Anunțuri de joburi (ne)inspirate

Dacă o să aruncați o privire pe anunțurile de joburi care apar pe diverse grupuri de Facebook, o să vedeți că n-aveți cum să nu schițați măcar un zâmbet. Eu încă mai sunt membru în câteva grupuri de Facebook de pe vremea facultății și îmi mai sar în ochi tot felul de postări. Lăsând deoparte faptul că mă apucă greața când văd câte greșeli gramaticale se află în câte unele, uneori mă pufnește râsul de-a binelea.

help wanted unicorn

Sursa: brentozar.com

Sunt conștientă că un anunț de job trebuie să sune bine, să vândă, că în ziua de azi nu mai suntem la fel de ușor atrași de joburi gen “caut secretară/contabilă/inginer/paznic”, și că toată lumea își dorește un job interesant, motivant, cu posibilități de creștere de toate felurile, cu colegi faini, program flexibil și un mediu de lucru relaxant. Știu asta. Problema e că, oricât am vrea să credem contrariul, nu toate joburile sunt așa. Nu în toate joburile se caută persoană dinamică, dornică să învețe în fiecare zi lucruri noi, cu gândire fresh, super creativă și gata să facă orice ca să mute munții. Pentru că pur și simplu nu e nevoie. E adevărat că dorința de a învăța nu strică niciodată, e clar că e de dorit un candidat care o posedă, dar la fel e și cu inteligența atunci. Și atunci de ce ai scrie anunțuri care insultă inteligența oamenilor?

Scriu asta pentru că am văzut săptămâna trecută un anunț pe un astfel de grup în care se promova un job de agent call center. Era menționat numele firmei, dădeau și ceva detalii despre așteptările pe care le au de la candidat, iar apoi subliniau ce oferă ei. Am să trec peste restul beneficiilor, nu mi le amintesc oricum și n-am avut inspirația să fac vreun screenshot. Dar la final menționau așa:

Vei avea oportunitatea să cunoști o mulțime de oameni noi (sau faini, nu mai știu) și să le asculți problemele prin telefon!

Uhm, poftim? M-a pufnit râsul inevitabil. Cum vine asta? Faptul că te sună unul să se plângă la tine că nu-i merge netul sau curentul, iar tu încerci să numeri până la 120 ca să nu țipi la el fiindcă a scos routerul din priză și acum urlă la tine… asta înseamnă să cunoști oameni noi? Reveniți-vă, prieteni! Înțeleg să prezentăm frumos jobul, dar hai să păstrăm limitele bunului simț.
Când spui că o să cunosc oameni noi/faini la un job, mă aștept să fie vorba despre oamenii cu care am ocazia să lucrez sau cu care interacțiunea să dureze mai mult de 3 minute, prin telefon (timp în care oricum cel puțin unul dintre noi este frustrat). Mă aștept să vorbim despre manageri sau colegi care să mă inspire sau despre clienți care să mă facă să-mi depășesc limitele (ex. zona de creație). Nu mă aștept să vorbim despre cei 100 de oameni care sună azi să facă reclamații fiindcă a picat rețeaua. Că așa și casierii de la supermarket pot spune că întâlnesc o mulțime de oameni noi în fiecare zi, dar mă îndoiesc că ăsta ar fi fost un aspect care să-i atragă la jobul ăla, nu?

Keep it real, folks! 🙂

Advertisements

Dacă am fi cu noi înșine așa de exigenți cum suntem cu Simona…

Simona a pierdut aseară în primul tur la US Open. Dezastru, șoc, groază. Degeaba e numărul 1, uite cum a dat-o-n bară ca nr. 1. N-are mental, e slabă, a venit cu temele nefăcute, n-are serviciu, n-are joc la fileu, se enervează degeaba pe teren.

