De ce fură oamenii mâncarea altora la birou?

M-am gândit la început să nu scriu “fură”, ci “își însușesc”, dar m-am răzgândit. Nu văd de ce aș folosi un cuvânt mai blând, din moment ce vorbim despre un furt în adevăratul sens al cuvântului. Când m-am angajat prima dată, acum 4 ani, mi-am pus multe probleme, dar niciodată pe asta: că aș putea să rămân fără mâncarea pe care am pus-o în frigiderul de la birou. Și o perioadă bună nici nu am avut motive să-mi fac griji din cauza asta.

Mai târziu, la al doilea loc de muncă se mai întâmpla uneori, pe finalul zilei, să nu mai găsești bucata de pui pe care n-apucaseși să o mănânci la prânz. Nu în fiecare zi, nu foarte des, iar o perioadă am crezut chiar că știm cine e vinovatul. Însă nu era el mereu, ne-am convins atunci când a fost plecat în vacanță, iar noi tot rămâneam fără pilaf, varză friptură în frigider.
N-am aflat până la urmă cine se înfrupta din resturile noastre de la prânz, cert e că de câteva ori mi-am pus post-it-uri pe caserola cu mâncare, rugând să mă cruțe, fiindcă plănuiesc să mai mănânc o dată până plec acasă. Iar cu altă ocazie am făcut inclusiv un regulament ad-hoc de ordine interioară a bucătăriei. Mai exact am lipit un afiș pe care scria că dacă e după ora 16:00 și găsești mâncare pe blatul de la bucătărie, o poți lua. În alt context, big no-no. N-a funcționat, în caz că vă întrebați. Ocazional tot mai dispărea câte o aripioară de pui sau vreo ciupercă rătăcită.

Mi-am schimbat din nou jobul și în scurt timp am aflat că obiceiul ăsta nu e atât de izolat pe cât credeam eu. În mod frecvent dispare mâncare din frigider. Fie că-s iaurturi neîncepute sau jumătăți de porții de mâncare gătită, nimic nu pare să scape. M-am dus într-o zi la final de program la frigider, dornică să-mi iau acasă jumătatea de caserolă de legume la grătar. N-a fost să fie, legumele mele se odihneau bine-mersi în altă burtă. Altcineva și-a pus pofta în cui când a venit vorba de un iaurt simplu, iar altă colegă s-a trezit că borcanul ei cu icre de casă e pe jumătate gol.

Săptămâna trecută am dus niște prăjiturele la birou, cu ocazia faptului că-s mai înțeleaptă cu un an (haha, right). În seara respectivă am plecat înaintea colegilor mei, care, văzând că mai e o bucată de prăjitură rămasă, au tăiat-o în trei mai micuțe și au pus-o la frigider. A doua zi părea o idee bună de desert, așa că ne-am dus încrezători la bucătărie. În mod evident, prăjitura mea cu cremă de iaurt, brânză și fructe de pădure nu mai era acolo. Sunteți absolut surprinși, nu? Mă gândeam eu. Ne-am lins pe bot și de asta și am băut un pahar cu apă să țină loc.

Joey doesn’t share food!

Acum serios, să-mi explice cineva, de ce naiba fură oamenii mâncarea altora din frigider?! Doamnelor, domnilor, nu suntem niște sălbatici, ați auzit de cei 7 ani de acasă? Ați auzit vreodată că e nasol să furi? Și nu-mi spuneți că fură de foame, vă rog frumos. În primul rând că asta nu e o scuză. Când le e foame, oamenii educați și cu principii muncesc și-și cumpără de mâncare. Sau dacă e dracul chiar, dar chiar atât de negru, cer cuiva care îi poate ajuta.
În al doilea rând, nu lucrăm la vreo fabrică de textile din Bangladesh, chiar cred că toată lumea din clădirea asta își permite măcar un leu pentru un covrig la prânz. Căci, ghici ce, așa cum ție ți-e foame, newsflash, și mie îmi e! Also, dacă ar fi furat doar de foame, s-ar mai fi găsit și alte lucruri de mâncat prin frigider, altele decât prăjitura mea de vară. Bașca, dacă ar fi fost de poftă, putea să ia o singură bucată din alea trei, nu? Nu pe toate. Așa că nu, nu de foame fură oamenii mâncarea din frigider la birou.

