Dorul e ca o durere de măsea pe care niciun stomatolog nu e dispus să ți-o scoată

heaven quotes

Sursa: weheartit.com

Atunci când pierzi pe cineva drag, durerea și dorul nu vin într-o găleată care ți se golește rapid în cap. Ar fi minunat dacă lucrurile ar fi așa. Dacă ți-ai plânge toate lacrimile, ți-ai frânge mâinile și ți-ai termina de rupt sufletul în bucățele în câteva zile, ar fi poate mai simplu. Ca atunci când îți scoți o măsea de minte nesuferită, te umfli o zi, ești atent câteva să nu strici ceva pe acolo, te doare poate o săptămână, iar după ce scoți firele începe totul să revină la normal. În câteva săptămâni și uiți că ai avut vreodată o măsea de minte.

Nu, atunci când pierzi pe cineva drag, dorul e ca o durere de măsea obișnuită, pe care dintr-un motiv neștiut, oricât ar durea, nu ți-o va scoate niciun stomatolog, niciodată. Îți vor spune că e normal, că toți trebuie să trecem prin asta, că nimeni nu e scutit de durerile astea. It’s life. Când se întâmplă, nici nu contează că începe brusc să te doară tare de tot sau că ai deja câteva semne că te paște. Ce urmează e tot greu. Vine o bucată scurtă de timp în care te doare tare, tare de tot. Plângi, îi îmbrățișezi pe alții, îți amintești ce bine era când nu te durea, începi să apreciezi o stare pe care ai luat-o for granted până atunci. Apoi durerea te lasă ușor, ușor, însă de acum știi că e acolo, undeva, și poate reapărea oricând.

Îți vezi de viață, de serviciu, de plimbări, de pizze și ciocolate mâncate cu ochii în Netflix sau cărți. E ok, măseaua e acolo, o știi, dar ești ok, doar te-ai obișnuit cu ideea. Apoi îți cumperi un gel de duș nou și în timp ce umpli baia de abur, te lovește o amintire. Un miros familiar, o zi caldă de vară, o curte umbrită de viță de vie. Și bam, lacrimile încep să curgă, măseaua aia pulsează, simți cum ți se strâng toate amintirile într-un ghem care își face loc în stomac. Câteva minute și câteva “nu-i corect”-uri mai târziu, începi să te liniștești. Ca și când tocmai ai luat un ibuprofen express.

Zilele trec, oamenii buni și dragi rămân sau vin aproape, te încurajează, ești bine. Te obișnuiești parcă și mai mult cu situația. Doar e normal, nu? Organizezi excursii, evenimente, te duci la film și teatru, te plimbi și bei cafele bune, citești cărți interesante și dormi mult în weekenduri. Cum ar veni, îți pui aparat dentar și visezi chiar și la o albire. Ah, ce dantură sănătoasă și frumoasă o să ai!

Apoi mănânci o bucată de clătită cu Nutella și mirosul bananelor te urcă într-un tren al amintirilor și regretelor. O alegere nefericită și imediat ai atins măseaua aia. Autobuze, bagaje grele cărate în spate, ochii tăi albaștri care căutau înflăcărați punga cu banane și pernuțele cu ciocolată, ochii ei albaștri care sticleau de fericire la vederea ta. Măseaua aia doare  acum de-ți vine să o smulgi cu mâinile tale. Te pufnesc lacrimile de durere și-ți dai seama că oricât de drepți și de albi vor fi dinții tăi, nu vor fi niciodată perfecți. Niciodată. Oricât de fericită ai fi, oricât de frumos evenimentul și muzica, va fi mereu un asterisc acolo, pe care îl citești simplu: “îmbrățișare lipsă”.

Lacrimile și frângerea mâinilor acționează din nou ca ibuprofenul. Încet, încet, până data viitoare. Cercul se reia. Dorul nu vine niciodată tot, deodată. Nu te trântește la pământ pentru câteva zile, nu te taie în bucăți, nu te sfărâmă, nu te lasă fără aer de tot. Nu. Când pierzi pe cineva drag, dorul vine ca o durere de măsea cu care înveți, cumva, să trăiești și care te lovește uneori când nici măcar nu te gândești. Când faci duș, când îți împachetezi hainele, când îți miroase a covrigi calzi sau când mănânci o gogoașă ori o banană.

Advertisements

O poveste cu o tunsoare nouă și o placă veche de 10 ani

bad hair day sheep

Sursa: everydaycheapskate.com

Azi dimineață, pe când îmi întindeam părul, mi-am dat seama că am placa asta de o grămadă de ani. Să tot fie vreo 10, dacă nu mă înșală memoria. O grămadă, nu v-am zis? Acum e drept că părul meu e destul de subțire și oricât de mult s-ar ondula el la vârfuri, reacționează destul de rapid la căldură. Cu toate astea, e totuși o placă pe care o am de 10 ani și care încă își face treaba ok pe părul meu. Nu e reclamă, nu-s așa șmecheră cât să am eu parteneriat cu Rowenta, dar să știți că e de la ei, dacă sunteți interesați.