Oameni buni, are you for real?!

fucking kidding me

Simona Halep este un om care muncește, ca și noi, în fiecare zi. Ea joacă tenis, noi facem fiecare ce-am învățat. Prin prisma jobului pe care și l-a ales, ea e constant în lumina reflectoarelor, însă asta nu-l face mai puțin job pe jobul ăsta al ei. Și nici pe Simona nu o face mai puțin om. Simona nu e cea mai bună tenismenă din lume all-time. N-a bătut nu știu câte recorduri, n-are zeci de trofee de slam, n-are sute de săptămâni pe locul 1, nu bate absolut tot ce prinde.
Însă la momentul ăsta, Simona este numărul 1 în jobul ei. Realizați, da? La momentul ăsta, Simona e pe prima poziție la jobul pe care și l-a ales, repet. Job la care are zile minunate, zile bune și zile în care nimic nu iese. Știți voi zilele alea în care vă dați seama că pur și simplu n-aveți chef, că vă ia trei ore să completați un task de 10 minute, zilele în care un coleg care trebuia să vă ajute cu ceva pleacă din companie, în care puneți o virgulă aiurea și trebuie să refaceți un raport? Știți ședința aia săptămânală care vă stoarce mereu de energie, pentru că e acolo și un om cu care nu puteți comunica, pe care nu-l puteți convinge sub nicio formă că aveți și voi dreptate o dată, care nu acceptă să asculte sau mai știu eu ce? Le știți, le aveți? Newsflash!! Și sportivii de performanță au așa ceva. Newsflash, și Simona are așa ceva!

Zilele astea proaste la job nu au aceeași miză pentru toți. În vreme ce pentru noi e o zi proastă de marți, trei ceasuri rele, după care ne scuturăm rapid și rezolvăm problemele până la finalul săptămânii, pentru Simona sau alt tenismen o zi proastă de marți se traduce printr-o șansă de titlu ratată. Că așa e jobul ei. Doar pentru că miza e diferită, nu înseamnă că Simona e mai puțin om și n-are voie sau nu se poate să aibă zile proaste. Bașca, pentru noi o zi proastă la job, o greșeală într-un document, un email trimis aiurea… toate astea pot chiar să aibă consecințe nasoale asupra unei companii care nu-i a noastră, asupra unui om care nu suntem noi. Or, la urma urmei, zilele proaste ale Simonei o afectează doar pe ea, dacă e să fim complet sinceri. Și nu ne văd fiind la fel de exigenți cu noi, precum suntem cu Simona.

Hai să ne luăm câteva minute, să ne ridicăm din fotoliu, să lăsăm din mâna racheta imaginară pe care aparent cu toții știm să o mânuim și să ne gândim cum ar fi viețile noastre, performanțele noastre profesionale dacă am fi cu noi înșine la fel de exigenți cum suntem cu Simona. E un exercițiu de imaginație, vă rog să-l faceți.

Fata asta nu ne datorează absolut nimic, înțelegeți? Sigur,  poate o să spuneți că dacă n-ar fi spectatorii, tenisul n-ar mai fi spectacol, n-ar mai face atâția bani, statutul tenismenilor n-ar mai fi cel care e. Așa-i, dar asta nu înseamnă că ei ne datorează ceva. Noi ”cumpărăm” spectacolul ăsta cam tot așa cum se cumpără iPhone-urile. Dacă lumea nu le-ar mai vrea, nu s-ar mai vinde, iar Simona s-ar apuca de o facultate de croșetat becuri sau orice altceva s-ar vinde și-ar fi capabilă să facă pentru a-și câștiga existența.

Când Simona pierde, e înfrângerea ei, e slabă și nedemnă de locul pe care îl ocupă, e dezastru. Când Simona câștigă, de fapt câștigăm împreună, e victoria noastră, e ”mândria unei națiuni” (așa scria presa din România după parcursul Simonei de la Australian Open). Ce atitudine de rahat, scuzați franceza.

Am senzația că nu realizăm ce vremuri trăim pentru tenisul românesc. We take this for granted! Peste câțiva ani, când Simona o să pună racheta-n cui, o să ne dorim să avem astfel de probleme și n-o să mai aibă cine să ni le facă. O să ne dorim să avem un nr. 1 WTA din România care să joace pe cele mai mari terenuri de tenis din lume și să aibă și zile proaste în care să piardă. Și-o să rămânem cu dorința.