Și-atunci mă întreb: de ce? Aș vrea foarte mult să înțeleg, poate e vreun aspect care îmi scapă mie, cine știe, poate mă lămurește cineva. Aș aprecia foarte mult, fiindcă eu momentan găsesc o singură explicație: lipsă de educație, nesimțire, calitate umană slabă.

Sper că v-a plăcut prăjitura, aștept pe birou o atenție, cadou de ziua mea. Mersi!

O întâmplare drăguță cu un grec la miezul nopții

A fost odată ca niciodată o fată care visa la un concediu la mare, în care să n-aibă alte griji decât la ce plajă să meargă azi, ce costum de baie să poarte și cât de dulce să fie frappe-ul. Și pentru că toate poveștile au măcar un sâmbure de adevăr, aflați că m-am întors bine-mersi din concediul din Grecia, unde n-am făcut altceva decât să dorm, să mănânc, să stau pe plajă, să mă uit la peștișorii din apă, să citesc și să mă bucur de viteza mai mică a timpului.

Astăzi în schimb n-am să vin cu impresii, detalii despre călătorie, recomandări și poze din Thassos, ci am să vă povestesc o întâmplare care poate fi lejer încadrată la categoria “omul sfințește locul”. Lucrurile încep cam așa: căutam într-o seară, în timp ce-mi uscam cosițele pe balconul apartamentului nostru din Thassos, o recomandare de tavernă în care să ne odihnim trupurile obosite de la atâta stat degeaba și să ne umplem stomacurile hrănite cu sandvișuri și pepene pe parcursul zilei. Cum mă uitam eu așa pe internetul ăsta mare, am găsit un articol pe un blog cu vreo 10 recomandări, am împărțit informația cu colegii de concediu și am ales taverna cea mai apropiată de noi, ce să vezi.

Ne-am îmbrăcat și-am pornit-o în pas alert (haha, not) pe faleză, unde l-am găsit rapid chiar pe domnul Kostis, proprietarul tavernei, despre care citisem noi deja pe net că e foarte primitor. Ne-a invitat la masă, ne-a arătat mesele aproape pline din porțiunea de lângă apă, ne-am liniștit mințile stresate cum c-ar fi goală taverna (semn deloc bun, știți) și i-am promis că ne întoarcem după ce ne facem niște cumpărături. Era 11 fără 25 și ora de luat ultima comandă era, teoretic, 11. Domnul Kostis ne-a întrebat de unde suntem, iar când i-am răspuns, ne-a zâmbit mai larg, ne-a strâns mâinile și ne-a zis: “aaa, da, București, vacanța”. Da, domnul Kostis, am da oricând Bucureștiul pe-o vacanță, m-am gândit eu 🙂

Când ne-am întors și ne-am așezat la masă, el ne-a adus meniurile, iar chelnerița ne-a dat tot timpul să ne decidem, deși era aproape 11, dacă n-or fi fost chiar trecute. Înainte de porțiile mari pe care ni le-am comandat, am primit două boluri cu tzatziki și pâine, iar eu am întrebat ce naiba pun în el de e așa bun, că avea un gust deosebit. Chelnerița mi-a zis că întreabă la bucătărie și în câteva minute a venit cu un răspuns. Nici nu contează dacă a întrebat sau nu, important e că s-a întors să-mi spună ceva. Aceeași chelneriță care ne-a auzit pronunțând “Giola” și ne-a recomandat să nu ne facem așteptări mari. Îi mulțumesc și azi.

