Cinci zile la Paris: un rezumat lung și niște poze

A trecut deja mai bine de o lună de când m-am întors din patria lui Voltaire, mai precis din orașul luminilor, al iubirii, al îndrăgostiților, al, al, al.  Parisul n-a fost niciodată în top pe lista mea de dorințe, n-aș putea să zic exact de ce, însă cert este că n-am simțit vreo atracție deosebită, vreo chemare puternică. La insistențele jumătății mele mai masculine, mi-am exersat însă franceza mea ruginită, mi-am cumpărat o pălărie și-am pornit în aventura pariziană.

Cum am călătorit

București – Paris

Noi am zburat cu WizzAir, așa că am aterizat în Beauvais, care e cam la o oră și un sfert de Paris. De acolo am luat un shuttle bus, care ne-a dus până la Porte Maillot (asta fiind la două stații de metrou de Arcul de Triumf). Dacă zburați cu o companie de linie cel mai probabil aterizați pe Charles de Gaulle și nu mai cheltuiți nici timp, nici bani pe shuttle, care costă 30 de Euro de persoană dus-întors. Pentru noi a fost mai rentabil așa, mai ales că în city-break-uri mergem doar cu bagaj de mână.

În Paris

După cum spuneam în articolul anterior despre Paris, metroul parizian e fix ce trebuie. Rețea bine dezvoltată, legături super bune, ușor de ajuns la toate obiectivele și nu numai, automate de bilete în foarte, foarte multe stații, orarul respectat pe ceas. Un bilet pentru o singură călătorie costă 1,90 Euro, iar un carnet cu 10 bilete costă 14,90 Euro. Ce să mai, era cât pe ce să-i ridic statuie, atât doar că în prima zi erau câteva stații închise, fix pe segmentul din apropierea apartamentului nostru, așa că a trebui să ne înghesuim în autobuzul 73. Astfel, metroul parizian rămâne fără statuie, c’est la vie.

La Versailles am mers cu trenul (biletele cred că au fost în jur de 4-5 Euro pe segment, nu mai știu exact) și noroc că ne-am luat o marjă mare de eroare, fiindcă cel pentru care ne-am dus noi a avut întârziere, pentru ca în final să ne anunțe că nu mai vine deloc. Am înjurat puțin, însă ne-am bucurat că timpul ne permitea să îl așteptăm pe următorul. Dacă nu știați, francezii au și prostul obicei de a face multe greve, deci mai bine să aveți marje de eroare, că nu se știe în ce toane îi prindeți.

Unde am stat

Dacă vă uitați pe site-uri de profil, veți vedea că în Paris cazările sunt scumpe și/sau înghesuite. M-am închinat cu două mâini când am văzut câteva studio-uri care aveau cabina de duș fix în mijlocul casei (nu e nicio exagerare), alături de o masă și o plită electrică, lângă care străjuia mândră o chiuvetă în care abia încăpea o mână. Toaleta era undeva pe hol, în afara studioului. Am zis ”merci, mais non”.

Și am mai căutat, tot căutat, am găsit chestii drăguțe, unele chiar prin Montmartre, însă eram condiționați de zborul de întoarcere, așa că am ajuns să găsim pe Airbnb un studio în Neuilly-Sur-Seine, la 2 minute de stația de metrou Pont de Neuilly.  Eram practic la două stații de celebrul cartier, La Défense. Cartierul nostru, deși mai mărginaș, mi-a plăcut foarte mult, cochet, curățel și cu verdeață, apartamentul era și el curat și cu de toate cele trebuincioase, iar baia avea…țineți-vă bine…cadă! Comunicare cu gazda foarte bună, balconaș cu vedere la verdeață, canapea numai bună de adormit pe ea la ora 22:30 🙂 Am ieșit bine și financiar, am ajuns cu bine la shuttle și am decretat că a fost alegerea perfectă.