Excursie de o zi pe Transfăgărășan

transfagarasan1
Poate că ați auzit până acum spunându-se despre Transfăgărășan că a fost declarat de cei de la Top Gear cel mai frumos drum din lume. Ei bine, eu până acum i-am crezut pe cuvânt, însă vara asta am zis că-i musai să ajung și eu pe Transfăgărășan, să văd cu ochii mei frumusețea asta. Îmi doream de anul trecut, însă am tot amânat, am amânat până când a venit noiembrie și au închis din nou drumul pentru iarnă. Pentru că da, dacă nu știați, Transfăgărășanul este deschis complet doar de la 1 iulie până la 30 octombrie (și chiar și atunci pot fi diverse pauze, fiți cu ochii pe știri). Așa că anul ăsta, când am realizat că am o zi liberă în mijlocul săptămânii, n-am mai ratat ocazia.

Așadar, pe 9 august 2018 am fost la plimbare pe Transfăgărășan și a fost mi-nu-nat. Am fost super inspirați că am mers într-o joi, fiindcă în weekend am văzut că este extrem de aglomerat. Am plecat la 6 dimineața din București și am ajuns la 23:45 înapoi, deci am stat pe drum 18 ore. Pentru șofer a fost puțin obositor, însă l-am îmbunat cu niște socată și prăjituri, de care vă voi povesti mai jos. Hai să vă spun, deci, ce am făcut, pe unde am mers, ce am văzut.

București – Cetatea Poenari – Vidraru – Bâlea Lac – Bâlea Cascadă – Cetatea Făgăraș – Brașov – București

Am plecat, cum spuneam, cu noaptea-n cap, ne-am mișcat bine, iar pe la 8:30 ajungeam la Cetatea Poenari. Citisem pe net că se deschide la 9, însă când am ajuns a trebuit să ne punem pofta în cui, după cum puteți vedea. N-aș ști să vă spun dacă ăsta e noul program, dacă e ceva temporar, habar nu am, noi am plecat cu coada între picioare  și ne-am văzut de drum. Asta e, poate altcândva.

cetate poenari

Am făcut apoi o oprire scurtă la Vidraru, am amețit de câteva ori uitându-mă în jos și la stolurile de păsări care se odihnesc pe marginea barajului, am făcut câteva poze noroase și am pornit-o din nou la drum. Era în jur de 9 dimineața când am ajuns noi, așa că nu era prea aglomerat, ba aș putea spune că era destul de liniște.

Am pornit din nou la drum, așteptând cu nerăbdare să scăpăm de vegetația bogată de pe marginea drumului ca să putem admira priveliștea, dar bineînțeles că am oprit la scurt timp ca să pot lua eu o gură de aer și să-mi potolesc răul de mișcare. Dap, am 26 de ani și încă am rău de mișcare, yay me! După mai puțin de o oră am început să mă minunez ca un copil mic, cu nasul lipit de geam și cu un mare zâmbet pe buze. Vai, ce frumos, uite cum se vede și pe partea asta, dar și aici în valea asta, ia uiteee. Cam așa a fost tot drumul până la Bâlea Lac, ca să știți. Am oprit pe drum, am făcut niște poze care nu pot să cuprindă frumusețea reală a naturii, am inspirat adânc, încercând să-mi curăț plămânii cu aerul ăla tare și m-am felicitat încă o dată pentru ideea de excursie.

 

Bâlea Lac

Urcarea până la Bâlea Lac a fost superbă. Soarele se tot ascundea după nori, apoi ieșea din nou să ne salute, răul de mișcare dispăruse ca prin minute, vârfurile ascuțite ale munților parcă stăteau de pază când pe stânga, când pe dreapta… ce să mai, chiar mi-a părut rău când am intrat în tunel ca apoi să ieșim direct în târgul de la Bâlea Lac.

Am găsit loc de parcare rapid în parcarea amenajată (5 lei ora, avantajul e că este un băiat acolo care direcționează pe toată lumea și nu prea există șansa să te blocheze cineva), însă părea că se poate parca și prin diverse alte locuri. Cred că depinde totuși de ora la care ajungeți, căci se aglomerează rapid. Când noi am plecat de acolo (nu am stat mai mult de o oră) deja era aproape plină parcarea amenajată.

