează out of stock la hummus, avocado și banane. Și sunt și zile în care mă aud zicând: ”vai, când o să îmi dau jos aparatul, o să plec în Italia și-o să mușc din toate feliile de pizza, am să-mi iau un platou enorm cu cicchetti în Mercato Rialto, am să mușc din toate, am să beau un pahar cu vin roșu și apoi, ca o rebelă, n-am să mă spăl pe dinți imediat, ci am să-mi cumpăr și un espresso!”

Dar sunt mai multe zilele alea în care zâmbesc larg în oglindă dimineața și în care mă gândesc ce lucruri faine am făcut pentru mine în ultimele 7-8 luni. Cu fiecare zi care trece, cu fiecare mică schimbare pe care o observ eu, cu fiecare control și fiecare ajustare, nivelul meu de fericire mai crește cu o liniuță. Și în zilele de după consult, când îmi vine să-mi smulg brackeții de pe dinți, mă uit la poze cu mine înainte și-mi amintesc de tot ce n-aș fi făcut niciodată până acum. Apoi iau un Nurofen, beau un pahar cu apă și-mi mai trag un selfie cu gura până la urechi. Pentru că pot 🙂

Da, merge bine expediția asta, e o investiție mare, dar cu un rezultat pe măsură. Și da, am să revin la un moment dat cu poze de genul înainte-în timpul-după. Dar mai dați-mi timp, nu e ușor să găsesc poze cu mine zâmbind larg înainte.

Până una-alta, zâmbete fericite să avem, că perfecțiunea e overrated 🙂