Ce am văzut, făcut și ne-a plăcut

M-aș avânta să zic că n-a fost nimic care să-mi displacă în vacanța asta, însă n-am cum să uit frigul pe care l-am tras și politica de la Turnul Eiffel. Nu, nu, nu! În afară de prima zi, în care m-am plimbat pe străzi în tricou, în restul zilelor am înjurat printre dinți la fiecare pală de vânt care-mi pătrundea prin cele ț-șpe straturi de material pe care le aveam pe mine. Cât despre Eiffel, să zicem că am economisit banii pe bilet, fiindcă ei aveau cumva senzația că eu îmi bat joc de timpul meu liber. Merci, mais non.

Turnul Eiffel

Este fain, da, cum veghează el așa asupra tuturor, însă noi nu am urcat în el. Aș putea să scriu un articol întreg despre cum m-au enervat francezii la treaba asta, dar am să fiu totuși scurtă. Nu se pot lua bilete online, iar după ce treci de coada de la prima securitate, nu e fun să stai o oră la coada de bilete ca atunci când ajungi la casă să ți se spună că nu mai poți cumpăra bilet până în vârf (chiar dacă eu eram dispusă să aștept să se mai elibereze turnul sau să-mi pierd banii dacă nu se elibera până la finalul programului).
Așa că am făcut câteva poze la baza turnului și am plecat. Am revenit și în altă zi, însă prima coadă avea zeci de metri,  iar eu aveam chef să mă bucur de soarele care revenise ca prin minune, așa că i-am lăsat pe ei cu turnul lor construit în România și-am plecat în Montmartre.

tour eiffel paris     eiffel tower

tour eiffel paris

Plimbarea cu vaporașul pe Sena

Merită, neapărat! A costat 15Euro, a durat o oră și a fost finalul perfect pentru o primă zi pe care o începusem la 3 dimineața 🙂 Ne-am odihnit picioarele, în timp ce soarele se pregătea să apună, iar o voce înregistrată ne povestea ce vedeam pe stânga și pe dreapta. Da, și e și romantic așa un pic, e fain, chiar e fain.

seine boat

Alexander Bridge Paris

Podul Alexandru al III-lea, considerat cel mai frumos pod din Paris. E fain, nu zic nu, n-aș zice că e impresionant 🙂

paris sena notre dame

Notre-Dame la asfințit, îmi pare rău, fotografia nu e nici măcar aproape de view-ul din realitate.

notre dame paris

Notre-Dame, vedere de pe Sena

Palatul Versailles

Oh, Palatul Versailles e superb. A fost construit pentru că regele simțea că Luvrul e mult prea mic (da, ce să zic, și eu m-aș sufoca acolo) și are nevoie de un spațiu mai mare. Dacă mă întrebați pe mine, pur și simplu era o chestie de lux și opulență. Mi se pare că erau atât de plini de ei, atât de dornici de a arăta cât de multe au și cât de wow sunt, încât nimic nu li se părea suficient.
Versailles-ul este oricum o bijuterie. Luați-vă măcar trei sferturi de zi pentru el, cu bilete cu interval orar de acces (Timed Passport) și pregătiți-vă de colindat coridoarele, camerele și grădinile. Atât palatul principal, cât și clădirile învecinate (Le Grand Trianon, Le Petit Trianon) sunt foarte faine, iar grădinile sunt enorme și merită plimbat pe acolo chiar și pe vânt și frig, cum am prins noi.
Studiați atent prețurile biletelor de pe site și accesul pe care vi-l oferă, iar dacă aveți sub 26 de ani și sunteți cetățeni/rezidenți UE, aveți acces gratis (dar și pentru asta trebuie luat un bilet cu preț zero de pe site).
Puteți opta pentru audioguide, dar există și o aplicație gratis în Play Store cu tururi ghidate. Noi am folosit-o pe aia și a fost suficient. Ah, și îmbrăcați-vă corespunzător, eu m-am lăsat păcălită de soarele de dimineață și am cam făcut frigul pe un vânt de numa’!

versailles town

Versailles Palace Gate

Poartă de la Versailles. După cum spuneam, lux și opulență.