 

 

E frumos tare aici, să știți. Chiar dacă nu miroase doar a aer curat, ci și a friptură, kurtos sau porumb, chiar dacă nu e liniștea la care poate te-ai aștepta în creierii munților, chiar dacă e aglomerat. E frumos. Și am auzit atât de mulți oameni vorbind germană, spaniolă, italiană și alte limbi străine, că trebuie să recunosc că m-am bucurat. Să vină cât mai mulți oameni și să vadă, că e frumos de tot! Iar dacă vreau să n-aud picior de om și să nu-mi vândă nimeni magneți sau pastramă, îmi iau frumușel bocceluța și-o iau pe un traseu până în sufletul unui munte.

Bâlea Cascadă

În mai puțin de o oră am spus la revedere lacului Bâlea și-am pornit-o la drum către cascada cu același nume. Drumul cu mașina a fost scurt, doar vreo 15 minute, am parcat pe marginea drumului lângă celelalte zeci de mașini și-am luat-o la pas spre traseu. Nu ne-am lăsat îmbiați de langoșii și fructele de pădure de pe tejghelele din mini-târg, ci ne-am strâns șireturile de la încălțări și am pornit-o, precum Calistrat Hogaș, pe drumuri de munte.
Traseul până la cascadă este scurt, am făcut cam 40 de minute, însă pietrele de pe cărare sunt destul de mari (multe sunt de-a dreptul bolovani, ca să înțelegeți) și ascuțite, trebuie grijă, mai ales dacă nu aveți încălțări speciale (noi am fost în pantofi sport, mda, știu, nu e bine). La un moment dat cărarea lată se termină. Te oprești, bei o gură de apă și apoi te pui pe treabă. Trebuie să să mergi doar cu capul în jos, pe trepte naturale create de pământ și rădăcinile copacilor, cu atenție să nu-ți lovești genunchii de pietre la urcare și bazându-te uneori pe trunchiurile arborilor ca să te sprijini. Nu este foarte greu, trebuie doar să fii foarte atent.
Eu am descoperit abia de curând plăcerea plimbărilor pe trasee montane (foarte ușoare, oricum), dar ăsta e lucrul care îmi place enorm: faptul că trebuie să fii cu totul acolo, să te concentrezi la urcare, nu să visezi la cai verzi pe pereți. Muntele nu te lasă să te gândești la raportul neterminat, la cearta cu iubita, la factura neplătită. Dacă vrei să ajungi în siguranță la destinație, cu toate picioarele și mâinile la purtător, trebuie să fii 100% acolo. Cred că în ziua de azi, când suntem bombardați de atâția stimuli, avem mare nevoie de așa ceva. Să facem un singur lucru măcar pentru câteva minute.

Când ajungi sus îți dai seama că urcarea a meritat. Raportul efort-rezultat e mai mult decât satisfăcător, recomand din tot sufletul. Coborârea e puțin mai tricky, au fost zone unde am coborât stând pe vine, însă am ajung jos fără zgârieturi, lovituri sau alte cele, deci totul bine. Ba chiar vă pot spune că la cascadă am văzut o tânără domniță într-o rochie lungă și cu sandalele cu platformă în mână. Urcase desculță până acolo și, deși nu mi se pare safe, am apreciat-o pentru efort. Cu siguranță nu avusese în plan drumeția, dar dacă tot s-a nimerit acolo, s-a bucurat de moment. Bravo ei!

 

 

Cetatea Făgăraș

Următoarea oprire am făcut-o în Făgăraș, căci știam că au o cetate drăguță fix în oraș și merită vizitată. Am rămas foarte plăcut impresionată și m-am bucurat că am văzut-o. Biletul este parcă în jur de 15-20 de lei, nu mai rețin exact, dar face toți banii. Vă zic ceva: nu ne-au lăsat să intrăm cu mâncare, cafea sau băuturi în cetate, iar la muzeul de acolo a trebuit să ne punem botoșei de plastic peste încălțăminte. Am înțeles atunci de ce era așa de curat peste tot. Am stat mult mai mult decât ne închipuiam, cred că peste vreo două ore, chiar recomand.

 

This slideshow requires JavaScript.