Dar scopul acestui text nu e să-i fac statuie acestei plăci. Nici pe departe. Ci să vă povestesc cum am ajuns să mi-o cumpăr în primul rând. Ehe, maică, ale tinereții valuri. Să vedeți cum a fost.

Terminasem clasa a X-a parcă. Sau a IX-a? Nici nu mai știu exact. După experiența ratată cu piercingul pe care mi l-am făcut la finalul gimnaziului, simțeam nevoia de o schimbare radicală, dar mai cuminte în același timp. Și ce face orice femeie când vrea o schimbare mare și mică în același timp? Își face ceva la păr, îl tunde, își pune extensii, îl face blond platinat, roșu sau, de ce nu, mov ori verde praz.  Eu m-am dus să mă tund.

Orice minune ține până la prima spălare

Zis și făcut. M-am așezat pe scaun. Am zis că vreau ceva mult mai scurt, un pic în scări, un pic filat, poate un breton, ceva să mă schimbe, dar să meargă și cu ochelarii, ceva fain, în sfârșit. And oh boy, did that guy deliver! M-a tuns băiatul ăla așa mișto, de-mi venea să îmi fac cu ochiul în oglindă când mă vedeam. Un breton pe o parte, care nu-mi intra în ochi fiindcă se sprijinea perfect cumva pe rama de la ochelari, o tunsoare de adolesentă badass și sexy, cu păr drept, cum îmi doream dintotdeauna, din ăla ca în reclamele de la Pantene. Am plecat fericită, i-am lăsat chiar și bacșiș omului, din alocația mea.

Două zile mai târziu, sâmbătă, m-am spălat pe cap. Am cântat relaxat cât timp îmi ștergeam părul cu prosopul, l-am aranjat apoi cât să revină la forma dorită, apoi l-am lăsat la uscat.

Știți ce se întâmplă cu un păr subțire, din ăla ușor pisicos și cu tendință de ondulare de la jumătatea firului în jos atunci când se usucă fără să fie coafat?

Vă zic eu: capătă o textură ușor “afânată” și, surpriză!, să ondulează de la jumătate. Vă puteți închipui cum se afânase și ondulase bretonul meu filat? Cum mi se ridicaseră treptele de la claviculă la bărbie cât ai zice “tunsoare”? Cum se ridicaseră toate firele alea mici, care abia începuseră să crească și stăteau electrizate? Din lookul badass cu care ieșisem din coafor nu mai rămăseseră decât amintirile și o poză pe care mi-o făcusem cu webcamul  de la calculator. Inutil să spun că m-am pus pe plâns. Ia uite, domne, eu voiam o schimbare, un boost de încredere și acum ce aveam? Un mop pe post de păr și un milion de regrete. Unde nu-i cap, vai de .. tunsoare!

girl bad hair day

O tunsoare nouă vine la pachet cu un gadget nou

Norocul meu că i s-a făcut mamei milă de mine când m-a văzut cum sare cămașa de pe mine de la atâtea suspine. Mă rog, eu o bănuiesc că a speriat-o felul în care arătam, de parcă-mi băgasem degetele în priză, dar să nu mai dezgropăm trecutul. M-a pus să-mi șterg ochii, să-mi suflu nasul și m-a întrebat dacă putem face ceva să rezolvăm problema. Ceva care să nu implice să mă tund zero sau să-mi petrec jumătate de an cu un fes pe cap. Că era abia finalul verii. I-am zis că tunsoarea stă bine dacă părul e perfect drept și că băiatul ăla mi l-a făcut cu placa.

A oftat un pic, m-a luat de mână și-am plecat la cumpărături. După 15-20 de minute de uitat prin magazin, am ales o placă simplă de la Rowenta, am plătit de trei ori mai mult pe ea decât dădusem pe tunsoare și-am plecat acasă. Câteva luni bune mi-am îndreptat părul cu placa în fiecare zi. În. Fiecare. Zi. La un moment dat a crescut suficient de mult cât să se așeze omenește fără atâta bătaie de cap, iar aia a fost ziua în care am simțit că fericirea e ceva super palbabil. Atunci am apreciat cu adevărat ce înseamnă să n-ai nevoie să-ți aranjezi părul ca să arăți uman. Sigur, nu arătam ca scoasă din cutie, dar arătam ca un om, ceea ce era arhisuficient.

Da, doamne dragi, fericirea e și atunci când ai “a normal hair day”, parol! Iar când nu vine natural, o placă bună (sau un ondulator sau o perie, you name it) face toți banii. Mai ales când o ții și-o folosești și 10 ani mai târziu!