 

regele soare

Înainte de intrarea în Sala Oglinzilor, să nu uităm cine e regele. Fun fact: nimeni nu avea voie să stea cu spatele la vreun tablou/vreo sculptură cu regele, era ca și cum el însuși ar fi fost acolo.

 

mirror hall

Sala Oglinzilor are, așa cum îi spune numele, un perete plin cu oglinzi. Pentru că la vremea respectivă oglinzile erau extrem de scumpe, ăsta e un statement practic.

turquoise

 

garden versailles

garden2

foisor   megarden

Muzeul Luvru

Mi-a plăcut și ăsta foarte, foarte mult. În primul rând este o atracție în sine, la cum arată, însă și operele de artă expuse acolo fac toți banii. Bine, eu am intrat gratis (multe atracții din Paris sunt gratis pentru cetățenii/rezidenții UE sub 26 de ani), poate nu e cea mai fericită exprimare, but well. Evident, Mona Lisa este overrated, dar până la urmă asta e o părere personală și aș fi gata să spun și despre Venus din Milo același lucru dacă nu ar avea totuși o însemnătate mitologică. Fiecare cu preferințele lui, eu am văzut niște picturi superbe la care mi-a stat inima în loc, deși nu erau acoperite cu sticle și păzite ca ochii din cap (precum doamna Gioconda) și m-aș întoarce cu siguranță să văd și alte aripi din muzeu.

Louvre

Louvre2

tablou louvre   louvre3

Catedrala Notre-Dame

Mi-a plăcut atât, atât de mult, foarte mult! Este pe locul 2 în topul preferințelor mele, după San Pietro, din Vatican (nu am văzut Barcelona, să știți 🙂 ) și mi-a dat o stare aparte vizita acolo, mă simțeam atât de mică, de copleșită și încântată. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite, dar mi-a plăcut mult de tot, mult, mult.

notre dame   notre dame inside

Montmartre

M-aș întoarce la Paris doar ca să stau mai mult în cartierul ăsta, parol. Boem, cartierul artiștilor, cu străzi pietruite și în pantă, cu un șarm aparte, cu Moulin Rouge și Sacré-Cœur, cu croissante și crepes, și tarabe cu fructe… oh, Montmartre, comme tu es beau!

Sacre Coeur      moulin rouge

Montmartre street oublier2

Am mai fost pe la sau am mai văzut: Muzeul d’Orsay, Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Place de la Concorde, Grand Palais, Petit Palais, Grădinile Luxembourg, Pantheon, Sainte Chapelle, Saint Sulpice, Muzeul Armatei (Hôtel des Invalides, cu Domul unde se află mormântul lui Napoleon), Galeriile Lafayette, am văzut doar pe dinafară Opera Garnier (îmi pare rău că nu am mers și în interior) și probabil că or mai fi și lucruri pe care tot le-am scăpat.

musee orsay

Muzeul d’Orsay, inițial gară

champs elysees

la defense

În depărtare, cartierul La Défense, văzut din Arcul de Triumf

Opera

Opera

lafayette1

lafayette2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La final, dovada vie că diavolul se îmbracă de la Prada, iar căluții de la Louis Vuitton 🙂

louis vuitton

Dacă francezii sunt cu greva, ei bine, eu am prostul obicei de a mă întinde cu vorba. Am scris un articol lung cât o zi de post, sper măcar că imaginile v-au clătit cât de cât ochii, că v-ați amintit cu drag de Paris sau că, poate, vă faceți de-acum planuri de călătorie. M-aș bucura să vă ajute informațiile și pozele. Gata, mă duc să-mi planific următoarea vacanță 🙂

À bientôt!