Brașov

După-amiaza, pe la vreo 5 așa, ne-am gândit dacă să plecăm direct spre casă sau să facem și oprirea stabilită în Brașov. Ne era un pic foame, dar am fi putut rezolva cu un sandviș. Am decis însă că nu se poate să fim așa aproape de Brașov și să nu mergem să mâncăm ceva bun La Ceaun și la Deliciile Kronstadt. Zis și făcut. Mi-a plăcut mult drumul din Făgăraș spre Brașov, tare fain pe acolo, asfaltul părea destul de nou și peisajul frumos, m-aș mai duce. În Brașov ne-am învârtit puțin după parcare, pentru că orașul era plin ochi, însă am avut noroc să găsim rapid o masă la restaurantul nostru preferat. Am mâncat niște coaste de porc cu cartofi și salată de varză acră și-am încercat și aripioarele de pui din farfuria vecinului, însă nimic nu se compară cu o coastă corespunzătoare. Ne-am răcorit cu o socată și am pornit în pas alert spre cofetăria Deliciile Kronstadt. Dacă ați fost în Brașov și n-ați mâncat prăjituri de la ei… ei bine, ar fi cazul să o faceți. Atâta vă zic. Poze n-am, că eram prea ocupată cu mâncatul, însă odată tot o să revin, promit.

Și gata, după ce ne-am umplut burțile și ne-am lins pe buze, ne-am îmbarcat și-am pornit-o spre casă. Sigur că am prins puțină aglomerație pe Valea Prahovei, ce farmec ar fi avut altfel? Însă până la urmă ne-am întors acasă cam în trei ore, înainte de miezul nopții, plimbați, mâncați, fericiți și zâmbitori. Inutil să mai spun că am dormit ca un bebeluș și că acum îmi doresc și mai tare încă o escapadă la munte. Știu, traficul e de rahat, însă sunt atâtea locuri frumoase pe care trebuie să le mai văd, încât îmi fac curaj, încet, încet.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, sincere felicitări! Dacă v-am făcut poftă de plimbare, de munte sau, de ce nu, de niște coaste de porc, mă bucur și vă urez călătorii frumoase! 🙂

Două idei de odihnă activă lângă București

Ouououoou, e vară-vară, e soare afară, ouououoou, e vară-vară iară… ăăă, sună cunoscut? Nu, nimic? Atunci trebuie să mă credeți pe cuvânt că așa începea o melodie a celor de la Genius, dacă mai știe cineva cine erau.  Iar dacă nu, n-are nimic, ce contează e că putem în sfârșit să ne bucurăm că-i soare afară și că pare că o să avem totuși un pic de vară anul ăsta. După o iarnă lejeră, o zăpadă zdravănă la final de martie, o vară precoce în mai și o toamnă foarte frumoasă și ploioasă în iunie-iulie, pare că vremea și-a băgat totuși mințile-n cap. Pentru moment.

Pentru că am ieșit puțin de sub amenințare ploii, dar și pentru că weekendurile de vară sunt puține tare și nu merită să le petrecem între patru pereți, m-am gândit să împart cu voi două idei de odihnă activă, aproape de București, că poate n-aveați planuri pentru weekendul viitor și mă simt și eu utilă în societate.  Amândouă sunt încercate și verificate, parol, iată-le mai jos.

 

Echitație – sau, mai corect, o plimbare cu căluții

Mie îmi plac mult caii. Am crescut o bucată bună de vreme la țară, unde tataie avea mare, mare grijă de Mugurel și Piciu, iar dragul de ei a rămas, așa că acum câțiva ani am început să-mi doresc mult să merg și la o plimbare în șa, că în căruță mă plimbasem suficient. Am făcut research și așa am ajuns la Clubul de Echitație Cavalcada. Opțiuni sunt cu siguranță mai multe și o căutare pe Google vă poate ajuta în sensul ăsta, însă eu l-am ales pe acesta fiindcă era foarte aproape de București.