Per ansamblu, mâncarea n-a fost impresionantă. Calamarul meu umplut și pus pe grătar a fost bun, cartofii prăjiți erau și ei buni, despre celelalte porții nu mă pot pronunța, însă nimeni n-a zis “vai, cât de bineee am mâncat, de mult n-am mai mâncat așa”. Când însă mă așezam mai bine în scaun, să-i fac loc calamarului, vine chelnerița cu o farfurie cu desert. Am oftat obosită, dar na, cineva trebuia să o facă și pe asta.

Asta este din parta de la casa!

Cu aceste cuvinte și cu un zâmbet de copil care știe că nu a învățat lecția bine, ne-a așezat farfuria pe masă, după care a completat în engleză că încearcă să vorbească puțin și română cu clienții din România.

După ce am lins și farfuria cu baclava, ne-am făcut curaj să ne ridicăm încet-încet de la masă. Era trecut de miezul nopții, eram cam ultimii clienți și calamarul se cerea plimbat un pic înainte de culcare. Nota ne-a adus-o domnul Kostis personal. Domnul Kostis nu vorbea cine știe ce engleză, dar zâmbetele sunt cam la fel în orice limbă, așa că am înțeles noi mesajul. Ne-am uitat împreună pe notă și pe total. Tzatziki-ul, pâinea și baclavaua nu erau pe notă, berile erau mai ieftine decât în meniu, iar totalul era 55 de Euro. Total pe care domnul Kostis l-a tăiat rapid cu pixul și ne-a scris dedesubt 50. Ok, yes, ne-a întrebat el ridicând ochii din foaie?

Cam așa am plecat eu cu burta plină de mâncare ok, bunuță (dar cam atât) și cu un zâmbet larg pe față, după o experiență extrem, extrem de plăcută. Dacă cineva ar fi vrut o poză pe care să scrie “client fericit în Grecia”, m-aș fi oferit drept model.

Meanwhile, oamenii care lucrează în servicii în România mai au încă multă carte de învățat de pe la alții. N-am s-o uit în veci pe fata aia din Expirat, din Vamă, care mai avea un pic și-mi trântea paharul de limonadă în brațe acum doi ani, probabil pentru că era 13-14 și ea încă nu se trezise bine după noaptea lungă. Pentru că era vina mea, desigur.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Aaa, Taverna Kostis se găsește pe faleza din Limenaria, Thassos, dacă ajungeți pe acolo și aveți chef de un calamar umplut și o primire caldă 🙂

6 luni cu aparat dentar

Știți vorba aia românească, timpul trece, leafa merge? Ei bine, cam așa mă simt eu acum cu aparatul dentar. Am avut o perioadă destul de zbuciumată, mi-am petrecut-o între zile pline la birou și seri în care încercam să mai pun câte o bucată de pânză la spălat, să nu merg chiar ca neomul la muncă, cu aceleași haine cu care am șters zidurile spitalelor câteva minute mai devreme. Și în toată nebunia asta, mi-am dat seama că n-am simțit cum a trecut o lună. M-am trezit că trebuie iar să merg la controlul ortodontic, deși puteam să jur că am fost abia acum o săptămână.

Ei bine, ce să vezi, peste vreo câteva zile se fac deja 6 luni de când mi-am pus aparatul dentar! Pe de o parte, mi se pare că e cu mine dintotdeauna, m-am obișnuit cu el și chiar e nevoie să număr lunile pe degete ca să-mi amintesc când l-am pus. Pe de altă parte, evident că-mi doresc tot mai mult să vină ziua în care să am dinții așezați cum trebuie, să-l dau jos și să zâmbesc cu gura până la urechi (nu că acum nu aș face-o, să nu ne înțelegem greșit).

Cum stau lucrurile după șase luni, ce s-a mai întâmplat?