Cum am trăit victoria Simonei

Primul meci de tenis pe care eu l-am văzut integral a fost finala feminină de la Roland Garros din 2014. Atunci Simona Halep pierdea meciul în trei seturi în fața Mariei Sharapova și câștiga, probabil, mii de fani. Printre care și eu. În ăștia patru ani am devenit nu doar fan Simona, ci fan tenis. Eu, care până atunci nu înțelegeam de ce se uită oamenii atât de pasionați la sporturi (din 4 în 4 ani mă mai uitam și eu la gimnastică, na), am văzut în ăștia patru ani zeci, probabil sute de meciuri, ore întregi de tenis și-am căutat să-mi iau din treaba asta nu doar plăcerea de moment și relaxarea, ci și poveștile oamenilor din spatele rachetei, repere, modele, motivație și curaj.

Ieri Simona a jucat a patra finală de Grand Slam din carieră, iar eu n-am reușit să nu plâng. Au fost două săptămâni în care i-am văzut majoritatea meciurilor în reluare, dar pe toate pe livescore, în care am încercat să-mi temperez așteptările, dar în care m-am gândit că ar trebui să-mi las totuși liberă după-amiaza de sâmbătă, 9 iunie, dacă totuși ăsta e TURNEUL?
Așa că ieri, înainte de ora finalei, după ce am șters bine praful de pe televizor, ca nu cumva să văd dungi aiurea pe zgura de pe Philippe Chatrier, mi-am făcut o cafea, mi-am gonit demonul care începuse să se îndoiască de Simona, m-am așezat pe fotoliu și-am decretat: “nu prea mai am emoții, parcă a jucat finale de atâtea ori, încât ori o câștigă, ori, dacă nu, ne uităm la următoarea, asta e”.

Meciul a început așa cum deja știm cu toții. Simona nu juca rău, doar că Sloane juca al naibii de bine. Punea toate mingile înapoi în teren, în timp ce Simona încerca să facă o grămadă de lucruri, dar nimic nu mergea cum ar fi vrut. Ba un out, ba o minge în fileu, ba un winner al lui Sloane, iar mie îmi creștea un nod în stomac și după câteva game-uri deja băusem jumătate de cană de cafea.
Mă gândeam ce se întâmplă oare. Are tot ce-i trebuie ca să câștige și totuși ceva nu merge. În finala cu Sharapova îi lipsise experiența, în finala cu Ostapenko i-au lipsit curajul și inițiativa, iar în finala cu Wozniacki n-a mai avut, efectiv, forța fizică pentru a câștiga. Acum, însă, părea că le are pe toate, avea jocul, experiența, curajul, atitudinea și prospețimea fizică după două săptămâni cu meciuri nu prea lungi. Ce se întâmpla oare în căpșorul sau inima ei? Aș fi vrut să-i putem trimite cu toții energia noastră sau orice ar fi avut nevoie ca să câștige.
Pe când setul se îndrepta vertiginos spre final, la 5-3 pentru Sloane, m-am trezit zicând: “aș prefera să piardă setul aici, decât să-l ducă în tie-break și să-l piardă, ca pe cel din meciul cu Kerber, de ce să obosească aiurea?” Iar Sloane n-a clipit și a închis. La mingea în out a Simonei am strâns din ochi și mi-au transpirat palmele: “am zis că nu mai am emoții anul ăsta, ce vrăjeală!”

Când a început setul al doilea mi-am șters palmele pe tricou, am mai băut o gură de cafea și am început să vorbesc către televizor: “hai, Simona, hai în trei seturi, orice ar fi, victorie, înfrângere, dar hai în trei, luptă!” 
S-a făcut însă rapid 2-0 pentru americancă și m-am îndoit de Simona. M-am gândit că poate asta e, e o zi din aia în care adversara joacă tot ce trebuie, iar din terenul Simonei nu se văd soluțiile, până la urmă e un alt meci pierdut, ca-n viață, și n-o să moară nimeni, așa cum a zis chiar ea. Radu îmi șoptea din stânga: “măi, dacă se face 3-0 acum, eu mă duc și mă joc, să știi”. Și atunci speranța și-a făcut iar loc în mintea mea: “stai că nu e dracul așa negru, doar și ea a avut set, 3-0 și minge de 4-0 anul trecut și știm cu toții cum s-a terminat. Uite, servește bine, vai și ce unghi a prins, haide, fată dragă, așa, măăăăi a închis cu voleul, daaaaa!”