La Cavalcada se ajunge destul de rapid, este în Voluntari și dacă plecați sâmbăta dimineața puteți face cam 20 de minute din centrul Bucureștiului. Vizitele la căluți se fac pe bază de programare telefonică, iar domnul Aurel este foarte de treabă. Nu vă așteptați să găsiți acolo un super complex, atmosfera este mai degrabă de “la țară”, caii au și ei programul lor, iar în unele zile pot fi mai prost-dispuși și poate nu au neapărat chef de plimbare.
Puteți opta și pentru cursuri de echitație per se, cu inițiere în manej, dar și pentru plimbări lejere la pas prin pădure. Eu am fost deja de două ori, iar plimbarea prin pădurea răcoroasă, în niște zile în care pe asfaltul bucureștean puteai prăji ouă, a făcut absolut toți banii și m-a relaxat extrem de mult. M-am plimbat o dată cu David și o dată cu Vijelia, mama lui, iar amândoi s-au purtat foarte civilizat 🙂

echitatie cai

Vijelia are, desigur, căpăstru roșu. Celălalt este David 🙂

Pe site-ul lor găsiți detalii privind costurile, adresa exactă și numărul de contact. Alte opțiuni de care am auzit ar fi Potigrafu (40 km de București) și clubul Equestria, din Snagov. Sunt convinsă însă că sunt mult mai multe opțiuni, după cum spuneam.

Recomandare foarte importantă: dați-vă cu un spray repelent pentru insecte din belșug. Pe noi ne-a prevenit domnul Aurel, ne-am dat bine de tot în partea superioară, însă nu și pe picioare. Prin pantalonii lungi m-au mușcat atât de mulți țânțari încât îmi venea să-mi leg mâinile la spate, doar-doar să nu mă scarpin.

 

O zi la Casa Comana (și Parcul de Aventură)

Am tot auzit în ultimii ani despre Comana și parcul de aventură de acolo, însă până de curând nu apucasem să-l vizitez. La începutul lunii iulie am ajuns într-un final acolo, într-un teambuilding cu echipa de la birou și chiar am avut o zi foarte reușită. Comana este cam la 40 de kilometri de București, pe drumul spre Giurgiu. Casa Comana este de fapt o pensiune cu un domeniu foarte mare, în care aveți de ales dintr-o mulțimeeee de activități, potrivite pentru toate vârstele.

Tiroliană  și trasee în parcul de aventură

În parcul de aventură există mai multe trasee, pe niveluri diferite de dificultate, care includ și bucăți de tiroliană. De asemenea, există o tiroliană mare care trece fix pe deasupra lacului, îmi închipui că e foarte fain. Eu recunosc că nu m-am dat pe tiroliană, mi-a fost puțin teamă, iar faptul că una dintre colegele mele s-a și lovit la tibie foarte rău m-a făcut să nu regret. Până la urmă fiecare știe câte riscuri își asumă, dacă sunteți aventurieri și vă țin brațele și picioarele, cred că vă veți distra foarte tare.

Plimbări cu bicicleta, trenulețul, vaporașul

Puteți opta fie pentru plimbări pe jos, să explorați parcul, să vă odihniți la umbră, pe iarbă, să vă așezați la terasă și să beți ceva răcoritor, sau vă puteți urca pe biciclete, ori în trenuleț și să dați câteva ture de parc. Excursia cu trenulețul e faină, are și puțină adrenalină în unele curbe și pe poduri, precum și un ghid audio, ca să știți ce vedeți în jurul vostru.
De asemenea, mai există varianta unei plimbări cu vaporașul, pe care o recomand din tot sufletul. Este o ambarcațiune micuță, făcută special pentru a putea naviga pe ape cu adâncimi mici, care vă va duce pe Delta Neajlovului sau Balta Comana, cum mai este numită. Delta este foarte frumoasă, am văzut o mulțime de nuferi, dar și de rațe, egrete și cormorani, dacă nu greșesc. Oricum, sunt vreo 140 de specii de păsări în această deltă, dintre care jumătate sunt protejate internațional. Plimbare în sine e extrem de relaxantă, pe alocuri m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși, vă spun sincer!

Noi cam asta am făcut la ei, plus niște activități de teambuilding în natură, însă au cu siguranță mult mai multe facilități. Mai multe detalii despre toate activitățile disponibile, dar și despre prețuri, puteți găsi la ei pe site.

Acestea fiind spuse, vă urez weekenduri de vară cât mai relaxante și însorite, iar dacă aveți alte recomandări, le aștept cu drag! 🙂