Dacă m-ați fi întrebat pe mine ieri dimineață, aș fi spus că nu mare lucru. Că eu nu prea mai văd modificările, sunt destul de greu de văzut cu ochiul liber de acum. Însă aseară am aflat că după mai puțin de patru luni, dinții de jos sunt deja aliniați (remember, aparatul de jos l-am pus cu două luni și zece zile mai târziu). Serios?! Da, înghesuirea a fost mai mică în cazul lor, așa că acum se pare că putem începe să lucrăm la ocluzie. Yay, mare bucurie! Atâta doar că m-am ales cu un arc diferit, rectangular cică. În fine, e mai lat, mai gros, nu știu cum să-i zic, cert e că azi-noapte am visat că-mi cad jumătate din brackets, de unde am dedus că m-au durut dinții toată nopticica. Și acum vă scriu de la umbra urechilor mele lungite de la atâta foame. Nu mă îmbuib eu așa nici în general, însă azi am ținut-o pe iaurt și supă, de-mi vine să mănânc și varul de pe pereți.

Recunosc că nu mă așteptam să fie deja aliniați (deși la ochi, așa îmi păreau și mie), mai ales pentru că la controlul anterior unul dintre canini era cam rotit, așa că a fost nevoie să-mi dea bracketul jos și să-mi pună altul, într-o altă poziție. Cu ocazia asta am aflat și de ce spune toată lumea că e mai greu să dai jos brackets din safir. Nu doare, să ne înțelegem, doar că bracketul e efectiv sfărâmat, în timp ce este lipit pe dinte, ceea ce te face să simți că cineva stă la tine în creier și sfărâmă o coajă de nucă. E absolut minunat și aștept cu nerăbdare ziua în care o să-i dau jos pe toți, hăhă. Chiar și doctorița mea, în timp ce ce se apropia de mine, mi-a zis:

Acum o să fac ceva ce nu o să-ți placă și când o să crezi că mă urăști, te rog să-ți amintești că tu de fapt mă iubești, da?!

Da, rămânem doar la sentimente pozitive, fără griji!

Cât mai durează?

Știți, cu aparatele dentare e cam cum e și cu nemții. Că pe nemți cică nu poți să știi că i-ai bătut decât când îi vezi urcați în autocar. Ei bine, cu aparatul dentar nu știi c-ai terminat-o decât atunci când fugi din cabinet fără sârme pe dinți și nu strigă nimeni după tine.
Cu toate astea, pare-se că dacă totul merge bine, dacă planetele se aliniază și zeul aparatelor dentare nu-mi face vreo figură, dacă bracketul ăla buclucaș nu mi se mai dezlipește de dinte (da, am avut un dinte care a stat mai mult fără bracket decât cu, dar asta e o poveste pentru altă zi), dacă sunt cuminte, îmi mănânc legumele și mă culc devreme, atunci cel mai probabil aș termina afacerea asta cam în 8 luni de zile! Asta ar însemna cam 1 an și 2 luni cu totul, ceea ce e mai puțin decât mă așteptam eu inițial. Dar să trăim până atunci, nu mă entuziasmez PREA mult.

Cam ăsta a fost update-ul pe astăzi, mă duc să mai beau un pahar cu apă, să mai iau un Nurofen și să intru în starea de vacanță. Da, da, luni plec în concediu și abia aștept!

Zâmbete sănătoase și fericite să avem, că perfecțiunea e overrated!