Mai e cineva care nu a învățat engleză din desene animate?

learn english watch cartoons

Eu am copilărit în anii 90. Aud des de la colegii mei de generație povești despre desene animate. Despre orele pe care le petreceau în fața ecranului, despre toate personajele preferate, despre cum abia reușeau părinții să-i ridice din fața TV-ului și să-i convingă să deschidă gura, ca să le bage o lingură de ciorbă.  La discuțiile astea, eu zâmbesc frumos și dacă evoluează trebuie să recunosc deschis: eu nu prea m-am uitat la desene animate.  Eventual povestesc o întâmplare amuzantă legată de subiectul ăsta. Ah, și-atunci să le vezi fețele oamenilor. Unii sunt șocați, altora nu le vine să creadă, iar multora pare că li se face cumva milă de mine, devin stânjeniți și schimbăm subiectul.

Mai mult decât atât, pare că toată lumea, dar toată lumea din generația mea a învățat engleza din desene. Cartoon Network rules, cică. Ce cărți, ce școală, ce profesori? Cartoon Network for the win! Și nu pot să nu mă întreb: mai e cineva din generația mea care nu a învățat engleza din desene animate?

Poate că v-ați prins până acum că vreau să-mi creez și eu un club, să am un grup de oameni ai mei care în epoca desenelor, a Cartoon Network-ului, a lui Tom și a lui Jerry, au învățat engleza din alte surse. Să mă simt și eu inclusă, haha.

Cum am învățat engleza?

Eu mi-am petrecut o bună parte din copilărie la țară. Aveam un televizor Diamant 227, alb-negru, pe care îl porneam apăsând pe un buton rotund cu o striație roșie. La un moment dat, butonul s-a stricat un pic și trebuia fixat cu un băț de chibrit ca să stea apăsat, altfel se închidea televizorul. Mai avea două butoane mai mari similare celor de la aragaz, dintre care doar pe unul îl foloseam. La prima treaptă, era programul 1. La treapta a doua, era programul 2. Ăsta nu mergea chiar mereu, dar în principiu era și el funcțional. Și să-mi fi dorit să stau cu ochii în CN ore întregi, n-aveam unde. Prindeam TVR1, TVR2 mai rar, precum și Bulgarii uneori, în rarele ocazii când foloseam al doilea buton de la televizor. Și da, cu B mare, fiindcă eu credeam că “Bulgarii” e un post TV, bine?

televizor diamant

Sursa foto: okazii.ro // Fix așa era și TV-ul meu. Alea trei butoane mici grupate, de pe stânga, nici până acum nu știu la ce folosesc.

M-am uitat și eu la ceva desene, să o spun pe-a dreaptă. Mai exact la ce prindeam pe TVR1 în diminețile de weekend. Mickey Mouse, rățoiul Donald și ciocănitoarea Woody, dacă îmi amintesc bine. Dar astea erau toate dublate, așa că ioc engleză, bine?

La vârsta de 5 ani m-am mutat înapoi în oraș, unde aveam o antenă mai bună și prindeam și alte câteva posturi românești, dar Cartoon Network tot n-aveam, fiindcă era scump cablul. În anul ăla mama nu m-a mai înscris la grădiniță, însă m-a dus la cursuri de dans, de șah și, ați ghicit, de engleză. Am luat ore private cu Dana, prima mea profă de engleză, despre care am mai povestit aici, într-un articol mai vechi. Dana mi-a desenat case, flori și garduri, mi-a scris pe caietul meu cu copertă roșie transcrierea fonetică a cuvintelor (cu litere de tipar, pe care le știam citi) și m-a învățat să pronunț r-ul ăla fițos, repetându-mi de zeci de ori cuvintele “car”, “mother” și “hamster”. Ca să nu uit, făcea mereu R-ul mai mic și îl poziționa ca pe un exponent. Să-mi amintesc de fiecare dată când îl văd.

learn english challenge accepted

Tot în perioada asta am început să mă uit la Sunset Beach și alte soap-operas cu mama, apoi lucrurile au mers combinat. Filme, seriale, școală, meditații, cărți, internet. 20 de ani mai târziu, am ajuns cumva să iau ca pe o normalitate faptul că vorbesc engleză. Așa se face că mă surprind enervându-mă fiindcă mă mișc greu cu învățatul unei anume limbi străine, de parcă mă aștept s-o vorbesc curând ca pe engleză, când engleza o învăț de… well, de o viață. Dar asta e o poveste pentru altcândva.

Ei bine, acum că v-am spus cum am învățat eu engleza, mai întreb o dată, poate a treia oară e cu noroc: mai e cineva care n-a învățat engleza din desene animate? Anyone? Hai, că ne facem club! 🙂