Și de aici am început să cred și mai puternic. Am văzut-o conducând, am văzut-o egalată la 4, mi-am amintit atunci de game-ul enorm de la 4-4 din semifinala cu Muguruza și-am știut că dacă ia game-ul, noi vom mai avea un set de tenis, iar ea șansa la cupă. Când a făcut break și a luat setul am strigat de atâtea ori “da” încât mi-am petrecut pauza într-un acces de tuse greu de descris. Pur și simplu uitasem de dureri, de tuse, de sirop, am uitat că încerc să-mi menajez gâtul. Urma decisivul, iar tensiunea mea era probabil 23.

În decisiv, Simona a venit ca un tăvălug peste Sloane, care nu mai juca nici ea tenisul de la început, iar când a făcut break-ul pentru 4-0 și a câștigat mingea aia minunată, absolut fabuloasă, am strigat din nou. Da, da, da, trebuie să fie meciul ei, trebuie! Uită-te și la Darren, nu l-am văzut nicicând așa, e ce trebuie! M-am bucurat enorm când am văzut cum atacă la 5-0, cum dă totul, pentru că știe că n-are nimic de pierdut, are atâtea game-uri avans, încât ăsta e momentul să forțeze, indiferent că-i iese sau nu.

Aveam palmele ude și îmi simțeam inima cum bate, am băut ultimele guri de cafea, chestie care nu m-a ajutat deloc cu inima, ca să fiu sinceră, apoi în stânga ecranului a apărut mesajul: ”Serving For The Championship”. Dumnezeule, Simona servea pentru meci! La prima minge de meci Simona a adus serviciul ăla bun, care a rămas fără răspuns în terenul lui Sloane, Simona a trântit racheta din mână, iar eu am sărit din fotoliu și am țipat, m-am învârtit și-am ratat momentul în care și-a pus mâinile pe față. Apoi m-am așezat la loc și-am încercat să nu plâng. Am încercat, dar sunt doar un om, până la urmă.

halep slam paris

Photo : Corinne Dubreuil / FFT

M-am bucurat pentru Simona așa cum n-am crezut vreodată că este posibil să te bucuri pentru cineva care nu-ți este familie sau prieten apropiat. Cu gura până la urechi și ochii împăienjeniți, cu mâinile reci de emoție și o căldură în piept. Pentru că Simona este o inspirație, pentru că putem doar să ne închipuim cât muncește, pentru că se deschide în fața noastră și pentru că și-a pus de fiecare dată sufletul pe farfuriile alea pe care le-a primit la celelalte finale și ne-a arătat cât de vulnerabilă și de puternică e în același timp. Pentru că ne-a arătat că e posibil să cazi de 99 de ori și să te ridici de 100, trebuie doar să crezi, să îți propui și să muncești întruna, întruna, întruna. Și, desigur, să ai niște oameni care să-ți întindă mâinile, să te ajute și să-ți amintească mereu că se poate!

halep hug cahill

Photo : Cameron Spencer / Getty Images

Și cred că atât de multe lume se bucură AȘA de victoria Simonei fiindcă e “de-a noastră”. Dar Simona nu e de noastră prin prisma faptului că e româncă. E de-a noastră fiindcă e atât de umană și atât de vulnerabilă și a avut atât de mulți demoni. Simona e de-a noastră indiferent de limba pe care o vorbim, Simona e un om care crede până în pânzele albe în visul lui și care muncește de dimineața până seara pentru a-l atinge. Așa cum am putea, la urma urmei, să fim și noi. Desigur că mulți dintre noi nu o vom face probabil niciodată, pentru că e al dracului de greu, de aceea Simona e campioana care e, iar noi… ei bine, om vedea.

halep grand slam

Photo : Raed Krishan

Mulțumesc, Simona, pentru tenis, pentru lecții, pentru inspirație, pentru că ești atât de ca noi și totuși atât de model. Și ăsta, doamnelor și domnilor, este motivul pentru care oamenii se uită la sport!