Sursa: deviantart.com

Cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile

De curând am terminat de citit ”Și munții au ecou”, de Khaled Hosseini. Mai citisem acum vreo doi ani și ”Splendida cetate a celor o mie de sori”, așa că m-am avântat la o alte carte a lui, convinsă că n-are cum să nu-mi placă. Și așa a și fost: chiar mi-a plăcut mult, o recomand cu siguranță. Înlănțuirea poveștilor este foarte faină, iar scriitura bună, domnul ăsta știe cum să mânuiască bine cuvintele, în așa fel încât să ajungă acolo unde trebuie.
Povestea lui Abdullah și Pari, cea centrală, este frumoasă în sine, dar felul în care toate celelalte povești sunt împletite ilustrează foarte bine relațiile dintre părinți și copii și dintre frați, dar nu numai, greutățile și sacrificiile, indiferent de zona de pe glob în care se nasc. N-ai cum să nu oftezi pe măsură ce citești și îți dai seama că indiferent că locuiesc în Franța, Statele Unite sau Afghanistan, părinții se confruntă invariabil cu tot felul de frământări atunci când vine vorba de copiii lor, de exemplu. Iar relațiile dintre oameni sunt oricum, dar numai simple nu, indiferent de limba pe care o vorbesc.

În fine, nu mi-am propus să fac o recenzie de carte, deși cartea asta ar merita mai multă atenție, ba chiar îmi pare rău că nu i-am acordat mai mult timp ca s-o simt și mai bine. Am citit-o printre picături și e o bună candidată la o recitire. Așadar, tot citind eu așa, trecându-mi prin fața ochilor greutăți diverse, de la foame și lipsuri materiale, la boli care te macină sau te fac să fii diferit de restul și, cumva, o povară, până la pierderea oamenilor dragi, într-o formă sau alta, am ajuns la aceeași concluzie pe care am mai tras-o cândva: cea mai mare teamă a mea e că o să-mi pierd mințile.

Sursa: bipolarlemonade.com

Știți, toate bolile-s apăsătoare, nu-i ușor să fii bolnav în niciun fel, că de aia ne rugăm toți pe toate drumurile, mai pe față sau mai pe ascuns, să fim sănătoși. Doar că unele boli sunt mai egale decât altele, ca să-l parafrazăm pe George Orwell. Mi-ar plăcea să fiu ferită de o grămadă de boli, că-mi închipui cât de greu mi-ar fi să nu pot respira cum trebuie, să nu mă mai pot mișca, să nu mai văd, să nu mai pot mânca, să fiu dependentă fizic de altcineva,  să am dureri puternice non-stop, să…, să…, să…
Însă în momentele alea în care sunt doar eu cu mine și mă lovește gândul trecerii timpului, al bătrâneții, al bolii, al morții… atunci mă rog să nu-mi pierd mințile. Să-i recunosc pe oamenii dragi, să nu mă uit în gol când intră în salonul de spital sau în dormitorul meu. Și nu doar să-i recunosc, ci să pot fi prezentă acolo, cu toată ființa mea. Să știe, când se uită în ochii mei sau când îmi ating mâna, că-s acolo, că le simt iubirea și grija, că-i iubesc și eu, că nu mă doare corpul la fel de tare cum mă doare durerea lor.

Mi-e atât de teamă că o să-mi pierd mințile, încât nici nu pot descrie în cuvinte sentimentul care mă încearcă. De fapt nu e teamă, e groază! Mi se face un ghem în stomac și mă apucă greața de fiecare dacă când mă gândesc la asta. Da, mi-e groază să mă gândesc că aș putea să-mi pierd mințile și dacă aș câștiga un wildcard din partea divinității și aș putea alege o categorie de boli la care să fiu imună (știu, toți visăm), astea ar fi bolile mintale. Pentru că atunci când intru în camera bunicii mele, pe care de câteva săptămâni o macină o boală necruțătoare, văd durere și resemnare. Însă din ochi răzbat afecțiunea, grija și regretul că n-avem mai mult timp împreună. Răzbate iubirea. Or cu moartea ne întâlnim invariabil cu toții, pe când iubirea nu locuiește, din nefericire, în spatele oricărei uși.

Așa că da, de asta când zăresc vreo stea căzătoare pe cer, îmi doresc rar de tot vreo rochie nouă. Mai mereu mă rog să nu-mi pierd într-o zi mințile.